Agenda roşie

Agenda roşie adăposteşte toate gândurile mele. Pe cele scrise şi nescrise, făţarnice sau pe faţă. Chiar şi pe cele peste faţă. Pe cele simţite şi nesimţite. Alea nesimţite sunt jucăuşe şi uneori obraznice, de genul celor care-ţi duc sângele-n urechi. Dar, vorba aia, sunt şi eu mare de-acum. Am voie.

Atât doar, că nu le cuprinde pe cele simple. Alea-s închircite, ca-ntr-un bob de mazăre. Dar eu sunt înnebunită după carne, pentru că sunt o gurmandă uşchită. Sau cel puţin aşa vreau eu să cred.

Mai adăposteşte şi lecţii la geografie şi filosofie, un comentariu-două la română... În rest, fleacuri. Legate-n rimă sau în linii de pauză, brodate cu puncte de suspensie, adunate într-o formă amorfă de cuvinte care ar trebui să dea bine.

Şi chit că nu e în acelaşi ton de roşu, tot acolo, între coperţile de carton, se găseşte inima mea. Te găseşti tu. De la început şi până acum. În creştere, descreştere, sau constant. Alături de versuri din melodiile pe care mi le-ai dat sau pe care le ascultam imaginându-mi tot felul de lucruri. Te găseşti de când mi-ai căzut cu tronc şi de când am început să-mi fac planuri cu noi. Dar de o vreme n-am mai scris. Ştiu că sună prost, dar e chestia aia, că visele ţi se transformă în realitate şi nu mai ai ce scrie. E pe bune. Nu mă mai pot gândi la scris cum o făceam înainte. Cine ar fi crezut că sunt şi alte moduri de a o face? Pielea ta, de exemplu, e locul în care au luat naştere toţi acei fiori pe care nu îi pot transpune pe hârtie, orice aş face. Obrazul, gâtul, clavicula - sunt locuri în care mă întrec pe mine, în sensul că mă uit cu totul. Eu am zis mai de mult că nu mă voi uita niciodată, că nu mă voi pierde de mine. Ce fraieră am fost. E cel mai frumos sentiment, pentru că nici măcar nu îţi dai seama că e un sentiment. Eşti, de fapt, tu. Şi eu. Amplificaţi. Ca nebunia - poate.

Agenda mea se poate pierde, ideile de acum trei ani mi se pot părea puerile sau penibile, mă pot uimi sau intriga, dar ce e înscris în pielea ta e mai mult decât aş putea vreodată să imaginez. Şi totul se întâmplă în câteva minute. Privirea mea-n privirea ta scrie poveşti la foc continuu. Nu le pot spune, nu le pot reda, dar le ştie toată lumea - în acelaşi timp, le ştim numai noi.

"Te iubesc"-ul de dimineaţă e diferit de "te iubesc"-ul de seara. La fel cum "te iubesc"-ul şoptit la ureche la o petrecere e diferit de cel mormăit la miezul nopţii. În acelaşi timp, două cuvinte pompează între coperţile roşii milioane de metafore pe secundă, care vor să treacă prin piele şi se opresc în pori şi, uite, de aici iese pielea de găină!

Ce scriu eu aici? Mă învârt în cerc. Dar tu ştii. Noi ştim. Nu m-am gândit că o poveste nu poate fi poveste dacă nu are un strop de iubire. Ea face lucrurile să se mişte, să se întâmple, să ne facă vii. Iubim încontinuu. Uneori mai mult, alteori mai puţin. Şi poate că atunci când suntem mai puţin conştienţi, iubim, de fapt, cel mai mult. Sau poate că nimic din toate astea nu e valabil. Ce-i drept, lucrurile nu-mi sunt foarte clare. Creierul nu comunică cu inima în situaţii de genul acesta. De asta scriu şi uit. Numai că atunci când îmi lipesc degetele de clavicula ta, ştiu totul. Cum explici asta? Cum scrii asta în agendă?

Acolo, în alt ton de roşu, e inima mea. Eşti tu. Acolo, în rândurile alea unde nu scrie nimic.