S-a născut o stea...

"Stoooooop!!! A fost foarte bine, felicitări. Splendid. Nu-ţi pierde concentrarea, te rog, strângem cadrul şi trecem la prim plan!"
"Tu când iubeşti devii prost, să mor dacă te mint. Ba mai mult. Tinzi să le condamni la mediocritate pe actriţele tale preferate, aşa ai făcut şi cu mine. Ce uşor eşti de spălat la creier, băi!", latru încet printre dinţi ca să nu mă audă lumea din jurul monitorului, unde de altfel mă aflu şi eu.
"Naiba m-a pus să te iau cu mine la filmare, îmi vine să mă spânzur de bou ce sunt.", răspunde soţul.
"Pentru mine asta e o actriţă mediocră. Ca să nu zic de căcat."
"Tu eşti dusă cu pluta."
"Tu eşti spălat pe creier de ea."
"Ce-ai cu ea?? A dat replica şi-a râs. Asta trebuia să facă: să dea replica şi după aceea să râdă, femeie!"
"A bâjbâit ceva, n-a dat nici o replică, asta e dicţie? Şi n-a râs, a rânjit, aşa de chior ai ajuns, mă, din cauza ei? Mă dezamăgeşti profund, eu mă car acasă."
"Doamne, ajută!", îndrăzneşte să spere soţul...
"Tu ai intrat în criza vârstei mijlocii, Michele. De vreo 4-5 ani, ce-i drept, dar mai ai de gând să ieşi din ea vreodată?"
"Las' că nici cu tine nu mi-e ruşine, ştim că actriţele de 40 de ani nu glumesc pe tema asta..."
"Am 38 de ani, nesimţitule!!! N-am 70 ca tine!"
"Ce-ai zis?"
"De ce, câţi ai? Că de atâta arăţi. Şi la faţă şi la creier, mai ales. Auzi tu... să cazi în freză după puştoaica asta doar pentru c-a rânjit şi molfăit câteva cuvinte..."
 
 
De câte ori se stinge lumina în sala de cinematograf, înainte să înceapă filmul, mie mi se umplu ochii de lacrimi. Punct. Dacă aş crede în reîncarnări, sunt ferm convinsă că într-o altă viaţă am asistat la una dintre primele proiecţii cinematografice de pe planeta asta, că eram prezentă acolo în sală când lumea trecea brusc de la poveştile spuse pe o scenă de teatru, la poveştile transpuse pe pânza mare şi albă. Cred că era prin 1890, sper să nu mă înşele memoria, a trecut ceva vreme de atunci, stăteam mută de emoţie împreună cu ceilalţi spectatori aşteptând să se împlinească miracolul pânzei albe chiar sub privirea noastră, de unde să ne dea prin minte că regizorul acestui film-mut montase un aparat de filmat pe şina de tren şi că nouă ne era dat să vedem cum se apropie frontal un tren în cea mai mare goană, fix spre noi, spectatorii. Ne-am speriat, normal că ne-am căcat pe noi de frică, na! Emoţie am vrut, emoţie am căpătat. S-a călcat lumea în picioare de spaimă, s-au ridicat brusc de pe scaune şi-au năvălit afară din sală ca să nu dea trenul peste ei! În clipa în care am decedat (în viaţa aceea eram micuţă, scundă şi extrem de fragilă), strivită sub tălpile lor, încercând să ies şi eu de acolo, am uitat tot, cum era şi firesc.
Doar emoţia de a vedea un film la cinema am păstrat-o. Atunci, ca şi acum... cu două secunde înainte să înceapă un lungmetraj... ochii mi se măresc, gura se deschide automat şi inima începe să-mi bată ca la balamuc ca a unui creştin când dă cu ochii de Isus, Maria sau orice altă divinitate doriţi.
 
 
"O iubeşti sau nu?", întreb ca o pisăloagă.
"Dacă pui problema aşa... zău, lasă-mă să-mi fac meseria, nevastă. N-am timp de crizele tale, nu aici, vorbim acasă, apropo nu ziceai că pleci?"
"Eu nu te frec la icre c-aş fi geloasă, băi! Nu mă aşez din principiu în gară cu tineretul şi nu mă car acasă până nu termin ce am de zis: e o Me-Di-O-Cră!!!..."
"Nu-i mai spune aşa că îţi sar la gât!", mă întrerupe soţul enervat.
"A-ha! Deci te-a spălat pe creier! Uite aşa se duce pe apa sâmbetei a şaptea artă, din cauza unor regizori ca tine!"
 
 
Acum vreo 6 ani m-a dus soţul la Cannes cu maşina. N-a făcut-o din dragoste ci de frică. Că mi se rupe placenta în a şasea lună de sarcină, de nervi, dacă nu mă însoţeşte la Festivalul de film!! Ţineam morţiş să văd filmul lui Sorrentino (un regizor italian), acolo, în premieră. Drumul a fost de neuitat. Oprea maşina din benzinărie în benzinărie pentru că subsemnata trebuia să facă pipi. Şi să mai mănânce şi o ciocolată. Sau două. Seara, am poposit în casa moştenită de la tatăl său nu departe de Genova, într-o regiune care se cheamă Le Cinque Terre. Michele a adormit instantaneu în timp ce Nedelea a sunat la toate hotelurile din Cannes să găsească unul dispus să mă primească şi cu Lella-Bella, căţeaua de care nu mă dezlipeam. Nu te pui cu gravida, frate. Am primit refuzuri peste refuzuri, doar Carlton, hotelul cel mai scump de acolo, a acceptat. Ghinion! Las' că n-o fi ăsta sfârşitul lumii pentru Michele... Vorba aia, eu o să nasc, nu el. Ia să vedem cine e mai nefericit pe aici!
 
 
"Cum am fost? Am râs bine? Am dat bine replica?"
"Nuuuuuuu!!!", urlu.
"Ba daaaaaaaa!", intervine soţul şi liniştea s-a aşternut deodată pe platou.
"Deci... nu cred c-am înţeles...", insistă vedeta.
"Deci dacă tot tre' să deschizi gura aia, articulează, bre!! Dacă tot tre' să râzi, râzi cu ochii! Nu e important deloc Ha-ha-ha-ha-ul matale, ăla şi mama mare poate să-l scoată forţat din plămâni, dar să râzi cu ochii!!! Crezi că poţi? Crezi că e prea mult? Crezi că eşti capabilă? Crezi că te depăşeşte? Că poate te depăşeşte, nu ştiu...", continui nevrotică.
"Astea nu sunt lecţii de actorie, astea sunt crize de gelozie, Nedeleeea. Tu aşa mi-o faci să plângă, nu să râdă.", mă întrerupe soţul stresat.
"Sunt copleşită de faptul că tu găseşti un talent şi acolo unde nu e şi o sensibilitate fix acolo unde nu e. Mi se pare sau vedeta tocmai a cerut o altă îngheţată?"
"I-o fi poftă, nu?"
"Cretinule!"
 
 
Ajunşi la Cannes, am lăsat valizele în dormitor şi am ieşit rapid să procurăm biletele pentru filmul Il Divo. Cu Lella-Bella după noi. Găseşte-le dacă poţi, cu doar 24 de ore înainte.
L-aş fi strâns de gât pe Michele dar eram gravidă, hormonii îţi joacă tot felul de feste ciudate în cap, nu eşti nici pe departe ceea ce ai fost până atunci. Mori de poftă să mănânci ceea ce îţi făcea silă în toată viaţa ta, râzi când nu este cazul, adormi instantaneu în faţa televizorului dat pe telejurnalele care cuprind cele mai dezastruoase imagini de război din lume, te ia valul să faci curat în casă ca o psihopată fix după ce-a plecat menajera, ţi-e scârbă de cum ţi-e mobilată casa, păcat că după ce ţi-o decorezi şi redecorezi, preţ de luni de zile, ajungi la concluzia că era perfectă aşa cum era cu un an înainte.
Aşa că nu l-am bătut în mijlocul străzii pe Croisette. Plângeam ca Fetiţa cu chibriturile, implorându-l să găsească o soluţie..." Adică, tu? Tu? Starul Italiei nu mi-ai găsit bilete la filmul lui Sorrentino? Adică tu? Tu? Nu mă mai iubeşti? Adică, am înţeles bine? Am venit până aici degeaba? Ciuciu bilete? Că n-ai găsit? Asta e tot ce ai să-mi zici? Deci nu mă mai iubeşti? Să înţeleg că o să mă şi părăseşti? Că o să NE părăseşti? O să-mi cresc fetiţa fără un tată, aşa-i? Aşa-i??"
 
 
"Uitându-mă mai atent la ea, pot să-ţi zic c-am înţeles care este problema ei, de fapt."
"Care?", mă întreabă fals interesat soţul în timp ce schimbă cadrul, scena şi luminile de platou.
"E încrezută. De-asta nu transmite emoţii."
"Tu eşti dementă."
"Te comporţi de parcă ai fi descoperit apa caldă. Ce legătură are cum sunt eu? Vorbeam de vedetutzica asta, dragă."
"Poate ai uitat că tu mi-ai băgat-o pe gât! Tu!"
"Ţi-ai băut minţile??"
"Acum 4 ani, femeie. Te prefaci că nu-ţi mai aminteşti? Nu încetai să mă baţi la cap cu vai ce privire are, ce ochi, ce hipersensibilitate, ce expresivitate, că dacă ai dori să predai ştafeta cuiva ar fi exact ea... D-aia am şi băgat-o în filmul ăla, nu?"
"Acum 4 ani avea o altă personalitate, Michele. Acum e bipolară, n-o vezi?? Ce dracu\' o fi atât de greu de înţeles?"
"Şi dacă e bipolară e perfect, că în scena asta care vine trebuie să plângă. Cară-te acasă o dată. Basta! Nu mai cotcodăci în creierul meu!!"
"Da? Păi atunci să rămâi cu ea, dragă. Eu am plecat. Definitiv! Să rămâi cu asta, să-i faci ei poze, atunci. Să-i dai cele mai mişto roluri, să vă complimentaţi unul pe altul ca doi retardaţi, să vă fie de biineee!!!"
 
 
Soţul se prefăcea că nu e cu mine când plângeam la Cannes ca o depresivă. Că nu mă cunoştea, face aşa de fiecare dată când mă ia vreo criză de personalitate în public. Zici că trecea pe acolo din întâmplare... când la un moment dat... mă trage de mânecă şi mă întreabă: "Fată, în limuzina aia e Sorrentino sau mi se pare?" M-am întors brusc cu faţa spre Croisette şi, da. Nu i se părea. În limuzina aceea, pe bancheta din spate se aflau el şi soţia sa. Iar eu am fugit ca o nebună spre ei, blocând circulaţia. Ca în visele proaste, ca să nu zic coşmaruri, deşi intenţia mea era să fiu cât mai rapidă posibil, bipolaritatea mea şi capacitatea de a mă disocia de corpul meu când mă aştept mai puţin mi-au permis să asist la scena aceasta atât din interiorul ei cât şi cu ochiul dinafară. Totul s-a derulat pe încetinitor, contrar voinţei mele, prieteni. În ritm de slow-down eu m-am năpustit efectiv peste parbrizul limuzinei, Paolo Sorrentino a ridicat încetişooor privirea, cu ochii beliţi cât cepele, iar eu am urlat ca o fiară, tot pe încetinitor, cu o voce deformată aşa cum răgea Leul din desenul animat Madagascar: "Oooo săăă neee aaai peee cooonştiinţăăă! (indicând burta mea de gravidă). Biiileeteee peeentruu mâââââine seeaarăăă! Graaaziieeee..."
După care m-am dat jos de pe parbriz şi l-am lăsat pe Sorrentino să se ducă la conferinţa de presă.
Mi-a luat ceva să-l găsesc pe Michele după aceea. Nici la telefon nu mai răspundea, fricosul naibii.
 
 
"Soro, deci fii atentă cum stau lucrurile, că poate nimeni nu ţi-a explicat chestia asta, încă."
"Cum stau?"
"În timp ce spui: Non mi abbandonare, ti prego!, nu este important să-ţi schimonoseşti faţa de durere falsă că suntem la cinema, îl sperii naibii pe spectator. Important este să gândeşti ceea ce spui. Să simţi ceea ce spui. încearcă să te gândeşti la chestia asta. Să fii cât mai adevărată posibil, pune-te în situaţie."
"Eh?", insistă vedeta.
"Dumnezeule, ce dificilă eşti. Pfff, m-ai obosit. Măi, fată, care este cea mai mare frică a ta? De cine ţi-e cel mai frică c-ai putea fi abandonată, divo?"
"De tine, mamă!"
"Eşti proastă? Cum îţi trece aşa ceva prin minte? Ai înnebunit? Cum să te abandonez vreodată, Eva?"
"Amore mio, să nu crezi aşa ceva niciodată. Mă-ta ar fi în stare să mă lase pe mine dar pe tine niciodată!", intervine stresat şi soţul.
"Mamă, asta m-ai întrebat..."
"Ah, da. Just, scuză-mă. Santo-Cielo, ce grea e meseria asta! Bine, mamă. Uite cum facem. Că tu te gândeşti că eu te-aş abandona atunci când te aştepţi cel mai puţin. Vezi ce simţi, aminteşte-ţi să nu te uiţi vreodată în aparatul de filmat şi bagă replicile pe care le-ai memorat azi dimineaţă!"
"Ok, mamă!"
 
 
Ne-a luat ceva să găsim locurile de pe biletele pe care Sorrentino mi le-a dat în aceeaşi zi. Deh, sala de la Cannes, se ştie, este cea mai mare sala de cinema din Europa. M-am aşezat alături de soţul meu. Am aşteptat ce am aşteptat şi la un moment dat a intrat şi dânsul, însoţit de protagoniştii filmului Il Divo. Mă uitam la ei şi zâmbeam, gândindu-mă că înainte cu trei ani, eram acolo, lângă ei, parte din distribuţie. După care s-au aşezat şi ei, luminile s-au stins şi eu am deschis instantaneu robinetul la fântâna arteziană a ochilor mei. Am pus mâinile pe burtă şi i-am spus Evei în gând: "Sper să faci parte şi tu din minunea asta de artă, Diva mea Divă. Este, după părerea mea, cea mai frumoasă meserie din Univers. Mama a avut noroc. Tu o să ai şi talent însă, o să am eu grijă de asta. Şi de-o fi să nu-ţi placă, sper să iubeşti pânza aceea albă, ca spectatoare, cel puţin atât de mult cât o iubesc eu."
După care a început filmul...