Şoseaua Căţelu 42

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Suntem în 31 decembrie 1988 şi acasă la mine e multă lume. Locuiesc în Bucureşti (n-am ales eu asta, m-am născut acolo şi basta!), pe Şoseaua Căţelu, numărul 42. Am petrecut douăzeci de ani întrebându-mă ce destin sau viitor poate avea o fată care locuieşte pe o stradă cu un asemenea nume şi încă alţi zece ani din viaţă jurându-mi că în testamentul meu voi scrie o singură rugăminte: "Fie-vă milă!! Schimbaţi numele străzii ăsteia. dacă s-ar numi Strada Câinelui, de dragul sonorităţii, şi tot ar fi un început."

Dar nu asta contează acum. Cum vă spuneam, toţi oaspeţii se află în casa părinţilor mei şi ciocnesc un pahar cu vin, râd, mănâncă (măcar de Anul Nou, că în celelalte zile mâncarea se caută, dar nu prea se găseşte), dansează şi cântă. Din fericire, pe la şapte dimineaţa pleacă toţi. Am paişpe ani neîmpliniţi şi m-am plictisit de moarte. Mă bag sub plapumă, îi spun "noapte bună" mamei, care de ani de zile doarme în acelaşi pat cu mine, şi în sfârşit închid ochii. Mă trezesc după juma' de oră, fiindcă mama bâlbâie nişte chestii ciudate.
- Mamă! Mă auzi? Ce zici, dragă?? Nu te înţeleg. Mamă, ce pălăria mea bolboroseşti acolo?

Mama nu bolborosea nimic, săraca. Pur şi simplu îşi dădea duhul: comoţie cerebrală. Şi uite-aşa, ne-a demonstrat că ea avusese dreptate şi că se pregătea să ne părăsească. De o lună ne făcea capul calendar cu visul ăla ciudat al ei, pe care îl avusese de două ori.
- Dragii mei, să vă explic: aşa cum bine ştiţi, am talent la vise ciudate. Am visat moartea lui Puiu şi Puiu a murit, am visat moartea lui Vania şi Vania a murit, acu' văd moartea altcuiva.
Noi, evident, repede cu mâna la inimă şi cu respiraţia tăiată.
- Văd moartea mea.
Noi, evident, instantaneu răsuflăm uşuraţi.

Cred că e bine să clarificam imediat lucrurile. Mama avusese câteva scurtcircuite la creier, amănunt care nu mai era un secret pentru nimeni. OK? Nu a avut o viaţă uşoară şi, când mă exprim aşa, vreau să spun "normală".

Aşadar, ne-a povestit visul, ne-a oferit şi interpretarea lui şi ne-a anunţat că în curând se va sui în pat şi nu se va mai trezi. Cine? Ea? Cum aşa?! Imposibil! Nici dacă ai fi plătit bani grei nu ai fi reuşit să găseşti o femeie de 60 de ani mai puternică şi mai sănătoasă decât mama mea! Prin urmare, nici nu a terminat bine de povestit visul, că noi toţi l-am şi uitat. În schimb, după nici zece zile, ea face o comoţie cerebrală în somn şi pa! La revedere!

Eu nu pricep ce se întâmplă şi îi trag două palme peste faţă. Ea reacţionează, deschide ochii, îngaimă ceva, apoi se stinge. Tot mai buimacă, insist, urlu la taică-meu, care doarme în cealaltă cameră, şi îi mai ard încă două palme. Nimic. Tata, pe jumătate adormit, pe jumătate beat, nu înţelege nici el mare lucru. Îmi zice să-i aplic încă două palme, iar eu mă conformez, dar de data asta nu mai pricep absolut deloc de ce degetele mele lovesc doi bolovani şi nu doi obraji moi şi catifelaţi. Capul mamei nu s-a mai clintit, gâtul i-a înţepenit şi chiar dacă eu tot nu înţeleg o iotă din ce se petrece, scumpa mea mamă murise în doar zece secunde. Taică-meu, mut-mut, se repede glonţ la fereastră, cu intenţia clară de a se arunca în cap de la etajul 7.

Eu, la fel de mută, mă prind de bluza lui de pijama şi trag cât pot. E şapte dimineaţa şi în dreapta mea îl am pe tata, care insistă să se arunce de la fereastră, în vreme ce la stânga se află mama, moartă pe pat. Şi acum, stop! Stop am zis! Rog ca toată lumea să se oprească aici!

Ţin să precizez şi să subliniez ce am înţeles eu în dimineaţa aceea, chiar şi cu întârziere. Numai un imbecil poate să-şi dorească toată viaţa să aibă o vilă cu o grădină enormă în jur şi să uite de avantajul de a locui într-un bloc de nouă etaje şi lung de doi kilometri. Tu scoţi un urlet de animal înjunghiat şi nici nu apuci să numeri până la şapte, că te şi pomeneşti cu toţi vecinii peste tine, în apartament, dornici să-ţi izgonească cele mai negre gânduri care îţi trec prin minte în clipele alea.

Cam asta am priceput eu la nici paişpe ani. Şi era numai începutul, mai cu seamă că încă nu aflasem despre femeia aia că nu îmi e mamă, iar că bărbatul ăla nu îmi e tată. Şi dacă aş fi ştiut, aş fi înţeles sau aş fi prevăzut măcar un sfert din viitorul apropiat, aşa cum maică-mea era în stare să o facă, şi în loc să îl trag pe tata de pijama în dimineaţa aia, mai degrabă i-aş fi făcut vânt de la etaj.

Un An Nou bun, Alina! Hai că la Revelionul următor ai să-l vezi şi pe Ceauşescu.

De asemenea, mort.


Mama era o femeie simplă-simplă. Când nu era nebună. Dar atât de simplă, încât îţi venea să pleci cu mintea şi să-ţi cauţi alţi părinţi. Şi eu mi-am găsit alţi părinţi! Unde? Într-un cub oribil, pe care taică-meu tot insista şi insista, săracu', să-l numească "televizor". Stop! Ca să pricepeţi despre ce e vorba, trebuie să fac o paranteză. Adică un ocol larg. Atât de larg, cât să trec pe la Comitetul Central. Ce zic? Comitetul Central? Da, uitasem. Acolo am avut un tată genial, care îmi calcula raţia de lapte, carne sau pâine pe care trebuia să le mănânc zilnic ca să fiu suplă. Am vrut să spun cu burta lipită de spinare. Practic, el se îngrijea de mine, de mama, de tata, de tot poporul. El ne drămuia timpul, ne recomanda că trebuie să dormim opt ore, ne spunea că televizorul este nociv spre miezul nopţii, drept care exista un program de numai două ore, cu cântece patriotice, în fiecare seară. Aş greşi să spun "în fiecare zi". Păi nu-ţi vine ţie, popor, să îi mulţumeşti pentru înţelepciunea asta, îndeosebi iarna, când avea grijă să nu transpirăm în casă de prea multă căldură? Pentru că temperatura prea ridicată "dăunează grav sănătăţii"? Era atât de preocupat de alimentaţia noastră raţională, de viaţa noastră de toate zilele, încât i se părea normal ca fiecare familie să aibă musai patru copii, aşa cum le ceruse şi Mussolini femeilor italiene. Tatăl acesta genial avea un nume: Ceauşescu. El se ocupa de tot, inclusiv de bunăstarea noastră. Îmi amintesc şi acum de jocul pe care îl inventasem împreună cu Florentina şi Luminiţa, prietenele mele de când eram mică-mică. Trăgeam la sorţi şi cea care câştiga trebuia să intre într-o Alimentara, unde avea loc un dialog cam ca cel de mai jos:
- Săru'mâna. Aveţi ulei?
- Nu, răspundea scurt vânzătoarea.
- Da' unt?
- N-avem nici unt.
- Carne?
- Ce face?!
- Un ou, ceva?
- Nuuu!
- Păi, doamnă, ce mare căcat faceţi toată ziua aici?

O luam apoi la fugă, behăind ca nişte capre sprinţare, fără să mai auzim ameninţările vânzătoarei.

Cum spuneam, în fiecare seară televiziunea avea un program de două ore, din care o bună parte îi era dedicată lui Ceauşescu. Se mai întâmpla uneori, mi se pare, ca sâmbăta programul să dureze mai mult. Într-o astfel de zi, iubitul nostru Conducător şi-a dovedit dărnicia faţă de noi şi ne-a adus în faţa ochilor cuplul Romina Power şi Al Bano. Văzându-i, am avut dintr-odată o revelaţie. "Uite-i şi pe părinţii mei!" mi-am zis. Şi în doar două zile eram copia perfectă a Rominei Power: păr lung, fără breton, şi cu toate cântecele ei învăţate pe de rost. Dansam şi cântam la fel ca ea, iar după două zile, tot blocul şi toată şcoala au aflat că eu sunt fata Rominei Power şi a lui Al Bano, pe care, din cauza turneelor, au fost nevoiţi să o lase pentru scurtă vreme în România. Mai precis în apartamentul din scârba aia de Şosea Căţelu. Desigur, ei urmau să vină cât mai curând să mă ia înapoi. Deseori, învăţătoarele mă chemau şi mă întrebau, cu o undă de ironie în glas: "Alina, n-ai vrea tu să ne cânţi o melodie de-a lu' mă-ta?" Ca şi cum cineva ar fi apăsat un buton, începeam de îndată: Felicità.. è tenersi per mano e non stare lontano, la felicità...

Acum, la o analiză mai atentă, trebuie să spun că nu e tocmai bine să-i ceri unei fetiţe "Mai cântă-ne o melodie de-a lu' mă-ta", pentru că fetiţele nu ştiu ce e ironia şi sfârşesc prin a o lua de bună şi a crede totul. Cu toată fiinţa lor.

Lacrimile adevărate au sosit însă odată cu vestea transmisă din gură în gură că una dintre fiicele Rominei dispăruse. Pe undeva prin America. Zvonul a fost pur şi simplu confirmarea definitivă că "părinţii" uitaseră de mine. "N-am dispărut, sunt aici, în România!" le explicam tuturor. Pentru învăţătoarele, vecinii şi prietenele mele, a fost semnalul că devenisem un cetăţean periculos pentru societate.

Şi să mai zici că maică-mea nu mi-a lăsat nimic! Ce greşeală! Mi-a lăsat visele ei ciudate (într-o zi o să vi le povestesc) şi posibilitatea de a-mi vedea din când în când viitorul, chiar dacă uneori sunt zile în care nu sunt convinsă că o pot face. Totuşi, cum de locuiesc în Italia de zece ani de zile? Ia uite ce chestie! Exact aici, unde de mică tot insistam să vă conving că se află adevărata mea casă!


- Mamă, sunt obosită, dar trebuie să mă ridic şi să plec.
- Să pleci? Unde? La ora asta? se alarmează mama.
- Cum adică unde? Ai şi uitat? Am concert!

Stau comod, aşezată pe recamier, abia am cinat. E ora opt seara şi am aproximativ zece ani.
- Fata mea, de luni de zile dai concerte în fiecare seară. Nu eşti în apele tale. În ritmul ăsta o să te omori. Mai stai şi tu pe-acasă! Odihneşte-te şi mai uită de concerte.
- Nu pot, îi răspund. Mi-ar plăcea, dar nu pot! Mă aşteaptă puhoiul ăla de lume şi nu am chef să le dau ţeapă.

În dormitor am un magnetofon vechi, primit de la o femeie care se numeşte Aura. Acolo susţin concerte în fiecare seară, în faţa a mii şi mii de persoane care ascultă fericite toate cântecelele mele şi puţin contează că, în realitate, stau în faţa oglinzii şi atât. Concertul durează două ore şi eu lălăi împreună cu magnetofonul toate melodiile pe care le am cu Romina şi Al Bano. Şi, dacă tot am început, zic, hai să le cânt şi pe alea pe care le am cu Bee Gees şi ABBA. Benzile de magnetofon le-am primit tot de la Aura.

Această Aura, care nu are nici treizeci de ani, vine din când în când în vizită pe la noi şi nu ştiu cum de reuşeşte, dar e singura de pe planeta asta care mă face să râd şi să pricep lucruri pe care alţii nu se obosesc să mi le explice. Există ceva între noi care depăşeşte orice putere de înţelegere. Şi tot ea mă face să plâng de câte ori pleacă. Practic, îmi sfâşie inima. Nu o dată m-am lipit de piciorul ei, implorând-o să mă ia cu ea, să locuim împreună. Jur că, dacă n-aş fi fost ocupată cu Romina Power, aş fi ales-o să-mi fie mamă.

Bun. Aura e singura care a înţeles povestea cu concertele mele. Iată de ce astă-seară nu am cum să lipsesc de la întâlnirea cu milioanele de fani veniţi din toate colţurile planetei să mă vadă. În urmă cu doar câteva ore am primit de la Aura o pereche de pantaloni nou-nouţi, de culoare mov, precum şi o bluză mov, cu volănaşe verticale.
- Uite costumaţia pentru concertele tale, mi-a zis, după care mi l-a lăsat în braţe şi pe cocoşul Cucurigu.

Apropo de păsări. Aura se duce deseori la ţară să îşi vadă rudele mai îndepărtate. Se preface că ar fi interesată cum le mai merge, dar, în realitate, unicul ei scop e să obţină un pui de găină de prin ograda lor. Bagă puiul în sacoşă şi, surâzând larg, cu toţi cei treizeci şi doi de dinţi, se prezintă acasă la noi, să ne lase pasărea. Şi de fiecare dată mă duc fericită în cadă, mă urc cu picioarele pe aripile nefericitului pui, imobilizându-l, cu mâna stângă îi întind bine gâtul, în timp ce în mâna dreaptă ţin un cuţit de bucătărie. Într-o secundă decapitez pasărea, îi azvârl capul în chiuvetă şi rămân nemişcată până când săraca pasăre încetează să se zbată sub picioarele mele.

Scenă abominabilă. Când sufletul părăsea definitiv trupul puiului, urlam: "Mamă! Azi mâncăm carne!"

În seara asta nu ne-a adus un pui, ci un cocoş! Cucurigu e vioi, zglobiu şi destul de isteric. O întreb pe mama dacă trebuie să-l ucid imediat sau după concert. Îmi răspunde sec:
- Cucurigu se mănâncă de Paşte!

Tonul ei nu admite replică.
- Nuuu! O, Dumnezeule! Mamă, Paştele e departe! Şi eu ce să fac până atunci? Să mă uit la el şi să salivez?
- Te uiţi, dar nu-l atingi! E clar?

Resemnată, mă duc în dormitor şi mă pun pe cântat în faţa oglinzii: Felicità. Nu reuşesc să mă despart total de imaginea cocoşului, mă gândesc că ar trebui să-i spun prietenei mele de bancă, adică Luminiţei, că, dacă se comportă civilizat, primeşte cadou de la mine creasta şi gâtul lui Cucurigu, imediat ce-l gătim.

Acum mi-am spălat părul, m-am pieptănat à la Romina Power şi dau să mă îndrept, ca de obicei, spre sala mea imaginară de concerte, din dormitor. Nici nu închid bine uşa, că aud telefonul cum sună în sufragerie. Răspunde taică-meu.

Se dă carne?! vrea el să se convingă. Pune receptorul în furcă, mai zăboveşte preţ de câteva secunde, pe urmă îl ridică imediat şi formează precipitat câteva numere. Totul seamănă cu transmiterea unei parole: "Se dă carne!" "Da, se dă carne!" "...Carne!" Termină de vorbit, se apropie de uşa dormitorului, o deschide larg şi mă anunţă scurt: Adio, concerte! Se dă carne.

Îmbrăcată în mov şi pieptănată à la Romina Power, înhaţ într-o secundă scăunelul portabil de pe balcon, găsesc repede o pungă, o iau, mai iau şi două bomboane, în vreme ce tai că-meu se mişcă mai încet. Îşi caută scăunelul, îl găseşte, punem cheile în buzunar şi ieşim trântind uşa apartamentului. Într-un minut ne şi aflăm în faţa uşii închise a complexului alimentar, unde, ca de fiecare dată, vedem cel puţin cincizeci de persoane aşezate pe scăunelele lor, înarmate, la fel ca noi, cu nişte bomboane în buzunare şi cu multă răbdare în suflet. Ne înscriem şi noi pe listă şi ne aşezăm. La ce folosea lista n-am aflat nici în ziua de azi. Nu avea nimeni de gând să plece noaptea de acolo, nici să se mişte măcar un milimetru din rând şi de la locul lui, dacă despre asta era vorba. Oricum, era o regulă ca dimineaţa să se aducă vreo treizeci de pui. (Am exagerat fără jenă! Aripi şi gheare de pui; adică, într-un cuvânt, "tacâmuri"!)

În vreme ce se descărcau navetele de plastic, în care se zărea preţioasa şi mult râvnita marfă, oamenii nedormiţi începeau să se agite. Nimeni nu mai ştia pe cine a avut înapoia şi înaintea lui. Totul se preschimba intr-o vânzoleală însoţită de strigăte, înjurături, plânsete de copii şi ajungea la paroxism pe măsură ce oamenii se apropiau de tejghea. De acolo ieşea victorios cel mai puternic, cel mai îndemânatic la dat din coate. Nu pricepeam nimic, aşa cum nici acum nu înţeleg la ce foloseau listele alea, pe care erau trecute nume şi prenume.
- Luminiţaaaaaaaaaa! strig eu din toţi rărunchii.

Cu vreo cincisprezece persoane mai în faţă, aşezată pe scăunel, prietena mea adormise cu capul sprijinit de spatele maică-sii. Mă aude, se întoarce spre mine şi-mi zâmbeşte cu toţi dinţii ei albi.
- Alina, ţi-ai făcut lecţiile? urlă şi ea şi-mi face semn cu mâna.
- Da.
- L-aţi mâncat pe Cucurigu?
- Mai e pân' la Paşte.
- Şi concertul?
- Păi, nu vezi c-a intervenit o urgenţă? arăt eu cu degetul spre mulţimea de oameni.
- Înţeleg.
Mai strigăm şi gesticulăm una spre cealaltă cam vreun sfert de oră, până când Luminiţa adoarme iar, cu capul sprijinit pe spatele maică-sii.

Până să adorm şi eu, mai fredonez puţin un cântecel italian (ghiciţi al cui...), apoi îmi reazem capul de umărul tatei, mă gândesc iarăşi la Romina Power, la frumuseţea ei misterioasă şi privesc, fără să scot un cuvânt, spre stelele din noaptea senină de vară.
- Noapte bună, fata mea. Te trezeşte tati când vine carnea, îl aud pe taică-meu în vreme ce îşi aprinde prima ţigară din acea lungă noapte de aşteptare.

Nici urmă de pui. O glumă idioată a vreunuia. Un zvon aruncat de cineva, cum se mai întâmplă. Nu ne enervăm; dimpotrivă, suntem chiar încântaţi că măcar am avut ocazia să visăm cu ochii deschişi pentru o seară. Şi totuşi, în drum spre casă, dacă cineva s-ar fi uitat cu atenţie la mine, ar fi observat că aveam în mână o sacoşă goală, iar pe obraz, o lacrimă.
- Nu fi tristă, Alina. Ehe, altele sunt problemele în viaţa asta! mă linişteşte tata, fără să îmi spună care sunt acestea. Îl aud însă cum îmi reaminteşte, cu o doză de optimism în glas: Nu uita că îl avem pe Cucurigu pentru Paşte.

Dimineaţa mă duc la şcoală. Ca de obicei, îmbrac uniforma albastră şi mă îndrept spre clasa a II-a B. O găsesc pe Luminiţa cu capul pe bancă. Atunci când nu doarme, Luminiţa se scarpină în cap ca o nebună. În dimineaţa asta nu glumeşte nici capul meu. Iată-i! În sfârşit, s-au întors şi prietenii noştri. Păduchii! Băga-mi-aş! Tocmai acum, când am primit vestea că peste două zile vom deveni pionieri. E o onoare să fii pionier, un cadou pe care ni-l fac Partidul, Ceauşescu. În primii ani de şcoală, uniforma e de culoare albastră, dar după ce devii pionier, aceasta se schimbă, ceea ce nu înseamnă că ni se schimbă şi viaţa. Totul decurge ca înainte, dar te simţi o persoană mai importantă pentru că, în locul uniformei albastre, ai o cămaşă albă, o fustă neagră şi o cravată roşie (dacă nu le porţi, nu intri în şcoală. Punct!). Astăzi o să învăţăm pe de rost un refren pe care o să-l cântăm în timp ce învăţătoarea noastră ne va lega la gât cravata roşie, surâzând tâmp. Dar cântecelul e mai degrabă contactul nostru cu doctrina socialistă - nu ştiu dacă voi ştiţi ce-i aia.

Mă întorc acasă, să-i dau mamei veştile. Atât cea cu pionierul, cât şi pe cea cu păduchii. Ca de obicei, pe mama o găsesc aşezată pe recamier şi ocupată să vorbească. De una singură. Noutatea este că de data asta lucrează cu andrelele.
- Bună, mamă! Ce faci?
- Tricotez o salopetă pentru Cucurigu, că ăsta îmi lasă găinaţ prin toată casa.

Cum aude că s-au întors păduchii, dispare în baie. Iese de acolo ţinând într-o mână un recipient plin cu benzină, iar în cealaltă, un pachet de vată tip C. Ritualul poate începe. Mă aşez pe scăunelul meu portabil, pe care îl folosesc când mă duc să stau la coadă, închid ochii şi strâng tare din dinţi. Mama mă tamponează cu benzină pe tot capul, mă acoperă apoi cu o pânză albă şi rămân bandajată aşa timp de vreo oră. Am mai trecut prin aşa ceva şi ştiu ce mă aşteaptă: capul o să mă ardă ca şi cum pielea mi-ar fi luat foc. Din păcate, e singurul remediu pe care românul îl cunoaşte şi îl foloseşte împotriva păduchilor, dar, mai ales, singura posibilitate de a evita tăierea părului. Îmi amintesc că odată mama m-a alergat prin toată casa cu o foarfecă în mână. Învinsă de păduchii mei care nu se dădeau duşi nicicum, a decis în sfârşit să mă tundă, ba chiar să mă radă. Eu am fugit în jurul mesei mari, pe care o aveam în mijlocul sufrageriei, şi săraca mama, încă nebună, m-a urmărit până i-a ieşit limba din gură. Tunsul mi-ar fi creat cea mai mare problemă din viaţă, şi anume că nu aş mai fi semănat în niciun fel cu Romina Power, ce dracu'! Şi, mulţumesc lui Dumnezeu, după maratonul ăla infinit în jurul mesei, nebuna s-a împăcat cu situaţia şi n-a mai insistat. S-a resemnat să mă asculte cântând Felicità, de Al Bano şi Romina Power, în timp ce creierul mi se prăjea sub pânza albă, şi a decis să cumpere mai multă benzină şi un pieptăn pentru păduchi - un obiect din os, cu dinţi deşi, aproape lipiţi unul de altul, făcut şi vândut numai de ţigani.

Să revenim la ritual. După o oră, mă duc să mă spăl. Asta în cazul în care şi de data asta ies vie şi nevătămată din operaţiunea "benzină contra păduchi". Mă întorc apoi în sufragerie, unde mă aşteaptă mama, care, între timp, a întins pe recamier un cearşaf mic şi alb. Eu mă pun cu capul în jos, ca ea să poată trece pieptenele prin părul meu. Vestea proastă e că de fiecare dată când mă râcâie cu instrumentul ăsta de tortură, urlu de durere. Pielea capului încă mă arde. Vestea bună e că văd cum cad păduchii morţi pe cearşaful alb, iar eu nu aştept altceva decât să cadă unul pe jumătate viu, ca să pot sări cu unghiile pe el şi să fac crac!, spărgându-l în două. Salivam de plăcere de fiecare dată când aveam ocazia asta. Era mica mea răzbunare, ce naiba!
- Cucurigu! Ai chef să ciuguleşti un păduche mort? Na!

Mama m-a privit serioasă.
- Vezi să nu te ataşezi prea mult de el. Fii atentă!

Odată terminată şi operaţiunea asta, se trecea la ultima, care era şi cea mai plicticoasă. Dura aproape o săptămână. Trebuia să stau nemişcată, cu capul sub un bec, în vreme ce mama, cu ochii holbaţi la maxim, urma să caute şi să găsească ouăle păduchilor, adică lindinii. Una după alta, le elimina pe toate, apucând cu două degete un fir de păr de-al meu şi trăgându-l afară cu unghiile. O luai razna după o asemenea activitate. Cred şi eu că mama ajunsese să vorbească de una singură. Şi mi se părea că încă scăpase ieftin faţă de ce ar fi putut păţi.
- Mamă!
- Da, dragă!
- De ce nu laşi ouăle păduchilor în pace? Oricum sunt moarte.
- Pentru că eşti brunetă şi lindinile astea sunt albe şi se văd, sclipesc - fir-ar mama lor să fie -, iar lumea ar putea crede că ai păduchi.
- Mamă!
- Da, dragă!
- Gândeşte-te ce bulan pe blonde! Pe părul lor ouăle nu se văd.
- Mai tacă-ţi fleanca! Dacă te uiţi bine, părul lor pare un bulevard pe care se plimbă păduchii!

Şi uite-aşa, soseşte ziua mult aşteptată. Azi devenim "pionieri". Festivitatea are loc în faţa Mausoleului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Copii şi părinţi, toţi sunt prezenţi. Eu sunt însoţită numai de Aura. Mama a rămas acasă, altminteri ar fi găsit apartamentul răvăşit de Cucurigu. O durea capul pentru că tocmai visase că Puiu (o rudă de-a noastră) va da colţul în scurt timp. Înainte de a începe recitarea, o întreb pe Aura, în şoaptă:
- Pot să le spun colegilor mei că eşti mama mea?

Aura tace un pic şi pe urmă mă întreabă:
- De ce, Alina?
- Pentru că eşti tânără şi frumoasă. Hai să zicem că tu ai fi mama mea. Numai pentru o zi. Ce părere ai?

N-am înţeles niciodată dacă ceea ce văzusem în ochii Aurei erau lacrimi de durere sau o iritaţie pricinuită de vântul care se pornise dintr-odată în dimineaţa aia şi îi aruncase în ochi tot praful din Bucureşti.

- Sunteţi pregătiţi? strigă cu voce tare învăţătoarea.

Şi dă-i cu cântecelul dedicat cravatei roşii:
Am cravata mea, sunt pionier
Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier.
Flutură în vânt, zălog de legământ,
Întâiul meu cuvânt de pionier!
Flutură în vânt, zălog de legământ,
Întâiul meu cuvânt de pionier!

Linişte pentru două minute. Învăţătoarea ne leagă tuturor cravata la gât şi surâde satisfăcută. Cei mari sunt toţi emoţionaţi. Cei mici se ţin unii de alţii cum pot. Mânca-ţi-aş, ce vânt s-a pornit astăzi! Câte unul se scarpină din când în când în cap. Atât cei mici, dar şi câte un părinte sau câte o învăţătoare. Deocamdată, eu nu. Oricum, ştiu că păduchii vor reveni curând.

Ritualul a luat sfârşit. O prezint pe Aura drept mama mea şi primesc felicitări. Nu ştiu de ce mă felicită pe mine şi nu pe Aura, cea mai tânără şi mai frumoasă mamă de pe planetă. Ne despărţim şi, cu vântul în faţă, ne întoarcem mândri la casele noastre.

În aceeaşi zi a explodat şi Cernobîlul...

Cum am ajuns în faţa blocului, Aura m-a sărutat şi a plecat la casa ei. Eu am urcat pe scări împreună cu Luminiţa şi îmi amintesc parfumul măruntaielor prăjite, care se strecura de sub pragul unei uşi de la al treilea sau al patrulea etaj. Am rămas neclintite câteva minute, ademenite de mirosul acela hipnotic.
- Hmm... Vecina asta e descurcăreaţă! Băi, ce miros! Nici nu-mi vine să mă mai mişc de-aici! îi zic eu trăgând pe nas aroma ademenitoare.
- Să nu uiţi că mi-ai promis capul şi gâtul lui Cucurigu! îmi aminteşte Luminiţa, plină de speranţă.
- Cât puii mei mai e până la Paşte? o întreb serioasă.
- O lună.

Nimeni n-a avut bucuria de a-l vedea pe Cucurigu în farfurie. Obligaţi să aşteptăm petrecerea aia deosebită, ne-am trezit că îl îndrăgisem într-atât încât uitasem de rostul lui printre noi. În Sâmbăta Paştelui eram în cadă, în obişnuita mea poziţie de călău, cu gâtul lui Cucurigu într-o mână şi ţin cuţitul în cealaltă când, pe neaşteptate, mi-a căzut o lacrimă pe obraz.
- Mamă!
- Ce e? a apărut ea în pragul uşii de la baie.
- Nu sunt în stare! Ţin mult la Cucurigu!

Mama a tăcut pentru câteva clipe, apoi m-a privit într-un fel pe care nu-l cunoşteam.
- Şi eu, mi-a zis simplu.
- Da? Păi nici pe mine nu mă deranjează, l-am auzit pe tata din sufragerie.

Cocoşul a fost îmbrăcat în caraghioasa aia de salopetă roşu- aprins şi a intrat cu toate drepturile în familie. Iar Paştele a fost sărac, dar plin de râsetele noastre imbecile în timp ce îi admiram mersul ţanţoş prin apartament şi costumaţia aceea imaginată şi tricotată cu trudă de mama. Luminiţa nu mi-a iertat criza de sentimentalism. Niciodată.