În căutarea timpului pierdut. La umbra fetelor în floare

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Mama, când fu vorba pentru prima oară să-l avem la cină pe domnul de Norpois, exprimându-şi regretul că profesorul Cottard călătorea şi că ea însăşi nu-l mai întâlnea deloc, de multă vreme, pe Swann, căci şi unul şi celălalt l-ar fi interesat, fără îndoială, pe fostul ambasador, tatăl meu răspunse că un invitat eminent, un savant ilustru precum Cottard, nu putea niciodată să facă figură proastă la o cină, dar că Swann, cu ifosele lui, cu felul lui de a se făli până şi cu cele mai neînsemnate relaţii, era un lăudăros vulgar pe care marchizul de Norpois l-ar fi socotit neîndoielnic un "înfumurat", după cum spunea el. Or, acest răspuns al tatei cere o mică explicaţie, anumite persoane amintindu-şi poate de un Cottard cu totul mediocru şi de un Swann ce împingea delicateţea-i mondenă până la o limită nebănuită de modestie şi discreţie. Dar, întrucât îl priveşte pe acesta din urmă, se întâmplase că fostul prieten al părinţilor mei adăugase o personalitate nouă (şi care nu avea să fie ultima) lui "Swann fiul" şi, de asemenea, acelui Swann care frecventa Jockey-Clubul, şi anume pe cea de a fi soţul lui Odette. Adaptând umilelor ambiţii ale acestei femei, instinctul, dorinţa, priceperea cu care fusese totdeauna înzestrat, el îşi dăduse osteneala de a construi, cu mult sub cea veche, o nouă poziţie, potrivită cu femeia care avea să o ocupe împreună cu el. Or, astfel, el se arăta a fi un alt om. De vreme ce (continuând să-i frecventeze singur pe prietenii săi personali, cărora nu voia să le-o impună pe Odette dacă aceştia nu-i cereau ei înşişi să o cunoască) începea o a doua viaţă, în comun cu soţia sa, în mijlocul unor oameni noi, ar mai fi fost încă de înţeles ca, pentru a măsura rangul acestora, şi, în consecinţă, plăcerea legată de o satisfacţie dată de amorul propriu pe care putea să o încerce când îi primea, să se servească, drept element de comparaţie, nu de oamenii cei mai străluciţi ce alcătuiau societatea sa înainte de căsătorie, ci de relaţiile anterioare ale lui Odette. Dar chiar când se ştia că doreşte să frecventeze funcţionari lipsiţi de orice eleganţă, femei tarate ce împodobeau doar biete baluri populare, lumea era uimită când îl auzea, pe el care, odinioară, şi care încă şi astăzi, ascundea cu atâta graţie că este invitat la Twickenham sau la Buckingham Palace, spunând cu multă mândrie că soţia unui subşef de cabinet o vizitase pe doamna Swann. Se va zice poate că asemenea atitudine ţinea de faptul că simplitatea acelui Swann elegant nu fusese decât o formă mai rafinată de vanitate şi că, asemenea anumitor evrei, fostul prieten al părinţilor mei ar fi putut manifesta rând pe rând stările succesive prin care trecuseră cei din rasa lui, începând cu snobismul cel mai naiv şi cu bădărănia cea mai grosolană şi terminând cu cea mai fină politeţe. Dar motivul principal, aplicabil, acesta, întregii omeniri în general, era că înseşi virtuţile noastre nu sunt ceva liber, plutind în voie, şi care să se afle în mod permanent la dispoziţia noastră; ele ajung în cele din urmă să se asocieze atât de strâns în mintea noastră cu acţiunile cu prilejul cărora ne-am făcut o îndatorire din a le exercita, încât, dacă ne apare o activitate de un alt ordin, ea ne surprinde, găsindu-ne descoperiţi şi fără ca să ne treacă măcar prin minte că ar putea comporta punerea în aplicare a înseşi acelor virtuţi. Swann, îndatoritor foarte cu aceste noi relaţii şi citându-le cu mândrie, era ca acei mari artişti modeşti sau generoşi care, dacă, spre sfârşitul vieţii, încep să gătească sau să se ocupe de grădinărit, arată o satisfacţie naivă în faţa laudelor ce li se aduc mâncărurilor pe care le-au gătit sau straturilor de flori pe care le-au cultivat, neadmiţând o critică pe care o acceptă cu uşurinţă când e vorba de capodoperele lor; sau care, dând pe nimic vreunul din tablourile lor, nu pot, în schimb, să piardă patruzeci de parale la jocul de domino fără a fi cu prinşi de mare supărare.
 
Pe profesorul Cottard îl vom revedea îndelung, mult mai încolo, la Patroană, la castelul Raspelière. Acum e de ajuns să observăm, mai întâi, în ceea ce-l priveşte, următoarele: în cazul lui Swann, la rigoare, schimbarea poate surprinde, de vreme ce era gata săvârşită, fără a fi bănuită de mine, pe vremea când îl vedeam pe tatăl lui Gilberte în parcul Champs-Elysées, unde, de altfel, neadresându-mi niciodată cuvântul, nu putea să se împăuneze în faţa mea, cu prieteniile sale politice (este adevărat că dacă ar fi făcut asta, eu nu mi-aş fi dat poate seama pe dată cât este de vanitos, căci ideea pe care ne-am făcut-o vreme îndelungată despre o persoană ne astupă ochii şi urechile; mama, timp de trei ani, nu a văzut rujul pe care una dintre nepoatele ei şi-l punea pe buze, de parcă acesta ar fi fost dizolvat într-un lichid şi ar fi devenit astfel invizibil; până în ziua când o parcelă suplimentară sau poate altă cauză au dus la fenomenul numit suprasaturaţie; rujul neobservat până atunci a cristalizat, iar mama, în faţa acestui neaşteptat dezmăţ de culori, spuse, aşa cum ar fi spus ori cine din Combray, că asta e o ruşine, rupând aproape cu desăvârşire relaţiile cu nepoata ei). Dar în ceea ce-l priveşte pe Cottard, dimpotrivă, perioada când l-am văzut asistând la debuturile lui Swann în salonul soţilor Verdurin era destul de îndepărtată; or, onorurile, titlurile oficiale vin odată cu trecerea anilor. În al doilea rând, poţi fi incult, poţi face calambururi stupide, şi totuşi poţi fi înzestrat cu un dar special pe care nicio cultură generală nu-l înlocuieşte, ca darul de a fi un mare strateg sau un mare medic. Într-adevăr, confraţii vedeau în Cottard nu numai un practician obscur devenit, cu timpul, o notorietate europeană. Cei mai inteligenţi dintre tinerii medici declarară - cel puţin timp de câţiva ani, căci moda-i schimbătoare, născându-se ea însăşi din nevoia de schimbare - că dacă vreo dată s-ar îmbolnăvi, ei nu şi-ar da trupul decât pe mâna lui Cottard. Fără îndoială, preferau compania anumitor mari medici mai cultivaţi, mai artişti, cu care puteau vorbi despre Nietzsche, despre Wagner. Când se cânta muzică în salonul doamnei Cottard, în serile când îi avea ca invitaţi, în speranţa că doctorul va deveni într-o bună zi decanul Facultăţii de Medicină, pe colegii şi ele vii soţului ei, acesta, în loc să asculte, prefera să joace cărţi într-o încăpere învecinată. Dar toată lumea lăuda promptitudinea, profunzimea, siguranţa privirii sale, a diagnosticului său. În al treilea rând, în ceea ce priveşte totalitatea purtărilor pe care profesorul Cottard le avea în faţa unui om ca tata, să observăm că natura pe care o manifestăm în a doua parte a vieţii noastre nu este totdeauna, chiar dacă este adeseori, natura noastră primă, dezvoltată sau veştejită, îngroşată sau atenuată; ea este uneori o natură inversă, un adevărat veşmânt îmbrăcat pe dos. Cu excepţia salonului soţilor Verdurin, care făcuseră o adevărată pasiune pentru el, înfăţişarea şovăielnică a lui Cottard, timiditatea, amabilitatea sa excesivă fuseseră, în tinereţea lui, pricina a nenumărate glume. Ce prieten caritabil îl sfătui oare să adopte o înfăţişare glacială? E drept că şi importanţa situaţiei sale îl ajută întru aceasta. Pretutindeni, cu excepţia salonului soţilor Verdurin unde redevenea instinctiv el însuşi, lua o înfăţişare rece, tăcută, categorică, ori de câte ori trebuia să vorbească, neuitând totodată să spună lucruri dezagreabile. Putu încerca efectul acestei noi atitudini în faţa unor clienţi care nu-l văzuseră încă până atunci şi deci nu puteau face comparaţia cu vechea atitudine, şi care ar fi fost foarte miraţi dacă ar fi aflat că acea asprime nu-i stătea în fire. Se străduia mai cu seamă să fie cât mai impasibil, chiar şi la spital, iar când debita calambururi ce stârneau râsul tuturor, începând cu şeful clinicii şi terminând cu cel mai tânăr extern, avea grijă totdeauna să nu i se mişte nici măcar un singur muşchi pe chipul de nerecunoscut de când îşi răsese barba şi mustăţile.
 
Să spunem, pentru a termina, cine era marchizul de Norpois. Fusese ministru plenipotenţiar înainte de război şi ambasador la 16 Mai, şi totuşi, spre marea uimire a multora, însărcinat de mai multe ori după aceea să reprezinte Franţa în misiuni extraordinare - şi chiar în calitate de controlor al Datoriei, în Egipt, unde, graţie marilor sale capacităţi financiare, adusese importante servicii - de către cabinete radicale pe care un simplu burghez reacţionar nu şi-ar fi îngăduit să le slujească, şi cărora trecutul domnului de Norpois, legăturile, opiniile sale ar fi trebuit să le pară suspecte. Dar aceşti miniştri luminaţi păreau a-şi da seama că, printr-o atare nu mire, arată ce vederi largi au ei de îndată ce e vorba de interesele superioare ale Franţei, ieşind astfel în fruntea oamenilor politici, meritând ca însuşi Journal des Débats să-i califice drept oameni de stat, şi beneficiind în sfârşit de prestigiul legat de un nume aristocratic şi de interesul stârnit prin lovitura de teatru a unei alegeri neaşteptate. Şi ei ştiau, de asemenea, că puteau să se bucure de aceste avantaje, făcând apel la domnul de Norpois, fără să se teamă că el se va dovedi lipsit de o loialitate politică pe care tocmai obârşia marchizului le-o garanta. Şi în această privinţă guvernul Republicii nu se înşela. Mai întâi pentru că o anumită aristocraţie, învăţată încă din copilărie să vadă în numele ei un avantaj lăuntric pe care nimic nu i-l poate răpi (şi a cărui valoare este cunoscută destul de exact de egalii săi sau de cei ce au o origine încă şi mai nobilă), ştie că poate să evite, căci ele nu i-ar spori întru nimic prestigiul, eforturile pe care, fără vreun rezultat ulterior apreciabil, le fac atâţia burghezi profesând doar opinii care se poartă şi frecventând doar oameni care gândesc aşa cum vrea ocârmuirea. În schimb, dornică de a se înălţa în ochii familiilor princiare sau ducale sub care se află nemijlocit situată, această aristocraţie ştie că nu va reuşi decât sporindu-şi numele cu ceea ce el nu cuprindea, cu ceea ce face ca, la nume egal, să existe o poziţie superioară: o influenţă politică, o reputaţie literară sau artistică, o mare avere. Şi acele strădanii pe care nu le desfăşoară faţă de inutilul nobil de ţară căutat de burghezi, sterilă prietenie deloc preţuită de un prinţ, ea le va dărui din plin oamenilor politici, fie ei chiar şi francmasoni, căci ei l-ar putea numi ambasador sau patrona în alegeri, artiştilor sau savanţilor, al căror sprijin îl ajută să "pătrundă" pe tărâmul unde aceştia strălucesc, în sfârşit, tuturor celor care sunt în măsură să-i confere o nouă importanţă sau să mijlocească o căsătorie cu o moştenitoare bogată.
 
Dar în cazul domnului de Norpois se întâmpla mai ales că, printr-o îndelungată practică a diplomaţiei, el se îmbibase de acel spirit negativ, rutinier, conservator, numit şi "spirit al guvernării", şi care este, într-adevăr, cel al tuturor ocârmuirilor şi, în special, sub toate ocârmuirile, spiritul cancelariilor. Învăţase din Carieră să fie plin de ură, de teamă şi de dispreţ faţă de acele procedee mai mult sau mai puţin revoluţionare şi, oricum, incorecte, care sunt procedeele tuturor opoziţiilor. Cu excepţia câtorva analfabeţi din popor şi din lumea mare, pentru care diferenţa dintre genuri este literă moartă, ceea ce apropie nu este comunitatea opiniilor, ci caracterul consangvin al spiritelor. Un academician de genul lui Legouvé şi care ar fi partizan al clasicilor, ar aproba mai curând elogiul lui Victor Hugo adus de Maxime du Camp sau de Mézières, de cât cel al lui Boileau, adus de Claudel. Unul şi acelaşi naţionalism este de ajuns pentru a-l apropia pe Barrès de alegătorii săi, care nu fac probabil prea mare diferenţă între el şi domnul Georges Berry, dar nu şi de acei colegi ai săi de la Academie care, împărtăşindu-i opiniile politice, dar fiind înzestraţi cu un alt gen de spirit, îi vor prefera chiar adversari ca domnii Ribot şi Deschanel, de care la rândul lor unii fideli monarhişti se simt mult mai aproape decât de Maurras şi de Léon Daudet, care doresc totuşi şi ei întoarcerea regelui. Zgârcit la vorbă, nu numai dintr-o deprindere profesională prudentă şi rezervată, ci şi pentru că vorbele capătă astfel un mai mare preţ, oferă mai multe nuanţe în ochii unor oameni ale căror eforturi de zece ani urmărind apropierea dintre două ţări se rezumă, se traduc - într-un discurs, în cadrul unui protocol - printr-un simplu adjectiv, banal în aparenţă, dar în care ei văd o întreagă lume, domnul de Norpois trecea drept un om foarte rece în sânul Comisiei, unde îşi ducea activitatea alături de tata şi unde toţi îl felicitau pe acesta pentru prietenia pe care i-o arăta fostul ambasador. Ea îl uimea în primul rând pe tata. Căci fiind în general prea puţin amabil, el se obişnuise să nu fie prea mult căutat în afara cercului intimilor săi, lucru pe care îl şi mărturisea cu toată simplitatea. Era conştient că avansurile pe care i le făcea diplomatul erau efectul acelui punct de vedere cu totul individual unde fiecare dintre noi se situează pentru a hotărî pe cine simpatizează şi pe cine nu, toate calităţile intelectuale sau sensibilitatea cuiva nefiind în raport cu acela dintre noi pe care îl plictisesc sau agasează, o recomandare tot atât de bună ca bonomia şi veselia altcuiva care ar trece, în ochii multora, drept găunoase, frivole şi de nimic. "De Norpois m-a invitat din nou la cină; este extraordinar; toţi din Comisie sunt uimiţi, căci nu are în cadrul ei relaţii particulare cu nimeni. Sunt sigur că o să-mi povestească din nou lucruri palpitante despre războiul din 70." Tata ştia că domnul de Norpois era poate singurul care îl avertizase pe împărat cu privire la puterea crescândă şi la intenţiile belicoase ale Prusiei, şi că Bismarck îi preţuia în mod deosebit inteligenţa. Chiar şi nu de mult, la Operă, în timpul serbării de gală oferită regelui Teodosie, suveranul se întreţinuse îndelung cu domnul de Norpois, după cum observaseră ziarele. "Va trebui să aflu dacă această vizită a regelui are cu adevărat vreo importanţă, ne spunea tata, care era foarte interesat de politica externă. Ştiu că nenea Norpois este foarte scump la vorbă, dar faţă de mine se arată atât de deschis şi de prietenos!"
 
În ceea ce o priveşte pe mama, poate că ambasadorul nu poseda prin el însuşi genul de inteligenţă către care ea se simţea cel mai mult atrasă. Şi trebuie să spun că o conversaţie cu domnul de Norpois era un repertoriu atât de complet al formelor demodate de limbaj specifice unei cariere, unei clase şi unui timp - unui timp care, pentru această carieră şi această clasă, s-ar putea să nu fie cu totul abolit -, încât regret uneori că nu am reţinut, pur şi simplu, cuvintele pe care le-am auzit din gura lui. Aş fi obţinut astfel un efect de lucru demodat, tot atât de uşor şi în acelaşi fel ca acel actor de la Palais-Royal pe care lumea îl întreba de unde îşi ia pălăriile surprinzătoare, şi care răspundea:
"Nu-mi găsesc pălăriile. Doar le păstrez." Într-un cuvânt, cred că mama îl socotea pe domnul de Norpois cam "învechit", ceea ce nu-i displăcea nicidecum în privinţa manierelor, dar o încânta mai puţin în domeniul, nu al ideilor - căci cele ale domnului de Norpois erau foarte moderne -, ci al expresiilor. Numai că ea simţea că îşi măguleşte cu delicateţe soţul dacă-i vorbeşte cu admiraţie despre diplomatul care lui îi arăta o atât de nepreţuită predilecţie. Întărind în mintea tatei buna părere pe care el o avea despre domnul de Norpois, şi astfel făcându-l să capete una la fel de bună despre sine, avea conştiinţa că îşi îndeplineşte îndatorirea de a-i face soţului ei o viaţă plăcută, întocmai ca atunci când avea grijă ca mâncarea să fie bine gătită şi servită în linişte. Şi cum era incapabilă să-l mintă pe tata, se străduia ea însăşi să-l admire pe ambasador, pentru a-l putea lăuda cu sinceritate. De altfel, ea gusta în mod firesc înfăţişarea-i plină de bunătate, politeţea-i oarecum desuetă (şi atât de ceremonioasă încât atunci când, mergând pe stradă, el îşi îndrepta trupul înalt de îndată ce o zărea pe mama care trecea în trăsură, înainte de a-şi ridica pălăria spre a o saluta, arunca de parte o ţigară de foi pe care abia o începuse), conversaţia lui atât de chibzuit măsurată, în cursul căreia vorbea despre el însuşi cât mai puţin cu putinţă şi ţinea totdeauna socoteală de ceea ce ar putea fi pe placul interlocutorului, punctualitatea atât de surprinzătoare cu care răspundea unei scrisori, astfel încât, după ce tocmai îi trimisese una, tata, recunoscând scrisul domnului de Norpois pe un plic, credea în prima clipă că, printr-o nefericită întâmplare, scrisorile lor se încrucişaseră pe drum: ai fi spus că, pentru el, existau, la poştă, expedieri suplimentare şi de lux. Mama era uimită că este atât de exact, deşi atât de ocupat, atât de amabil, deşi cu relaţii atât de numeroase, fără să se gândească că acei "deşi" sunt totdeauna nişte "pentru că" ignoraţi, şi că (tot astfel cum bătrânii sunt uimitori pentru vârsta lor, regii au purtări pline de simplitate, iar provincialii sunt la curent cu tot ce se întâmplă) aceleaşi obiceiuri îi îngăduiau domnului de Norpois să facă faţă atâtor ocupaţii şi să fie atât de ordonat în răspunsurile sale, să placă în societate şi să fie amabil cu noi. Mai mult, eroarea mamei, ca şi aceea a tuturor persoanelor prea modeste, îşi avea originea în faptul că situa lucrurile ce aveau vreo legătură cu ea pe o treaptă inferioară şi, în consecinţă, în afara celorlalte. Găsea că prietenul tatei era vrednic de laudă pentru că ne răspunsese atât de repede, deşi el scria zilnic multe scrisori, excluzând răspunsul din acel mare număr de scrisori, printre care cea adresată nouă era doar una; de asemenea, ea nu socotea că o cină luată la noi era pentru domnul de Norpois doar unul din acele nenumărate acte din care era alcătuită viaţa sa socială: nu se gândea că ambasadorul se deprinsese odinioară în diplomaţie să considere că a cina în oraş este una din obligaţiile sale profesionale, în cadrul căreia trebuie să se poarte cu toată amabilitatea, şi că ar fi fost prea mult să-i ceri să o piardă în mod excepţional când venea la noi.