Câteodată... mi-aş dori să fiu un magician sau măcar ceva aproximativ.
Am câte un gând primitiv, dar se-ntâmplă, ca-n fiecare an...
Mi-aş dori să pot cânta sau măcar să pot dansa. Mă gândesc la a traversa
sau nu
camera în cămaşa ta.
Mă gândesc la ce ai spune, îţi umblu prin gânduri, te gândeşti la Soare, dar numai când apune.
Oare el ne poate intra în adâncuri?
Adică, raze multe are, împărţite fiecare în apă, gaze şi rate bancare.
Gândurile celelalte se întâmplă să le împărţim, dar fără să vedem, nici noi, nici el, în visele cuiva noi ne mai întâlnim. Sau chiar în versuri, care uneori ating câte un ţel.
Tot ce pot spune e ca noi numai simţim. Nu e nevoie de cuvinte şi numai o privire e-n stare să alinte.
Salvarea se află sub pleoapele tale; tu o ţii noaptea la adăpost. Aici, cuvintele n-au rost. Am învăţat cum se cântă prin petale.
...e bine să taci şi sentimentele să le îmbraci. Soluţia cea mai bună se lasă aşteptată. Nu-ţi vine să faci nicio faptă. Vrei doar să pluteşti,
dar trebuie să-ti aminteşti
de tot.
La un moment dat trebuie să faci asta. Şi când ajungi acolo reapare dorinţa de a ne naşte magicieni. Dar suntem de-a dreptul proşti! Magia e în noi, Soarele o luminează mereu. De asta e şi apusul atât de spectaculos, pentru că ne pune naturaleţea într-o lumină caldă şi-i arată adevarata faţă care, câteodată, adoarme. Şi sforăie. Deci vom şti mereu că e acolo.
Iar dacă ce a fost mai sus seamănă a poezie, se prea poate. Se întâmplă, uneori, când sufletul vrea să ne transmită ceva să ne transformăm, brusc, în poeţi.