Aşa s-a născut omul nou. În România anilor '50

Citiţi prezentarea acestei cărţi.


În fiecare an, prin aprilie-mai, Victor Eftimiu închiriază un taxi câte o dimineaţă întreagă şi îşi vizitează prietenii pentru a le duce "plăcintă proaspătă cu praz făcută în casă", pe care le-o împarte ca pe o ofrandă antică... Poetul a trecut de 70 de ani şi a rămas acelaşi om fermecător, generos, ironic, original, înconjurat de femei tinere şi frumoase (din 1961 e singur, după moartea soţiei sale Agepsina Macri). Se plânge de vremurile pe care le trăieşte, dar e, de fapt, un favorizat al regimului. Pasionat colecţionar, are casa plină cu cărţi, tablouri, porţelanuri, afişe, bijuterii, măşti şi covoare. E vizitat uneori de prim-ministrul Petru Groza, care se opreşte cu plăcere la Eftimiu în plimbările sale. Vanitos, Eftimiu şi-a comandat singur, la marginea de Cişmigiu unde locuieşte, un bust, pe care-l contemplă cu nesaţ în fiecare dimineaţă din balconul propriei locuinţe.

În aceste zile, îl poţi întâlni pe stradă şi pe scriitorul Ion Marin Sadoveanu, director din 1956 al Teatrului Naţional, aflat într-una sau alta dintre fazele bizarelor sale oscilaţii în greutate, aşa încât ai spune că sunt doi oameni într-însul. Slăbeşte mult şi se îngraşă mult, ca un mare romantic, după cum îi sunt starea sufletească şi perioada prin care trece. Cu un "profil acvilin şi ochi de un verde-gri mineral, cu glasul bine timbrat şi dicţiunea teatrală, păşind domol, legănat şi solemn" - aşa îl "fotografiază" Valentin Lipatti -, lasă în urmă un caracteristic parfum de paciuli. Şi-l cumpără de la mica parfumerie "La Papaionopol", aflată la demisolul din mijlocul pasajului fostului Palat "Imobiliara" de pe Calea Victoriei, frecventată de bărbaţii eleganţi. Aici se poate găsi colonia "Paciuli", de excelentă calitate, importată direct din India, cum îşi notează Constantin Olariu. Iată-l şi pe Demostene Botez, "încă un bărbat frumos", cu un savuros accent moldovenesc, mai ales când îl imită pe Roosevelt, "salutând mulţimea cu o pălărie de pai..." (Valentin Lipatti). În toamna lui '53, cu doar câteva luni înainte de a-şi afla sfârşitul, un alt moldovean fermecător stabilit în Bucureşti, Ionel Teodoreanu, scriitorul adolescenţilor, poate fi văzut adesea în tramvai, "cu frumosul lui păr creţ, plin de fire albe acum, vâlvoi..." (Mihail Şerban). În centru, la o cantină a scriitorilor din zona străzii Polone, fratele său, celebrul epigramist Păstorel Teodoreanu, obişnuieşte să ia masa ca un "client rezervat, tăcut şi ţanţoş, al cantinei oficiale, purtând asupra lui o cheie" de care se serveşte pentru a-şi destupa singur sticla de bere. Unii scriitori au bonuri de masă speciale pentru regim dietetic. Când chelnerul le adresează celor de la masă obişnuita întrebare: cine are regim?, Păstorel răspunde foarte serios: eu nu sunt cu regimul (Nicolae Stroescu-Stănişoară). Din tramvaiul 5, mergând sau venind dinspre Floreasca, Radu Petrescu îl zăreşte la fereastra minusculei sale case de pe strada Vlădescu 53 pe marele critic şi istoric literar George Călinescu. Pe stradă, Călinescu merge distrat, nu vede nimic, "mişcându-şi încă agil trupul rond, încununat de o coamă leonină, şi ea într-o dezordine "artistă""; cu vârfurile pantofilor în afară, cu o mână în buzunar, uneori fluieră sau vorbeşte singur. E îmbrăcat în "haine închise, largi, pentru a-i cuprinde lejer abdomenul din ce în ce mai bombat, purtând uneori papion"; deşi potrivit de statură, din cauza proeminentului abdomen, pare scund. Îl priveşte pe Al. Săndulescu, care îl observă atent, cu "doi ochi extrem de vii şi de penetranţi" şi îşi cumpără de la o brutărie covrigi, pe care-i mănâncă pofticios. De la o simigerie îşi ia acadele, apoi porneşte cu ele pe stradă, oprindu-se uneori şi privindu-le îndelung, ca un mare gurmand, cum i se pare poetului şi eseistului Lucian Valea. Ieşind din casa sa de pe strada Andrei Mureşanu la o plimbare pe Dorobanţi, un alt director de generaţie, esteticianul, criticul şi istoricul literar Tudor Vianu merge concentrat, atent pe unde calcă (îi displace foarte tare să-şi murdărească pantofii), "îmbrăcat mai totdeauna în costum negru şi purtând cravata de o culoare asemenea, mijlociu de statură şi bine legat, cu tendinţă de îngrăşare [...], brunet, chiar măsliniu, cu ochi negri, vioi şi pătrunzători şi un păr încă negru", deşi a trecut de 50 de ani (Al. Săndulescu). Alteori, prin parcul Herăstrău, în plimbări lungi, un Vianu trist, răpus de o melancolie grea, e însoţit de tineri precum Matei Călinescu ori Valentin Lipatti. Acesta din urmă îl vizitează în mod regulat şi pe reputatul lingvist şi filolog Alexandru Rosetti, în "biroul plin de cărţi şi de flori de munte, de pietre şi de scrisori". "Cher" (sau "Cher Ami", cum îl numesc apropiaţii pe Rosetti) pregăteşte cafeaua într-un ibric mare, mereu gata, la care adaugă "un strop de [lichior] "Grand Marnier" sau puţină dulceaţă". Îl mai vizitează şi pasionatul orientalist Sergiu Al-George, căruia în 1949 sau 1950 Rosetti îi propune o bursă la Paris ca să nu se mai întoarcă. Dar Al-George refuză. Se duce, în schimb, la câte o cafea între patru ochi, la care Rosetti îşi mai "varsă năduful" (Dorina Al-George). Intrat în a şasea decadă a vieţii, se ţine încă bine, găseşte Radu Petrescu: "elegant, parfumat cu Crêpe de Chine" (când are), "sensibil la farmecul femeilor frumoase". Cu înclinaţii sportive şi mare amator de drumeţii montane, iată-l "coborând acasă la el dintr-un mic automobil, în pantaloni scurţi, albi, cu un buchet de flori albastre în mână". Trecând pe aleile late, pe lângă imensele ronduri de flori în formă de stea care au înlocuit elegantele partere de iarbă de odinioară, îl poţi afla la Biblioteca Academiei, la Secţia de manuscrise, imediat pe dreapta cum intri, pe Champollion-ul manuscriselor eminesciene, pe robul lor celebru, criticul şi istoricul literar Perpessicius, care, mereu la papion, lucrează la ediţia Eminescu. A trecut de 60 de ani, e foarte miop şi poartă ochelari ca "două lentile telescopice". Scrie cu mâna stângă (cea dreaptă i-a fost amputată în primul război), cercetând cu lupa manuscrisele poetului naţional. Îţi răspunde la salut cu o înclinare de cap şi îţi strânge mâna cu putere dacă te apropii. Este laconic, dar foarte politicos (Al. Săndulescu). Foarte frecventată este casa filosofului, psihologului şi eseistului Mihail Ralea, unde vine frecvent şi Ion Gheorghe Maurer, membru al C.C. şi colaborator foarte apropiat al lui Dej, elegant, cu ţinută, bun vorbitor de franceză, mare vânător şi mare amator de Courvoisier din rezerva gazdei, în timp ce-şi fumează ţigările preferate, Viceroy (Valentin Lipatti).

La Paris, nou-sosita scriitoare Sorana Gurian zugrăveşte în tonuri sumbre situaţia din ţară. Portretul criticului Şerban Cioculescu mai ales îl impresionează adânc pe Virgil Ierunca: "Şerban Cioculescu, în zdrenţe, cu cărţile vândute, în mizerie, schimbat sufleteşte, aproape mistic." Aşadar, nu toţi s-au vândut regimului! Nu toţi au cedat! Se simte îmbărbătat şi îndreptăţit să spere: "Gestul unor astfel de oameni mă umple de bine, aici, departe de ei." Iată-l şi pe nedespărţitul prieten al lui Cioculescu, criticul Vladimir Streinu, trecând pe Calea Victoriei, "ca o fantomă a ceea ce a fost, integru, purtându-şi refuzul ca un blazon". Vladimir Streinu este o persoană care a impus mereu prin simpla-i prezenţă în modul cel mai firesc. Fiu de moşier (din părinţi cu 120 ha la Teiu, Argeş), voluntar în primul război mondial, pe care l-a încheiat cu gradul de sergent, cu studii la Bucureşti şi în Franţa, cel mai tânăr parlamentar ţărănist în '32 (deşi cu convingeri mai degrabă de stânga, ca şi Şerban Cioculescu), medaliat cu "Peleş", "Coroana României", "Steaua României" şi "Meritul cultural", are o ţinută ce inspiră "distanţă şi nobleţe, un mers cu paşi rari, egal măsuraţi, ca într-o continuă plimbare meditativă". E ceea ce se numeşte "un bărbat frumos", natura lucrând de această dată "în perfectă concordanţă cu legile armoniei": "O figură semeaţă, cu privire dominatoare, distantă pentru necunoscuţi, concentrată sau afabilă pentru prieteni, senin detaşată în faţa universului"... "un estet în întreaga lui fiinţă", cu un excepţional discurs, ce stârneşte admiraţie, şi o memorie excepţională (Al. Săndulescu). "Vladimir Streinu, foarte prevenitor şi cald"... "nici o urmă de tulburare în el", tot aşa îl vede şi Alice Voinescu. O voce "caldă cu nazalizări galice", "o eleganţă exterioară" şi o "uşoară legănare a corpului" - Streinu i se pare şi lui Lucian Valea "de o tulburătoare frumuseţe". Dar acest om frumos, distant şi nobil - Stanimir, cum îi spun prietenii -, este foarte primejduit, grav bolnav de plămâni, după ce anterior a suferit şi de inimă şi ficat. În '49 are o tuberculoză avansată, hemoptizii şi pneumotorax - "Probabil că va supravieţui, dar i s-a recomandat hrană, linişte, odihnă", scrie Pavel Chihaia. A fost scos în 1947 din învăţământ, iar familia lui a rămas fără nici un mijloc de trai. E ajutată de Călinescu, Sadoveanu, Zaharia Stancu şi de alţii. Pentru că nu are venit, a fost internat la spitalul Caritas, sub numele său real, Nicolae Iordache. Stratagema a ţinut doar o vreme. Când s-a aflat cine e, a fost pus pe targă şi depus pe trotuarul din faţa spitalului. Din când în când, pe la familia Streinu trece un Zis - soţia deschide fereastra, iar pe geam zboară înăuntru câte un pachet.

Iată-l trecând strada şi pe criticul şi eseistul Edgar Papu, cel atât de blajin... "cu un mers precaut şi un zâmbet timid, este parcă veşnic mirat ca un copil în faţa dialecticii perverse a vieţii" (Valentin Lipatti). Şi pe mai tânărul clasicist Petru Creţia, cu un "pardesiu negru, faţa slăbită, verde, ochi obosiţi" (Radu Petrescu). Şi pe venerabilul pictor Theodor Pallady, în lungile-i deambulări... care îşi însemnează în bloc-notes: "înghesuială pe stradă... traseu interminabil prin cartiere necunoscute... pentru a descoperi un colţ de desenat..." Este 1950, a împlinit 79 de ani. Se întâlneşte cu diferite cunoştinţe şi vorbesc "de prietenii sărăciţi sau la închisoare". Un traseu îl duce, prin Cişmigiu, la Gara de Nord, pe Buzeşti, spre Romană... Calea Victoriei îi trezeşte nostalgii după Teatrul Naţional, distrus de bombardamentele germane din august '44. Un an mai târziu este foarte anxios: se întreabă dacă pensia care întârzie nu i-a fost cumva suprimată (li se întâmplă multora!) după întâmplarea cu miliţia. Pictând în Cişmigiu un colţ al parcului, cu orientare spre Ministerul de Război, a fost arestat şi dus la circumscripţie. Percheziţionat, i s-a găsit în buzunar un ceas deşteptător pe care-l poartă mereu asupra sa şi care tocmai atunci a început să sune. Miliţienii s-au speriat şi au năvălit pe uşă afară, convinşi că e o bombă cu ceas. În cele din urmă, l-au crezut un moş nebun şi i-au dat drumul.

Iată-i şi pe cei mai tineri... Pe tânărul lector universitar Valentin Lipatti, în vacanţe, plimbându-se îndelung prin parcurile publice, cutreierând grădinile de vară... Face multe plimbări nocturne, ca şi scriitorul Radu Petrescu, viitor reprezentant al Şcolii de la Târgovişte, care după încheierea facultăţii este detaşat în două sate din Bistriţa-Năsăud; precum cerchistul sibian Nicolae Balotă, care a debarcat în Capitală de la Cluj; ori ca scriitorul Constantin Ţoiu, "acest Julien Sorel valah" din Urziceni (Balotă); şi precum ceva mai vârstnicul Mihai Şora, aflat în funcţie în aparatul Ministerului de Externe, apoi la Editura pentru limbi străine şi, ulterior, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, un om cu potenţial despre care mulţi cred că, dacă ar fi rămas în Franţa, ar fi devenit cel mai mare sau cel mai cunoscut filosof român. Iată-l pe studentul Matei Călinescu îndreptându-se spre capela Saint-Vincent-de-Paul de lângă Statuia Aviatorilor pentru a-l asculta pe monseniorul Vladimir Ghika cântând la orgă. Seara se întâlneşte cu bunul său prieten Ion Vianu în vreo "cârciumă strâmtă şi afumată din piaţa Sfântul Gheorghe" (pe unde e şi cunoscutul bufet "Năvodari") ori "prin Obor, prin cârciumi chioare în care alunecai pe vărsături". Sau iau amândoi tramvaiul 26 până la capăt, pe strada Dristorului, care-i doar "o uliţă de sat, complet exotică", iar aici trag la o cârciumă de mahala, unde, sub o boltă de viţă, la un pahar de rachiu aspru de secară, discută până seara cu prietenul lor Miron Chiraleu despre Nietzsche şi Schopenhauer, Wagner, Beethoven, dar şi cu oamenii simpli despre necazurile lor.

În Cluj pot fi văzuţi în preumblările lor: poetul simbolist şi universitarul Eugen Speranţia; filosoful D.D. Roşca, glorios traducător al lui Hegel; esteticianul şi cercetătorul literar Liviu Rusu, cel care, în anii care urmează, va iniţia cu un curaj unic reabilitarea publică a lui Titu Maiorescu, acum denigrat; universitarul clujean, amfitrion al cerchiştilor de la Sibiu, Henri Jacquier; istoricul şi universitarul David Prodan; istoricul, arheologul şi universitarul C. Daicoviciu; renumitul medic Iuliu Haţieganu, fondatorul şcolii clujene de medicină internă; medicul şi istoricul medicinei Valeriu Bologa, fondator al şcolii clujene de istoria medicinei; eruditul medic psihiatru Eduard Pamfil, student la Paris al marelui psihiatru Henri Ey şi student, de asemenea, la Cluj, apoi profesor aici timp de trei ani, din 1955, persecutat politic şi exilat în Bucovina şi pe Siret - dar, peste toate, consacrat şi stabilit la Timişoara, unde în 1950, la sosire, înfiinţează disciplina psihiatriei la Institutul de Medicină din capitala Banatului. Tot mai rar, uitat de toţi, poate fi văzut şi venerabilul scriitor Ion Agârbiceanu, cu deosebire în piaţa din apropierea străzii Andrei Mureşanu, unde cumpără boabe de porumb pentru găinile şi celelalte animale de pe lângă casă - duce cu sine o straiţă grea, plină. Apoi urcă încet strada pe care locuieşte - acum în condiţii grele, în propria casă de la nr. 25, din cauza chiriaşilor abuzivi care i-au fost impuşi. Mai des îl poţi vedea în grădiniţa din faţa casei, gospodărind ori măturând strada, uneori la coadă la pâine. În 1952, Ion Agârbiceanu împlineşte 70 de ani. Aduce cu un ţăran sau cu Tolstoi, i se pare, câţiva ani mai târziu, criticului şi istoricului literar Mircea Zaciu, aflat cu Ioanichie Olteanu în vizită la scriitor, unde sunt serviţi cu fursecuri şi cu un vin tare de Aiud.

Printre cei care nu l-au uitat însă pe Agârbiceanu se numără oameni ca Lucian Blaga. În 1957, când Agârbiceanu împlineşte 75 de ani, Blaga îi lasă la uşa casei o foaie pe care scrie: "Să ne trăieşti încă mulţi ani sfânt Părinte al Literaturii noastre!"

Blaga trăieşte el însuşi în izolare. Tineri pentru care el reprezintă figura mentorului, precum I.D. Sârbu, îl mai vizitează uneori şi se plimba îndelung cu el prin centrul Clujului - Blaga "cu capul în pământ, cu mâinile la spate, tăcând ca un înţelept oriental", ronţăind boabe de cafea, când are. În drumul lor întâlnesc mulţi scriitori, critici, poeţi şi universitari - care îi ocolesc, trecând pe celălalt trotuar. I.D. Sârbu i-i semnalează, iar Blaga zâmbeşte "amar, dar vesel". Nu toţi reacţionează însă la fel. În iarna lui '53, aflat la Cluj, I.D. Sârbu urcă împreună cu Blaga panta spre Biblioteca Universitară. Pe partea cealaltă a străzii vine un grup de scriitori, cu poeta Veronica Porumbacu în frunte, apoi Beniuc şi câţiva poeţi clujeni. Blaga îi vede, dar priveşte în pământ şi se face că nu-i observă. Situaţia e absurdă. Nimeni nu schiţează vreun gest. Atunci, poetul A.E. Baconsky se desprinde de grup, dar numai pentru a le adresa "gestul acela ţigănesc, scârbos, din cot...". Cei doi sunt stupefiaţi. E prea mult, Blaga nu-şi revine. La despărţire, îi spune cu amar lui I.D. Sârbu: "Am să-l trăznesc."

Există temerea foarte apăsătoare că România va deveni "pământ sovietic". De la partizanul bucovinean Vasile Motrescu la fostul academician şi filosoful C. Rădulescu-Motru, preocupat de etosul naţional, tot mai mulţi gândesc aşa. Altfel, lucrurile sunt prea de neînţeles: prea violente, neîndurătoare, ilogice. Cărturarul Onisifor Ghibu, anticomunist în fibră, caută explicaţia în trădare. Pare original, paradoxal, dar conducătorii români trădează, de fapt, prin tot ce fac adevăratul marxism, chiar stalinismul. Şi cale de studii întregi caută să-şi probeze ideea. Miron Radu Paraschivescu, recent dezamăgit de regim, are în mare aceeaşi idee ca Ghibu. Moscova a făcut o greşeală ocupând România, căci va fi intoxicată. Buturuga mica va răsturna carul mare. Dar cum? Poetul construieşte pas cu pas un fel de silogism: starea proastă de la noi se datorează preluării "româneşti" a comunismului sovietic: "Socialismul nostru e o culme a reacţionarismului în revoluţie." Prin urmare, comunismul sovietic va avea de suferit. Rezultatul va fi surprinzător, dar... perfect logic: comunismul românesc va învinge comunismul sovietic. Poate că e doar o speranţă, o iluzie... şi totuşi nu înseamnă aceasta că românii îi vor învinge pe sovietici? Ori poate că sovieticii îşi vor da seama în "ceasul al unsprezecelea şi vor renunţa definitiv la acest smârc care e România". Ambele concluzii sunt salvatoare, pornind de la un raţionament al disperării. Dar oare ce altceva mai poţi face când vremurile sunt atât de neîndurătoare? Şi iată şi concluzia mare, finală, izbăvitoare, a unui om care a fost (poate mai este încă) de stânga: "După asta, prada [România] va fi infinit de uşoară pentru capitalism care, el, mistuie cel mai bine putreziciunile."

De ne-am lăsa mistuiţi! De-am putrezi mai repede!

Regimul pare totuşi ireversibil, iar asta îi duce pe toţi pe cărările celei mai negre disperări. Se bănuieşte, de altfel, nelămurit că la conferinţa de la Ialta a celor trei mari, Churchill, Roosevelt şi Stalin, din 1945, România a fost lăsată la voia Uniunii Sovietice... "uneori ai impresia că viaţa asta, în condiţiile în care suntem condamnaţi s-o trăim, nu are nici un sens şi că strădaniile cele mai nobile nu sunt decât nişte naivităţi stupide..." - "nici în iad n-o fi mai groaznic decât în R.P.R.", se revoltă Onisifor Ghibu. "... azi [6 martie 1951] sunt 6 ani de când s-au schimbat definitiv lucrurile la noi", scrie şi Alice Voinescu. "Şi iată nici nu avem curajul să numim lucrurile pe numele lor. [...] Frica, sub o formă sau alta, ne năpădeşte pe toţi, mai mult sau mai puţin. Nu mai eşti liber. Toţi suntem trişti, fără dorinţă de a trăi." Pe scurt: "Trăiesc o agonie." Iar Lucian Blaga simte aproape fizic "cum o voinţă străină, de-o copleşitoare putere" e pe cale să-i ia "în stăpânire condiţia esenţială a vieţii: libertatea." Până şi un spirit atât de stoic şi de caustic ca I.D. Sârbu constată: "Niciodată omul nu a căzut atât de jos, niciodată crima n-a fost mai largă şi mai absurdă, niciodată jertfa mai inutilă."

Deprimarea adâncă e generală şi te îmbolnăveşte. "Astăzi, în tramvai, am simţit un fior cumplit, rememorează Pericle Martinescu ziua de 18 martie 1953. Am avut, dintr-odată, senzaţia că sunt prizonier în această vastă lume şi că prizonieratul se sfârşeşte printr-o inevitabilă condamnare la moarte." Constantin Sporea are "impresia şi strângerea de inimă a unui dansator pe sârmă sau a unui echilibrist, care în tot momentul se poate aştepta să alunece în prăpastie". Pavel Chihaia: "Anii aceştia s-au scurs pentru toţi în prezenţa morţii... atâtea lupte de la zi la zi ca să te menţii pe linia de plutire a vieţii, ba chiar, deseori, sub această linie, ca un înotător obosit şi disperat că nu îi mai apare ţărmul la orizont." Chiar şi un ironic combativ ca Petre Pandrea suferă visceral: "Am mereu senzaţia, bizară până la sufocare, că sunt încercuit ca o armată încercuită de inamic, ca o cetate asediată de duşman de multă vreme şi care nu vrea să se predea. Sunt încercuit şi în poziţia-arici. Care pe care." Şi până şi un exilat, ca Virgil Ierunca, se simte pierdut "într-un imens tunel, din care nu cred că vom răzbi".

"Niciodată gândul sinuciderii nu m-a stăpânit cu mai multă stăruinţă", scrie Pericle Martinescu în jurnal la 6 decembrie 1953. Zece zile mai târziu, G.T. Kirileanu primeşte la Piatra Neamţ vestea sinuciderii soţilor Torouţiu (I.E. Torouţiu, mare traducător, colecţionar şi tipograf, a fost, ca numeroşi alţii, marginalizat şi exclus din Academie). Despre viitorul comunismului discută şi Matei Călinescu îndelung cu prietenul Miron Chiraleu. Au 16-17 ani, iar perspectiva le apare cum nu se poate mai sumbră. Ajung firesc la sinucidere, ca unică soluţie pentru a scăpa de "coşmarul comunist", "ireversibil" şi "etern".

Într-o seară a fioroasei ierni a lui '54, Eta Boeriu, frumoasa traducătoare a Paradisului lui Dante, cu un frate fost legionar, Nicu Caranica, rămas în Italia şi stabilit apoi la Paris din 1951, le propune lui Nicolae Balotă, lui I. Negoiţescu (Nego, pentru prieteni) şi celorlalţi cerchişti sibieni să se sinucidă colectiv, spre "a zgudui" Apusul (şi pe soţul italian care a părăsit-o). Îşi petrec întreaga seară imaginând scena sinuciderii în detaliu şi râzând cu poftă.
"În asemenea condiţii, vom uita curând să râdem", îşi însemnează în jurnal, alarmat şi trist, Victor Săhleanu. Şi totuşi, poate părea ciudat... pentru mulţi, ca Ion Vianu şi prietenii săi, viaţa e "o mixtură de veselie şi teroare, de înălţimi intelectuale şi de preocupări practice". Extremele se ating şi numai două stări le rămân străine, "trândăveala şi indiferenţa". "N-am râs niciodată cu mai multă poftă", meditează şi Nicolae Balotă, în timp ce doi indivizi "în civil" se desprind de intrarea clădirii de vizavi şi se îndreaptă spre el şi spre Nego, chestionându-i (de ce nu sunt la lucru în timpul programului?) şi aruncându-le jigniri. Adastă în Piaţa Libertăţii din Cluj, fostă Unirii, şi privesc de pe trotuarul opus intrarea în sediul "Judeţenei" de partid (cândva, o clădire de bancă). Îi podideşte râsul, un râs nestăpânit, privind acel "du-te vino al "membrilor" şi "organelor", purtători de serviete doldora, care cu mutre aferate" intră şi ies "din tenebrosul local". Dar sunt printre puţinii care mai îndrăznesc să râdă, eliberator, în public.