Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Generaţia Polirom

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cosmin Manolache - O petrecere gua


Editura Polirom

14.05.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O petrecere gua

O petrecere gua arată cam aşa: povestitorul, Jack, un tînăr care lucrează la un muzeu (putem să presupunem, dacă ne uităm pe CV-ul lui Cosmin Manolache şi dacă amestecăm puţin realitatea cu literatura, că e vorba de Muzeul Þăranului Român), împreună cu un prieten dedat la lucruri spirituale, zis Zen, laolaltă cu un alt prieten, Rolex, care se răzgîndeşte însă în ultimul moment, acasă la Omar, care stă pe undeva în Drumul Taberei, la Favorit, se întîlnesc şi fac mîncare, beau, fumează şi stau de vorbă, complet dezbrăcaţi. La spectacol participă şi unul ceva mai puriu, Ics, pe care Jack îl aduce de la muzeu, mai mult de milă, tocmai îi dăduse nevasta papucii şi se trezise, om bătrîn, pe drumuri. La petrecerea gua au loc fel de fel de concursuri, printre care şi acela de frizuri pubiene. La sfîrşit, Jack îi dă fiecărui participant cîte o frază din singura pagină de amintiri pe care reuşise s-o scrie despre adolescenţa lui într-un liceu militar, iar ei trebuie să facă ceva care să ilustreze fraza. Iar dacă vă întrebaţi firesc: "Cum adică gua. Adică de la ce vine numele ăsta. Nu mai ştiu, că n-am prins reportajul de la început, da' nu asta e important. Uite, l-am găsit. Uită-te la redactoru-ăsta. E un gua. Îl vezi. Vezi ce ochi are. Se vede de la o poştă. Sînt veniţi ca să ne înveţe pe noi să progresăm. Bă, m-ai înnebunit. Auzi, bă. Jack, mă auzi, strigă Ics. Ãăă. Auzi, mă. Spune. Omar ăsta, ştii ce zice de gua. Lasă-l, că parcă s-a dilit la cap de cînd tot predică lumea gua, îi răspunde Zen. Hai, mă. Păi, de ce nu-mi zici şi mie. Deci care-i chestia. Chestia e să-l laşi în pace să-ţi povestească şi să-ţi vezi de treaba ta, că oricum el nu crede altceva. Nu se supără dacă nu-l crezi. Nu, pe bune, ei nu cred, dar îţi spun eu că aşa e, îşi reia predica Omar. Uite, şi eu sunt gua. Şi m-am hotărît să nu mai fac nimic. Oricum o să vină gua şi o să ne ia pe toţi". În prozele lui Cosmin Manolache se vede bine că autorul lor ştie ce înseamnă studiul oralităţii, că ştie cum să audă dialogurile oamenilor obişnuiţi şi, de cele mai multe ori, ştie şi să găsească literatura ascunsă în acest continuum colocvial. Textele sînt vii şi alerte, un fel de reportaje ingenioase şi fanteziste, autorul lor parcă umblă mereu cu un reportofon la el ca să înregistreze şi să arunce în prozele lui, cu italice, cele mai noi şi mai tari vorbe ale băieţilor ţăcăniţi, care umblă cu o canapea prin tot felul de locaţii din Bucureşti, care înregistrează muzică, scriu amintiri, îşi fac frizuri pubiene şi cărora le e frică de America.

(Costi Rogozanu şi Luminiţa Marcu)


****


Eu despre mine

"Cînd m-am trezit ofiţer de grăniceri în Deltă, mi-am dat seama că mi se-ntîmplaseră destule lucruri cît să nu mă pot sătura povestindu-le. Apoi am început să le scriu mai mult sau mai puţin voalat.

Ca fiu al unei mame-moaşă şi al unui tată-contabil, două meserii străvechi, m-am declarat mulţumit, în sinea mea, cu o origine sănătoasă în ascendenţă profesională. Două meserii care impun disciplină şi prezenţă de spirit. Dacă aş fi întrebat acum ce am vrut să mă fac, ar trebui să rezulte o listă serioasă. Pe rînd, am vrut să fiu poliţist, ofiţer MApN, iar cînd am împlinit opt ani, informatorului din bloc i-am mărturisit o ciudată simpatie pentru branşa minierească. Ştiam de la Telejurnal că la mină se cîştigă bine. Se pare că visele profesionale aveau ceva cu acţiunile violente ce aveau să vină peste cîţiva ani în Bucureşti. Apoi am crezut că voi avea un viitor de fotbalist. De fapt, toată copilăria am visat să fac ceva similar cu pierderea de vreme. Un pic mai tîrziu, printr-a şaptea, pe cînd eram într-o excursie la Iaşi, mi s-a năzărit că aş putea deveni avocat. Bun băiat trebuie să fi fost, talentat şi mai ales generos cu sine însuşi. Cel mai mult însă mi-am dorit să fiu fotbalist.

De fotbal este legată prima lectură adevărată. L-am devorat pe Ioan Chirilă cu Şi noi am fost pe Conte Verde şi Pe marile bulevarde ale fotbalului, pe care trebuia să le ascund sub pernă sau după sobă. Tata jucase fotbal, dar se alesese cu o gleznă cît un ou de curcă. Într-un fel, fotbalul era un sport interzis în casa noastră. Îl mai jucam cu frate-meu, folosind în loc de minge şosetele făcute ghem. Îmi pare rău pentru părinţii îndoctrinaţi de planificările viitorului copiilor lor, dar cînd stai la douăzeci de metri de stadion nu prea mai ai cum să citeşti nici măcar pe Jules Verne, Karl May sau Hector Malot. Aici sînt chiar rău. Cum să nu-i fi citit ?! Dar recunosc că-mi venea tare greu să renunţ la beşă. După clasele I-IV, pasiunea pentru Zico, Socrates şi Kempes m-a îndepărtat tot mai mult de premiul I şi am participat pe stadion la istoria de zece ani în divizia B a Stelei Mizil.

Au urmat lucruri lipsite de importanţă, zic eu, deşi alţii sînt de altă părere. După ce am făcut un liceu de contabilitate şi Academia de Poliţie, visele părinţilor mei păreau să fi căpătat viaţă. Ghinion pentru ei. Cifrele planului de conturi nu m-au atins deloc. Excepţie a făcut numărul 10, care apărea pe toate tricourile pliate şi plasate pe rîndul al treilea al şifonierului. Un 10 pentru totdeauna, gravat fie cu creionul chimic, fie cu vopseaua verde, folosită şi la gardul de la stradă. Apoi a venit rîndul şcolii militare, o altă mare paranteză despre care poţi povesti la nesfîrşit.

Ajuns în Deltă ca ofiţer de grăniceri, am fost lăsat într-ale mele, adică să visez, graţie bunăvoinţei maiorului Cernencu, care mă vizita din cînd în cînd pentru o vînătoare de raţe sălbatice sau pentru a-mi cere România literară şi ce mai aduceam nou de la Bucureşti. La o săptămînă după demisia mea din trupele de grăniceri, nea Ion Ojog, singurul cu care mă mai înţelegeam în Deltă, a murit electrocutat în faţa pichetului, apoi cîţiva săteni şi-au muşcat pumnii de ciudă că nu au putut să-mi dea o bătaie zdravănă, nici ei neştiind de ce. Despre Ion Ojog am scris primul meu text mai serios. Atunci am început să visez la ceea ce nu sperasem decît foarte vag: meseria de scriitor.

După ce joci într-un film ca ăsta, în care s-au perindat ciobani, pescari, cantonieri, foşti puşcăriaşi, dezertori, plutonieri beţi mangă, vreo 90 de vite şi vreo 7 cai, plus cîteva leaturi de soldaţi, învăţătoare şi chelneriţe, îţi vine o poftă nebună fie să povesteşti ce ai văzut, fie să te apuci de scris. Mai ales cînd mîncarea din armată este execrabilă, iar bucuria stadionului îţi lipseşte. Rămîne doar să păstrezi măsura şi să te fereşti să scrii precum un oligofren.

Apoi a venit momentul-cheie. În urma întîlnirii cu Irina Nicolau am băgat la cap că, deşi este complexă, viaţa poate fi şi frumoasă şi merită povestită. Cu condiţia de a te juca un pic. Cîteva dintre poveştile scrise le-am vîrît în Arca lui Noe, cartea care, pentru vreo douăzeci de tineri, a însemnat un excelent exerciţiu de învecinare şi lucru împreună, marca Irina Nicolau. Bineînţeles, nu-l pot uita nici pe Şerban Anghelescu, din ale cărui istorii încrucişate Ahile poate prinde chip chiar şi în gările cu rare trenuri de noapte, iar o listă de preţuri din toamna lui 1977 poate sta de minune în buzunarul ţăranului român Kafka, provocări ce ne stîrneau pofta pentru mici iniţieri, de regulă de tip maca-maca (jumate-jumate, aplicabile mai ales băuturilor), în jurul meselor de local naşparliu la faţă, dar plin de viaţă. Le mulţumesc de asemenea lui Sorin Preda şi lui Gheorghe Iova pentru întîlnirile şi sfaturile care m-au ajutat la scrierea unora dintre textele cu care acum ies din amorţeală.

Îmi plac delfinii, elefanţii şi caii, îmi plac enorm mîncărurile care în general obosesc ficatul şi splina, îmi plac vinul roşu sec, filmele lui Fellini, Pasollini şi Herzog, mersul lui Peter O'Toole, derbiurile din Ghencea de la care sînt nelipsit, meseria de scriitor, desenele copiilor pe trotuare, îmi plac Thomas Pynchon, Donald Barthelme, Richard Brautigan, Robert Coover, cafeaua tare şi amară, muzicile de tot felul, îmi place să cred că îi am maeştri pe Samuel Beckett şi Julio Cortazar, că nu voi renunţa la scris vreodată şi că într-un sfîrşit mă voi aşeza şi eu după ce în ultimii 6 ani am schimbat aproape 20 de locuinţe, ador pepenele roşu, calculatorul pentru despărţirea de chinurile maşinii de scris, călătoriile cu trenul, îmi place să ştiu că pot avea umor atît în scris, cît şi în viaţă, că romanul Şotron va fi uitat de toată lumea tocmai pentru a-l rescrie eu, îmi place să joc fotbal în echipa S'Brot şi-mi mai plac destul de multe alte lucruri care mă salvează de la o zi la alta.

Acum funcţionez, mai mult sau mai puţin conştient, la Muzeul Ţăranului Român."

Stilul meu e...

"Îmi place să reciclez texte mai puţin cunoscute, teme care prin parodie îţi provoacă impulsuri creative, cam atît pot spune despre ceea ce scriu. Nu ştiu dacă aş putea să-mi autoanalizez stilul. Mi-ar plăcea să cred că pot face jocuri de tip Quentin Tarantino, cel din Four Rooms, de pildă, sau Kill Bill, ori istorii în genul Frăţia Lupilor. Sînt un cinefil şi cred că uneori am tendinţa de a-mi scrie textele ca şi cum ar fi puncte de plecare pentru filme, de aceea exemplele sînt din zona cinema-ului."

Cartea mea, în 500 de semne

"Nu-mi place sa fac treaba asta. De fiecare dată cînd îmi descriam cartea prietenilor mi se spunea că trebuie s-o las baltă, că sigur va ieşi altceva. Nu întotdeauna îţi poţi controla intenţiile cu care începi un text. Este foarte posibil să vrei să ţii o direcţie care de la a doua pagină să fi fost pierdută definitiv şi să crezi totuşi cu naivitate că vei ajunge unde ţi-ai propus."

Un mizilean care "face diferenţa"

"La 33 de ani, autorul, muzeograf la Muzeul Ţăranului Român, implicat în mai multe proiecte artistice sau antropologice neconvenţionale, s-a hotărît - în sfîrşit - să exploreze pe cont propriu teritoriile prozei. Ale prozei scurte deocamdată, deşi textele pot fi privite şi ca nişte "game" ale unui viitor romancier aflat în căutarea propriei "ordini interioare". Personajul lor central este - de fapt - Mizilul, orăşelul prahovean ironizat de I.L. Caragiale şi "imortalizat" de Geo Bogza în cunoscutul (şi extraordinarul) reportaj interbelic despre aventura banalului, 175 de minute la Mizil. Un spaţiu al derizoriului provincial, un "loc unde nu s-a întîmplat nimic", unde timpul bălteşte şi de unde doreşti să evadezi cu orice preţ (fie într-un Bucureşti cacofonic, mizer şi vag boem, în Legiunea Străină sau la mînăstire). Dar şi o trambulină pentru tot felul de compensatorii expediţii imaginare şi de mega-viziuni distopice... (...)

"Debutantul" în volum care nu se sfiieşte să declare Ce faţă cumplită am este deja un prozator matur şi subtil, ucenic la şcoala antropologică a regretatei Irina Nicolau şi la aceea a prozei "optzeciste". Un prozator care explorează/incizează pînă la infinitezimal universul derizoriu, banalul ucigător al vieţii de familie şi de provincie, al existenţei cotidiene într-o lume măruntă, fără viitor. Dar care ştie şi să "orchestreze" ingenios jocuri ficţionale ample şi antiutopii parodice, atent la regia de ansamblu. În proza noastră tînără, locul său e oarecum în proximitatea unor autori ai "generaţiei decreţeilor şi post-decreţeilor". (...) Nu mă feresc s-o spun - avem în Cosmin Manolache un prozator de "primă linie". Textele sale sînt, de fapt, piese ale aceleiaşi aventuri - aventura căutării de sine, singura care contează cu adevărat. Iar Mizilul se poate mîndri de pe acum cu un fiu de nădejde, care îl va ridica pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie... ficţională." (Paul Cernat)


Cosmin Manolache

- S-a născut la Mizil, Prahova, în 1973. A absolvit Liceul Agroindustrial din localitate şi, mai apoi, a studiat la Academia de Poliţie "Al.I. Cuza", Bucureşti. Urmează, în prezent, studii postuniversitare la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii - Universitatea Bucureşti.
- Se ocupă de muzeografie, proiecte antropologice şi proiecte de artă contemporană.
- Este coautor al mai multor volume, printre care Sărbători româneşti, Frînturi de versuri ţărăneşti, Arca lui Noe, editate de Muzeul Ţăranului Român, precum şi Anii '80 şi bucureştenii, editat de Muzeul Ţăranului Român şi Editura Paideia.
- Publică articole în revista Ianus ("Tradiţie şi Postmodernitate").


(Din catalogul Votaţi literatura tînără - Editura Polirom)


PS:
  Citiţi un fragment din Ce faţă cumplită am.
  Citiţi o cronică a volumului lui Cosmin Manolache.
  Votaţi literatura tînără şi pe Cosmin Manolache pe situl Polirom şi cîştigaţi un pachet de cărţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer