Poveste din oraşul meu

În oraşul în care trăiesc eu, aglomeraţia înseamnă viaţă. Autobuzele sunt mereu pline pe dinăuntru şi pe dinafară, garsonierele şi grădinile sunt invadate de oameni, de copii şi de animale mai mici de 3 metri.

Fiecare stradă are o poveste a ei. Fiecare stradă e o intersecţie a două lumi diferite: lumea de pe partea stângă şi lumea de pe partea dreaptă. Fiecare lume din oraşul meu se defineşte prin străzile de care este încadrată. Străzile sunt adrese, intersecţiile sunt puncte de reper, ca la japonezi.

Praful indică ora. Nimeni nu are ceasuri, nimeni nu se ghidează după soare. Fiecare om îşi are ora lui, în funcţie de direcţia precisă, dar schimbătoare la fiecare două minute, a prafului luat de vânt.

Ne întâlnim când ne găsim. Ne coincidem fericit sau nefericit, ne căutăm fără să ne găsim, ne găsim fără să fi vrut să ne mai fi întâlnit vreodată, dar mereu, fie că ne plăcem sau nu, că ne acceptăm sau nu, mereu suntem amabili şi deschişi.

Copiii merg mereu, oriunde, neînsoţiţi. Conducătorii de taxiuri, omniprezenţi, iau locul bonelor devotate pentru câteva minute - minutele în care copilul este în raza lor vizuală. Au grijă să nu li se întâmple nimic rău. Copiii sunt mereu pe fugă, nu merg niciodată încet. Timpul lor e mai scurt, ziua lor se termină mai repede.

Taximetriştii de noapte au grijă ca rata infracţionalităţii să fie mereu între 0 şi 0,1%. Beţivii puşi pe ceartă sunt liniştiţi de privirile albastre reflectate în oglinzile laterale. Fiecare dintre cei cu potenţial violent este urmărit de patru perechi de ochi în fiecare noapte. Nu avem poliţişti în oraşul nostru, fiecare dintre noi e poliţist cu rândul. În fiecare dimineaţă, altcineva. În fiecare noapte, alt altcineva.

Păsările şi câinii mici, neţinuţi în lesă, reprezintă sistemul nostru poştal. Ne trimitem unul altuia pachete mici conţinând cuvinte scrise în inimile pietrelor de mare. Ne răspundem cu bucăţi din fibre de bumbac, simbolul nostru pentru reciprocitate. O bucată spune "Te înţeleg prea bine. Recunosc simptomele." Cu cât ne trimitem mai multe fibre de bumbac, cu atât ne permitem să ne vedem mai rar.

Îndrăgostiţii frecventează mereu aceleaşi locuri la aceleaşi ore. O absenţă se traduce printr-o despărţire. În parcuri şi în parcările din subterană pământul e teşit de paşi, de tălpi prea grele şi prea recurente.

În oraşul meu nu ninge niciodată cu altceva decât cu fluturi îngheţaţi. Fluturii sunt cele mai curajoase animale, se avântă cel mai sus şi mor cel mai repede. Vara, speranţa lor de viaţă creşte exponenţial. Iarna niciun fluture nu se îndrăgosteşte, din consideraţie pentru ceilalţi. Primăvara şi toamna nu există. Există doar o băltoacă de lumină care acoperă cerul şi care face să plouă neîncetat. Toată lumea hibernează atunci. Vara nimeni nu doarme, iar iarna se doarme doar câte o jumătate de noapte, în reprize de câte un sfert, cu pauze de dragoste şi de creaţie artistică.

În oraşul meu trăiesc doar poeţi. Fiecare îşi recreează viaţa pe pânză sau pe tăbliţe de hieroglife. Nimeni nu vorbeşte, nimeni nu mai crede în cuvinte exprimate vocal. Ne scriem mult, ne privim în ochi când ne întâlnim întâmplător şi cam atât.

Aici fiecare viaţă e un vis. Oamenii visează conştienţi şi dorm buştean, ca nişte pietre. Dimineţile sunt cele mai frumoase, cu petalele de lumină neîncepută marcând intersecţiile nou-create.

Am plecat din oraşul meu azi. Mi-am făcut bagajele, mi-am luat la revedere de la prieteni, mi-am părăsit iubita. O societate animată de fluturi morţi m-a condus până la gară. Nu cred că m-am mai simţit atât de fericit de când mi-am aruncat poeziile în gura de canal.