23

Dacă-l mai visez?
Sigur că-l visez, rar de tot, ce-i drept, dar când mi se întâmplă mă trezesc răvăşită, îmi ia o bună parte din zi ca să-mi revin.
M-a înălţat, a dat cu mine de pământ, m-a iubit, m-a înşelat, mi-a promis, m-a trădat, dar, mai ales, mi-a spălat creierul ca nimeni altcineva.
Ştiu că v-am mai vorbit despre el, i-am dedicat până şi un capitol întreg în carte, dacă ar fi fost după mine aş fi vorbit de el toată cartea dar n-am vrut să-i dau satisfacţia asta pentru că am şi eu mândrie. Demnitate.
Mă rog, am redobândit-o. C-o pierdusem, ajunsesem să mă prostituez ca să-i duc lui bani, că asta voia de la mine, bani-bani-bani-bani, şi eu de unde să-i scot toate miile alea de dolari când aveam doar 20 de ani şi nici o slujbă?
Din buzunarele milionarilor evrei, evident, pe care, culmea ironiei, tot el mi i-a prezentat. Pe toţi. Mie îmi revenea sarcina să aleg doar care ar fi fost victima. Îi alegeam urâţei, special, ca să se simtă binecuvântaţi de Dumnezeu că o gagică ca mine s-ar fi îndrăgostit de ei.
Demnitatea ieşise pe poarta principală din viaţa mea şi până şi din dicţionar, nu vă mint, în perioada în care eram dependentă de el şi conştientizam că se duce pe apa sâmbetei toată viaţa mea şi tot ce acumulasem ca experienţă până în acel moment, m-am oprit o secundă în faţa bibliotecii din sufragerie. Am luat de acolo dicţionarul şi am căutat cuvântul "Demnitate"!
Ia-l de unde nu-i. Cuvântul, mă refer. În schimb am găsit altu', "Destin".
Concluzia a venit de la sine înţeles: era Destinul. Aşa a fost să fie. Mă cac în ea de Demnitate, na!

Eram îndrăgostită moartă până şi de numele lui: Cazino.
Îl repetam în gând de milioane de ori, când eram la facultate sau în pat sau la piaţă sau pe la mama în vizită.
"Cazino, cazino, cazino, cazino, cazino, cazino, cazino, cazino, cazino, cazino, cazino, cazino, cazino, cazino, cazino... ok! M-ai convins, hai că vin la tine! Acum."

Eram tânără când am pus piciorul prima oară în Casino Palace. Nu intrasem cu intenţia să joc, ci să-mi caut iubitul. Era ziua mea de naştere şi omul, în loc să vină acasă să mă iubească, s-a agăţat de o masă de blackjack şi nu i-a mai dat drumul.
A aruncat în mine cu două jetoane de 5 dolari şi mi-a lătrat să mă car de la masă că pierde. Pierde mult.
Îmi amintesc că aveam obrajii fleaşcă de lacrimi, că m-am apropiat de ruleta cea mai aproape de masa lui, ca să nu-l pierd din ochi, şi am pus jetoanele pe 23, dacă tot era ziua mea de naştere, paştele mă-sii de onomastică.
Şi asta a fost tot.
După ce-a ieşit de trei ori la rând numărul 23, timpul s-a încetinit... şi s-a oprit!
Singura care mai respira, gândea, gesticula de fericire şi striga la cer ţinând o sumă de bani pe care în viaţa ei nu o văzuse, eram eu. Restul erau neclintiţi. Stop-Cadru. Fotografie. Color, ce-i drept, dar fotografie.
"Cum să cheltuiesc banii ăştia? Sunt prea mulţi pentru mine. Habar n-am ce să fac cu ei!", îmi repetam la infinit.
 
N-a fost nimeni acolo lângă mine să-mi dea un sfat. Iar materia mea cenuşie nu era capabilă să prelucreze informaţia (aceea de a avea prea mulţi bani câştigaţi în 7-10 minute), s-o elaboreze, darămite să-mi mai dea şi un răspuns.
Aşa că a decis piciorul meu drept, văzând că nimeni altcineva n-a fost pe fază. A tras frumuşel un scaun fix sub fundul meu.
"Şi acum?", mi-am întrebat piciorul.
"Şi acum aşează-te. "
"Hm... nu ştiu, zău...", i-am răspuns, gândindu-mă la iubitul meu şi la motivul pentru care mă aflam acolo.
"Să fim serioşi, Alina. Dragostea nu durează o eternitate. Tot ce e de plastic, da!", mi-a răspuns.

M-am uitat pentru ultima dată la iubitul meu, m-am uitat din nou la jetoanele mele de plastic şi m-am aşezat.
Aveam 20 de ani. M-am mai ridicat şi am plecat de acolo trei ani şi jumătate mai târziu!

Dacă nu mă înşeală memoria aveam vreo 26 de ani când fostul meu soţ a dorit să-mi arate Cannes-ul în timpul Festivalului de Film.
"Hai să vedem nişte filme acolo în premieră, nevastă." mi-a propus.
Mi-a arătat dis-de-dimineaţă covorul roşu din faţa Palatului de Cinema zicându-mi:
"Am convingerea că într-o zi ai să păşeşti pe el şi tu ca actriţă, nu ştiu de ce."
"La ce oră se deschide Cazino-ul?", l-am întrebat direct după ce mă prinsesem că până şi Croissetta cu asta începea. Cu un Cazino.
Seara eram deja acolo, în loc să văd un lungmetraj. Fostul meu soţ mi-a promis, cunoscându-mi trecutul, că îmi va da 100 de dolari să-i joc, cu o singură condiţie: să mă ridic de la masă când zice el!
A înlemnit când m-a văzut că i-am jucat pe toţi din prima. Am pariat pe 5 şi 11 şi vecinii lor, nu stau acum să vă explic ce înseamnă că n-am chef.
A leşinat când a văzut c-am câştigat, însă.
Când şi-a revenit stăteam la al doilea pariu. Învârte-te mingiuţă, învârte-te roată, învârte-te mingiuţă, hai şi tu roato... hatz: iar am câştigat.
În 10 minute aveam vreo 900 de dolari, mă rog, calculat în franci.
Mi-a impus să mă ridic de la masă în momentul ăla.
M-am uitat perplexă la el şi i-am răspuns... "Eşti prost? Abia m-am aşezat, nici vodka noastră nu a sosit.."
"Avem un pact, Alina."
Am ieşit în secunda numărul doi. Fostul meu soţ cred că se miră şi astăzi că n-a fost necesar să mă scoată afară de acolo, trăgându-mă de păr...

Cu actualul meu soţ am dormit o noapte la San Remo. Eram în drum cu maşina tot spre Cannes. Mi-a plăcut atât de mult oraşul că i-am zis să tragă pe dreapta, să-l cunosc mai bine. Am ochit un hotel, la întâmplare. Tadaaam! Aveau camere libere! Tadaaaaam. Şi Cazinoul chiar lângă el! Mi s-au dilatat pupilele, instantaneu. Zic: "Diseară joc la Cazino."
Zice: "Dar nu stai mai mult de oră. Dacă tot e să păcătuieşti, păcătuieşte ca unul care se duce la curve. O oră! Am zis."
Am extras toţi banii disponibili din bancomat, mi-am făcut duş, m-am făcut frumoasă, mi-am pus tocuri. Nu te prezinţi în faţa celei mai mari iubiri în şlapi şi tricou, zic bine?
Actualul meu soţ m-a întrebat pe la ora 19, când m-a văzut coafată şi epilată pe pas de ieşire, dacă îi împrumut 100 de euro să joace şi el la maşinuţe.
I-am răspuns scurt: "Nu!"
"Puteam să jur, zgârcita naibii ce eşti!"
"Nu mergem în nici un cazino."
"What??"
"Îmi duduie pulsul, vena de la gât şi creierul numai când mă gândesc la el. Mergem într-un bar şi ne îmbătăm muci. Vreau să mă întorc la hotel în patru labe!"
"Ok. Tu eşti şefa! "
 
Aseară am visat că mă aflam pe vasul de croazieră pe care am filmat un serial acum vreo 2-3 ani. Asta am visat.
Înainte să pun piciorul pe vaporul acela, ştiam de la Miki că orice vas de croazieră care se respectă, şi asta era una dintre acelea, dispune de un cazino. Minim. Mi-a zis: "Nedeleea, ziua ştiu c-ai să filmezi... dar seara... gândeşte-te. Gândeşte-te de două ori înainte să pui piciorul acolo şi de patru ori înainte să pui piciorul în dormitorul vreunui actor. Da? Pup. Pa."
Am rugat-o pe Silvia, regizoarea secundă, să aibă grijă de mine. Să mă lase să mă zgâiesc câte ore vreau la Cazino, dar să nu mă lase să intru. Am ales-o pe ea fiindcă are o înălţime de 1,84 m. Puteai să ai încredere în ea. N-a fost nevoie să intervină. M-am uitat la Cazino dar n-am avut nici un instinct să intru. Nici un moment.
Şi aseară am visat că eram acolo, cu Silvia lângă mine. Şi abia astăzi am înţeles la ce mă zgâiam, de fapt. Nicidecum la ruletă.
Ci la jucători. La ei şi atât!
Am conştientizat că sunt capabilă să-i ghicesc pe cei care n-au vizitat mai mult de două ori un Cazino, sau pe cei care au intrat în horă nu mai mult de un an, maxim doi, şi desigur pe drogaţi. Ştiu pentru că am trecut prin toate fazele. Musafirii sunt relaxaţi, surâd, pariază sume foarte mici, şi dau din coadă când câştigă 10, maxim 30 de euro după care se retrag la casele lor.
Jucătorii însă, sunt cei care rag cât îi ţin plămânii când câştigă. Rag cât îi ţin plămânii când pierd, de asemenea.
Iar Drogaţii au expresia unor dependenţi de heroină. The lights are on, but nobody is home, cum ar zice englezul. Nu se bucură nici când pierd, nici când câştigă. Singurul lucru care le oferă o minimă certitudine în viaţă, un minim punct de referinţă în existenţa asta de rahat, este că pot să învârtă printre degete nişte jetoane de plastic, într-un mod pe care doar drogaţii de ruletă, poker sau blackjack pot să o facă. Şi nu în ultimul rând, să nu le pese deloc nici de viaţă.
Ăla e ultimul stadiu. Am trecut prin el.
 
Cum am ieşit, dacă am ieşit, rămâne un mister. Ca acela în care am câştigat pariind pe un singur număr! Care a ieşit de trei ori la rând... iar subsemnata n-avea nici cea mai mică idee că neridicându-şi jetoanele de acolo, însemna că paria din nou pe acelaşi număr...