Mâinile mici

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Taică-su a murit pe loc, iar maică-sa la spital. "Taică-tu a murit pe loc, maică-ta e în comă", a fost fraza exactă ajunsă la Marina, prima pe care a auzit-o. Mâna se odihneşte pe fiecare modulaţie a acestei fraze, pe fraza încărcată, de neînţeles: "Taică-tu a murit pe loc, maică-ta e în comă".

Buzele o rostesc întruna. E o frază rapidă, seacă. Ajunge în mii de feluri, diverse şi imprevizibile, uneori aproape fără a da de veste. Cade aşa, hodoronc, ca în ţărână. Marina a învăţat s-o zică fără tristeţe, ca pe un nume spus în faţa străinilor, cum zici "Numele meu e Marina şi am şapte ani": "Taică-meu a murit pe loc, iar maică-mea la spital."

Buzele abia s-au mişcat, şi când a terminat de vorbit au rămas aşa, nepăsătoare, buza de sus un pic peste cea de jos. Dar nu-i o grimasă. Alteori fraza e înceată, vine de tare departe. De parcă fraza ar fi ales-o pe ea, în loc să fie invers. E o stranie întoarcere acasă, la obiectele care o alcătuiau. Miroase. Fraza, cu forţa ei, ţâşneşte în sus şi-n jur, îngreunând aerul. Se preschimbă în lucru. Dar un lucru interzis de-acum înainte, şi atunci trebuie spus: "Taică-meu a murit pe loc, iar apoi maică-mea la spital", şi gândul ăsta ducând la celălalt, la cel adevărat şi lent, al accidentului. Nimic mai fragil ca acea suprafaţă. Nimic mai lent şi mai fragil. Mai întâi era zgomotul şoselei sub cauciucuri, zgomotul surd şi maritim al şoselei, contactul scaunului din spate, un contact în care ameninţarea era iniţial practic insesizabilă.

O clipă mai târziu se fisurase deja. Ce? Logica. Ca un pepene roşu ajuns jos. Dintr-o singură izbitură. Mai întâi o crăpătură: scaunul pe care stătea, contactul altfel, centura de siguranţă pipernicită. Înainte, cu mult mai înainte de ciocnire, era moliciunea scaunului pe care stătuse de atâtea ori, tapiţeria cu dungi albe, subţiri, în care brusc se schimbase ceva. Glasul mamei către tata: "Nu depăşi". Şi din clipa aia fisura ivindu-se în scaun, învăluind iarăşi zgomotul asurzitor al şoselei de sub cauciucuri în viteza maşinii.

Izbitura a fost brutală. Maşina s-a înălţat peste linia continuă şi a ajuns cu roţile în sus pe banda cealaltă, izbindu-se de nişte stânci de pe margine. Şi toată scena, pe care Marina n-a fost în stare să şi-o amintească exact decât la patru luni de la accident, se năştea din viteză, era viteză pură. Nu se vedea nimic în ea, fiindcă nu era nimic de desluşit.

Şi mai era zgomotul. Un zgomot violent, însă departe chiar de întâmplarea care-l provoca. Un zgomot gol şi intermitent, ce izbucnea şi rămânea imediat undeva departe, neputând să stea ori să se prelungească, fiind totuşi însoţit de corpul maşinii ce zbura deasupra liniei continue spre a rămâne apoi cu roţile în sus.

Maşina cădea, iar unde cădea se transfigura. Maşina devenea loc. Şi atunci, mai mult ca oricând trebuia să revină la frază. Ca şi cum doar fraza asta dintre toate care ar fi putut descrie accidentul ar fi fixat ceea ce nu putea fi fixat sau, şi mai bine, ca şi cum fraza asta apărea, dintre toate, atât de la îndemână, atât de uşor de înţeles, pentru a dispune de ceea ce nu putea fi înţeles.

Iar după zgomot, tăcerea. Nu absenţa zgomotului, ci tăcerea. O tăcere care nu era lipsă ori negare, ci o formă pozitivă care solidifica ceea ce numai cu câteva clipe în urmă fusese suplu şi agil, gustul metalic în gât, setea.

Marina îşi aminteşte că i s-a făcut sete aproape imediat după ce totul a paralizat. O sete implacabilă ce făcea parte din tăcere şi nemişcare şi care n-a putut fi potolită nici măcar atunci când a simţit mâinile care-i desfăceau centura de siguranţă, chipul femeii planturoase şi roşcate, celălalt glas, bărbătesc: "Nu-i atinge capul, las-o aşa cum e, nu-i atinge capul."
Ea a zis: "Apă."
A zis "apă" cum te gândeşti la apă când descoperi că trupul omenesc e aproape tot alcătuit din această substanţă, o apă abstractă, devenită corp solid.
"Fetiţo. Eşti bine? Mă auzi?"

Femeia planturoasă, cu părul vopsit în roşu se apleca acum ceva mai mult, ţinând sticla în mână. Marina vedea fiecare rădăcină neagră din părul femeii, dar nimic n-o atingea; nici lichidul pe care i-l dădeau să-l bea, nici gustul metalic al sângelui în gingii, nici rădăcinile femeii corpolente - avea senzaţia că-n ea totul era nămol, totul devenise moale, vag, alunecos.
"Braţul e rănit, capul pare să fie în regulă."

Discuţia îi părea acum asurzitoare. A simţit o mână palpându-i ceafa, coborând uşor pe spate - era alt bărbat, avea o mână enormă, o mână care ar fi putut-o frânge în două dac-ar fi vrut, dar care totuşi era delicată.
"Căile respiratorii nu sunt obstrucţionate."
"Cum te cheamă?"
"Marina."
"Poţi să te mişti, Marina?"
"Da."
"Încearcă să te întinzi pe targa asta."

Braţele au ridicat-o în sus şi pentru prima oară a simţit durerea. Un şoc electric străbătându-i tot trupul, dar apoi cedând, potolindu-se, ca setea. Nu-şi putea mişca braţul stâng.
"Ce-i chestia aia albă?"
"Sunt coastele."

Şi când s-a aplecat, a văzut pentru prima oară mări-mea rănii; braţul nemişcat, rana deschisă cu o tăietură curată, făcând să cadă pielea ca un văl, coastele. Trebuia să ajungă repede la fraza care avea să închidă gândul, fraza gata să dispară: "Marina, taică-tu a murit în accident, maică-ta tocmai a murit şi ea."

Şi lângă ea, totul era pregătit pentru un atac de panică, dar atacul nu s-a produs. Marina privea în continuare fraza ca pe un reactor; se zgâia la dâra albă a frazei dintr-o parte în alta a salonului de spital. Fetiţa nu se prăbuşeşte, nu plânge, nu reacţionează. Erau trei persoane, două femei şi un bărbat, cu halate albe şi pantofi negri, trei persoane cu picioare şi mâini şi calitatea aia fantastică, aproape magică, pe care o avuseseră mereu adulţii pentru Marina; dar în ăştia era ceva care împiedica definitiv magia. Sperau ca ea să priceapă fraza aia. Dar fetiţa nu plânge, nu se prăbuşeşte, nu reacţionează. Fetiţa încă mai zăboveşte la hotarele frazei. Sau poate doar inteligenţa imaginativă separa ceea ce nu putea fi nicicum unit. Fraza era încă studiată, curăţată şi neserioasă, ca pantofii negri ai adulţilor.
"Înţelegi ce ţi-am zis?"
"Da."
"Ţi-am zis că părinţii tăi au murit."
"Da."
"Amândoi."
"Da."

Trebuia să zică "da", mereu "da". Un "da" la fel de neserios şi de studiat ca pantofii. Număr şi cuvânt: "da". Tăcere şi sunet: "da". Cuvânt desprins din limbaj, anterior limbajului, singur, pur, clar.


Marina s-a trezit cu senzaţia vagă că încă mai avea ceva de făcut, că nu-şi îndeplinise o obligaţie faţă de doctorii care veneau zilnic, dimineaţa şi după-amiaza. Poate obligaţia de a fi umană, de a plânge şi a da din picioare, de a suferi. În timpul celor două luni de convalescenţă, Marina se cufundase în priviri ca într-o baie. Abia când medicii se apropiau de ea simţea absenţa părinţilor, dar într-un mod atât de abstract, că niciodată nu izbutea să se manifeste, ca cineva care-i gata să înţeleagă o frază, şi totuşi n-o pricepe. Îşi lăsa mâinile să-i cadă pe cearşaf, pe desenul casei pe care psihologa îi ceruse s-o picteze, şi o făcea nu ca pe un gest, ci fiindcă prin căderea mâinilor asimila greutatea durerii braţului pe hârtie, lângă casă, munte şi copac, deasupra soarelui şi a norului pufos.
"Casele le faci foarte bine."
"Copacii îi desenez bine."
"Mă înveţi şi pe mine să-i desenez?"
"Mai întâi faci un băţ gros. Pe urmă trei vârfuri. Toate cu maro. Şi apoi frunzele, cu verde."
"Aşa?"
"Da, dar nu apeşi atât de tare. Eu i-am desenat de mai multe ori. De-asta îmi ies aşa bine."
"Uite ce ţi-am adus: o păpuşă", a zis psihologa.
Păpuşa era mică şi îndesată. Psihologa i-a dăruit-o pentru ca în sfârşit Marina să devină o copilă.

La început a fost delirul. Ea, cu ochii ei deschişi, ochi de plastic, şi totuşi înduioşători: ochi deschizându-se şi închizându-se. Ca să-i închidă, trebuia s-o culci şi să zici: "Acum adormi, păpuşă, dormi, ai înţeles? Te culci fiindcă e noapte şi eşti tare obosită şi trebuie să dormi, păpuşă."

Ea, acolo, în pat.

Păpuşă iar şi iar, păpuşă aşteptând întruna să i se ridice braţele şi să fie ridicată în sus, trecut mic, singurătate mică. La fiecare mână avea trei degete. Şi o rochie vernil. Şi o gură roşie care zâmbea. Şi nişte picioare care nu se puteau îndoi. Străbătea spaţiile uşor, de pe pat pe suprafaţa noptierei, din cămăruţa intimă a toaletei spre viitorul imprevizibil al ferestrei, aterizând mereu în braţele Marinei. Într-o zi a zis:
"Te cheamă ca pe mine, Marina."

Şi apoi, ca şi cum ar fi avut o revelaţie:
"Te cheamă Marina."

Şi dacă Marina ar fi avut brusc, ca şi ea, din ce în ce mai puţine amintiri, foarte puţine amintiri, niciun fel de amintire?
"Te cheamă ca pe mine."

Căci doar păpuşa nu minţea. Doar ea tăcea, parcă ar fi ajuns la jumătatea unei vieţi lungi. Privirea ei era altfel; orele treceau repede peste ea, ca la o vizionară; ochi halucinanţi, fără gene (i se rupseseră, ochii nu i se mai închideau, chiar dacă o culca). "Acum eşti mereu trează, păpuşo, te-ai spart."

Dar nu se spărsese deloc. Dacă te uitai de aproape, vedeai ce nu se văzuse nicicând; pielea, realitatea pielii; Marina era încântătoare în colţul urechii, al buzei, în cuta plasticului, piele ce se lăsa admirată, prea aproape, prea reală ca să fie adevărată. Îşi apropia faţa de a ei, scotea limba, îi lingea ochii.
"Acum vezi mai bine."

Vedea din ce în ce mai bine. Trecutul, prezentul, viitorul. Ce s-ar întâmpla dacă Marina ar lăsa păpuşa pe pervazul ferestrei mai multe zile, ca să privească oamenii de pe stradă? Simplu: până la urmă ar şti de toate şi ar deveni din ce în ce mai mare, i-ar plesni cusăturile de la spate, ca cicatricea de pe umărul Marinei, şi ar trebui să vină cineva să desfacă firele unul câte unul, cu o foarfecă mică, neagră.

Se apropia ziua când trebuia să plece din spital. Psihologa îi dăduse vestea cu o săptămână în urmă, dar nu mai adăugase nicio altă informaţie. Urma să plece. Unde? Nu ştia. Pe o insulă. Pe un munte. La mare. Nu la mare, la o mare. Totul era "un", "o", un spaţiu care exista deja. Nu atât ideea de a pleca o îngrozea pe Marina, ci spaţiul ăla întortocheat şi dinainte chibzuit, un spaţiu plin de aşteptări. Într-o zi a întrebat-o pe psihologă:
"Unde o să merg?"
"La un orfelinat."
Dar cuvântul ăla nu însemna încă nimic pentru Marina.

Şi doctorii şi-au luat rămas-bun. A apărut fiecare, cu halatul lui alb; tustrei zicând că era o zi foarte frumoasă, tustrei zâmbind artificial, marionete grăbite dispărând imediat fiindcă aveau multe lucruri de făcut. Stăteau acolo, zicându-i să-şi ridice braţul pentru ultima oară, întrebând-o dacă o durea în poziţia asta sau în ailaltă.
"O să locuieşti într-o casă nouă, o să vezi, cu alte fetiţe, un loc minunat", a zis psihologa.
"Fără părinţi?"
"Fără, dar într-o casă foarte drăguţă, o să vezi."
Apoi, în clipa următoare, psihologa a dispărut.

Marina a făcut pipi pe ea. A simţit urina caldă şi înţepătoare alunecându-i pe picioare până la pantofi şi ruşinea, caldă şi ea; ceva neclar, puternic, presant. A plâns, simţindu-se sclava acelei ruşini calde. Când psihologa s-a întors, chipul Marinei a făcut-o să se gândească la cineva care trecuse printr-o spaimă îngrozitoare şi a simţit nevoia s-o liniştească. Şi-a lăsat mâna pe spatele ei, o mână neconvingătoare, aidoma vorbelor abia rostite, la fel de supărătoare ca o veste: "Uite, ţi-am adus nişte ciocolăţele... Ai făcut pipi pe tine?"

Ar fi fost umilitor să zică da, aşa că n-a mai zis nimic.
"Nu plânge, hai, vino să te schimbăm."

Dar ruşinea nu trecea odată cu chiloţeii uscaţi. Ruşinea era elastică, ceva care se întindea, ca vuietul mării pe şosea sub roţile maşinii.

Intuirea orfelinatului era aşa de grea; ea nu ştia cum s-o facă. Neputând să şi-l închipuie, imaginile ţâşneau amestecate, de-a valma, ca o horcăială. Ca să le îmblânzească, privea păpuşa. Cineva fusese la ea acasă şi îi pregătise o valiză aiurea. Erau acolo haine de iarnă şi de vară, amestecate.

Marinei îi ardeau obrajii când maşina s-a oprit în faţa intrării.
"E drăguţ locul, nu-i aşa?"
Şi era adevărat.
"Da, e drăguţ."

Dar mai era ceva; era şi impunător. Se înălţa cu o nerăbdare bizară, ca şi cum peste grădină ar mai fi crescut o altă grădină, iar deasupra clădirii cineva ar fi schiţat un desen în aer, o linie neagră, subţire, conturând fiecare fereastră şi uşă, casa părând astfel subliniată în peisaj.
"E enormă", a comentat psihologa.

În grădină Marina simţea o linişte în stomac, plăcută; ca şi împrejurimile. O linişte în care nu puteai trăi, dar pe care totuşi o puteai îndrăgi. În casă o năpădea spaima apărării, ca şi cum amândouă - ea şi clădirea - ar fi fost de fapt două persoane chinuite de acelaşi tiran iraţional, fiind obligate să i se supună. De la poarta cu grilaj pe unde intrau maşinile până la clădirea orfelinatului era un mic drum pavat, crăpat de plantele şi rădăcinile copacilor ce înconjurau statuia neagră a Sfintei Ana.

La prima vedere părea împăciuitoare. Desfăcea braţele în semn de bun venit, nişte braţe materne, fine, şi totuşi negre, parcă inevitabile. Nu-i sesizai faţa până nu te apropiai foarte mult de ea, şi atunci părea mai degrabă chipul unei fetiţe, un chip infantil, contrazis de tot ce avea bătrânicios şi negru această statuie. O bătrânică neagră, copilăroasă.

Nu era nimeni acolo în ziua aia; toate fetiţele erau în excursie şi urmau să se întoarcă abia a doua zi. Directoarea purta o fustă maro şi nişte pantofi negri, cu catarame aurite. Deşi abia i se mişcau buzele când vorbea, părea că zâmbeşte întruna când te uitai la ea.
"Tu eşti Marina, aşa-i?"
"Da."
"Eu sunt directoarea. Mă numesc Maribel. Eşti foarte frumoasă, Marina."

Şi atunci a sunat bizar vorba aia: "frumoasă", parc-ar fi rupt-o în două. Întregul discurs a devenit complice cu farmecul vorbei frânte; camerele, coridoarele, clasa, cantina, băile, dulapurile, clovnul de la intrare cu păr roşcat şi tablă înfiptă în burtă, pe care cineva scrisese: "Mâine excursie la cola de caballo" (Cola de Caballo este numele unui munte, undeva în apropiere de Madrid, scris intenţionat cu litere mici, fiind vorba de un univers al copiilor - N.tr.), acel mâine care era deja azi, fiindcă celelalte fetiţe lipseau, fiindcă nu era nimeni. Totul în jur conspira pentru a însufleţi vorba aia, şi Marina voia să spună că "frumoasă" era cantina, la fel şi clasa şi paturile aliniate. Că "frumoasă" era o gaură enormă care absorbea totul.

La cină au mâncat o salată, trei crochete şi o pară. În timpul ăsta directoarea a vorbit despre ore, jocuri, despre celelalte fetiţe, le-a spus numele ca cineva care înşiră o listă memorată. Fetiţele încă nu existau în numele alea.
"Am aflat că eşti o fetiţă foarte cuminte", a spus la sfârşit directoarea, când au isprăvit cina. Marina s-a înveselit, fiindcă ştia ce însemna cuvântul ăla. Rezonanţa şi textura lui nu i se păreau stranii. Odată cu cuvântul ăla a devenit atentă: trupul ei se ivea iar, bucată cu bucată în farfuriile goale şi în cana cu apă care se putea sparge.
"Da, sunt cuminte."
"Azi o să te culci devreme, fiindcă mâine vin toate celelalte fetiţe şi trebuie să fii odihnită."

Psihologa şi directoarea au dus-o iar în dormitor şi au dezbrăcat-o repede. Marina s-a băgat în pat tăcută.
"Ştii cum să faci ca să adormi?", a întrebat-o directoarea. "Numeri fiecare respiraţie, încet, până când lumina aia roşie devine albastră..."

Lemnul dulapurilor era deocamdată doar pură atracţie, ca şi numele celorlalte fetiţe, nume colorate pe primele sertare: Diana, Marcela, Julia, Sara, Maria, Ana, Monica, Tereza, Raquel, Celia, Paloma, Irene.

S-a ridicat din pat şi şi-a pus mâna pe ele. Acum o să-i scrie şi numele ei, colorat ca al lor, pe un alt sertar: Marina?

Le-a citit pe toate, cât de repede a putut:
Dianamarcelajuliasaramariaanamonicaterezaraquelceliapalomairene.