Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Zen şi arta întreţinerii motocicletei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Drame existenţale!


Alina Nedelea

08.04.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De un timp încoace mă obsedează următoarea întrebare:
"Pe o scară de la 1 la 10 cât este de hipersensibilă fi-mea?"
Mă fute grija asta, n-ai ce să faci.
Mă surprind uitându-mă atentă la ea, când se joacă în grădină, de se îngrozeşte şi Eva, câteodată:
"Mamă, de ce mă fixezi în halul ăsta?"

La Costineşti marea era de o frumuseţe neasemuită. Neagră ca moartea dar deh... n-aveam alt termen de comparaţie, nu mai văzusem în viaţa mea altă mare, ca să fiu sinceră, n-o văzusem deloc! Mi-am adus mingea albastră de la Bucureşti, cu intenţia să împărtăşim această experienţă divină. Aveam vreo 4 ani. Maxim 5. Nu îmi amintesc mare lucru din copilăria mea, nu ştiu de ce, am o memorie de elefant, dar amintirile mele încep cu prima zi de şcoală, restul a fost resetat. În afară de după-amiaza aceea în care am aşezat mingea lângă mine pe plajă şi i-am arătat valurile.
"Astea sunt valuri, minge.", i-am zis gesticulând teatral cu braţele.
"Valuri maaaari, nu sunt valuri mici, mă înţelegi?", am adăugat.
Maică-mea şi-a pus prosopul lângă mine, şi-a aprins o ţigară şi mi-a spus că pot să intru în apă dacă vreau, dar până la genunchi şi atât.
"Poate vrea şi mingea ta să vadă cum e..."
De n-ar fi spus în viaţa ei aşa ceva!
Am luat-o frumuşel pe minge de mână şi i-am udat picioruşele, a râs mingea de-a căzut pe spate, i-a plăcut şi mi-a zis că vrea s-o duc un pic mai încolo, în profunzime. "Bine, minge, dar până la genunchii mei, atât."
Dar mingea căpoasă, deh, era de culoare albastră, avea o personalitate puternică, nu te pui cu personalităţile albastre, frate, mi-a clipit din ochi ca Betty-Boop, mi-a surâs ca un înger aşa că m-a convins într-o secundă:
"Bine, minge, atunci te duc până acolo unde o să mi se ude chiloţii, mai departe nici moartă", am închis eu discuţia.
Maică-mea, care nu mă scăpa o secundă din priviri, a avut impresia că valurile erau prea mari pentru o pitică şi schiloadă, pe deasupra, ca mine.
M-a strigat şi mi-a poruncit să mă întorc. M-am speriat ca un iepure când am auzit-o. Mi-a scăpat instantaneu copilul din mână când a răcnit: "Nebunooo, te fură marea, treci înapoi!" sau ceva de genul ăsta.
Am întors brusc capul spre mal, i-am răspuns că nu mai fac şi-am dat să mă întorc nu înainte de a-mi lua mingea dar... ia-o de unde nu-i!

"Mamă, uite ce am prins!" urlă Eva alergând spre mine.
"Să nu-mi zici că iar ai un fluture în pumnii ăia ai tăi!", i-am răspuns îngrozită
"Nuuuu! Şi mai tare! Uite!"
Desface mânuţele şi constat cu ochii ieşiţi din orbite că pitica a vânat o şopârlă.
"Cum naiba ai reuşit?", o întreb.
"Am stat la pândă şi când să... aahiaaa, mi-a scăpat. Mamă, prinde-o!"
"Ai înnebunit? Nici prin cap nu-mi trece!"
"Mamă, prinde-o, prinde-o, prinde-o, prinde-o, prinde-o, hai c-am prins-o eu!!!"
"Eva, dă-i drumul!! Te omor dacă o ucizi!"

Cât am plâns în după-amiaza aceea m-a ştiut tot Costineştiul. Pe vremuri eram introvertită, nu făcusem Facultatea de Teatru, nu pusese domn profesor Gonţa mâna pe mine încă, cu intenţia de a mă transforma într-o extrovertită, aşa că băgam spaima în lume când mă lua plânsul tocmai fiindcă nu mă dădeam cu fundul de asfalt când mă lua vreo criză. Nu scoteam un sunet, deschideam gura mare până la pământ, lărgeam ochii, şi fără nici un zgomot dădeam drumul la fântâna arteziană. Maică-mea arăta ca una apucată de bufeuri de menopauză, deşi avea vreo 21 de ani, maxim 22. "Îţi cumpăr acum altă minge, Alinuş. Una roz bombon, încetează să mai plângi în felul ăsta, respiră! Respiră şi spune-mi ceva!", insista.
Un nene, înalt cât un stâlp de telegraf şi cu mustaţă şi-a luat salteaua gonflabilă şi s-a dus pe valuri cu intenţia să-mi aducă odrasla înapoi acasă.
Şi s-o cucerească pe maică-mea, dar ăsta e un alt discurs.
S-a îndepărtat atât de mult nebunul ăla că la un moment dat ne era dificil să-l mai localizăm din cauza valurilor...
S-a întors resemnat ceva timp după aceea. Iar eu n-am închis ochii gândindu-mă cât de frică tre' să-i fi fost mingiuţei pe mare toată noaptea, fără mine.
Cât am plâns eu nu e important dar mă ucidea gândul la cât tre' să fi plâns mingiuţa după mine şi cum tre' să fi urlat, săraca: "Mama, mama, mama, mama, mama, mama, mama, mama, mama, mama, vreau să mă întorc acasă!"
Şi astăzi mi se întâmplă s-o mai visez, când exagerez cu băutura, evident...

"Mamă, iar mi-a scăpat, hahahahha! Drept în trocul cu apă al lui Bango! Hahahahha!"
"Santo Cielo, moare înecată lucertola, dă-te! Pleacă de aici! Dă-te!"
"Mamă, ce faci cu şopârla mea?", întreabă isterică Eva după ce-am pescuit-o pe bestie.
"O eliberez pe iarbă! Nu mă mai joc cu tine! Tu mă omori cu zile!"
"Mamă! Nu-mi face asta! Mamă!"
I-am dat drumul şopârlei şi asta în doi pe doi s-a ascuns într-o găurică minusculă dintr-un zid care se află în faţa uşii noastre.
Eva lărgeşte ochii, deschide gura şi dă drumul fântânii arteziene. M-au luat bufeurile şi pe mine, ca pe mama acum 35 de ani, uitându-mă la terorista mea.
"Mama, ce-ai făcut? Copilul meu....", a îndrăznit să adauge.
Traumă. Tragedie. Scurtcircuit pe creier. Am îmbătrânit cu 20 de ani. Atât de vinovată nu m-am simţit niciodată...
"Gata, Eva, rezolv imediat situaţia." Intervin brusc înfigându-mi degetele mele subţiri în găurica minusculă din zid. Încerc să extrag şopârla de acolo cât de delicat pot şi ce să vezi: rămân cu coada şopârlei în mână!
Deschide-te cerule, am crezut că leşin. Coada asta se mişca nevrotic între degetele mele, am aruncat-o pe jos, ciu-ciu, coada continua să se zbată spasmodic pe gresie, şopârla, sau ce mai rămăsese din ea, în fisura zidului, de asemenea, eu am urlat ca o leoaică călcată de un elefant pe coadă, Eva, ca o hienă!

I-am zis mamei, în aceeaşi noapte, că vreau să mă întorc în Bucureşti, că nu vreau să mai stau la Costineşti nici măcar o singură clipă. Am luat trenul dis-de-dimineaţă. Nu m-a certat sau ceva de genul ăsta, deşi ar fi putut s-o facă, văzând că de un an aştepta vacanţa asta, săraca, fiindcă şi ea, la rândul ei, avusese o traumă, dar nimeni nu a avut bunul simţ să o înţeleagă.
Mielu se chema.
Şi era un miel. Viu. Pe care nu ştiu ce rudă de la ţară l-a adus la Bucureşti şi i l-au pus în braţe bunicii. Mama nu avea mai mult de 6-7 ani. S-a jucat cu Mielu vreo 2 săptămâni pe balconul de la etajul 7, de pe strada Şos. Căţelu nr 42.
S-au jucat cât s-au jucat şi într-o bună zi vine mama acasă de la şcoală fericită pentru că începuse vacanţa de Paşte.
"Unde e Mielu?", a întrebat şocată.
"Eh?", a întrebat bunica.
"Mielu, mamă! A căzut de la balcon sau ce, că nu-l găsesc?", insistă mama.
"Te-ai spălat pe mâini? Aşează-te la masă. Mielu te aşteaptă! În farfurie."

N-a mai pus gura pe carne de miel de atunci, mama.
Cum naiba să-ţi mănânci copilul?...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer