44. Fete căzînd şi străzi bătute

20 februarie 2001
Ziua asta s-a dus şi nici măcar nu ştiu unde. Am traversat oraşul. Am stat "de taină" (zic oltenii) cu Corina. Ea s-a prins că are ceva cu tiroida, că de la o vreme începuse să-i placă Melanie C.

Dintr-o regretabilă eroare (neştiinţa e de vină) ţi-am scris greşit numele unuia din motanii din poze. Îl cheamă de fapt (astăzi am aflat şi eu) Uischi.. Ghici pe care dintre ei.

Apoi iar am pornit în căutarea unui Andy Cronolog (endocrinolog) disponibil pentru mîine şi am găsit unul, dar am bătut străzile. Şi cum am ajuns acasă am curăţat frumos cartofii şi morcovii, am pus supa şi legumele pe foc unde se află şi acum. Şi dacă spun toate astea – tu nu înţelegi, şi nici Nadia şi nici Dan. Pentru că ei – şi cred că şi tu le împărtăşeşti benefica soartă – nu-s nevoiţi să gătească.

23 februarie
Corina îmi citea ieri un poem ("Raport") pe care, cîndva, îl copiase ea dintr-o carte pentru Laur. Şi eu îi scriam Nadiei, pe tot felul de hîrtiuţe, poeme care îmi plăceau.
"Înălţa porumbei
juca zaruri
venea
pleca
venea,
ca un trup de dansatoare era
ritmul zilelor cînd o iubea" (autor evreu)

Povestea ei cu Laur pare a nu avea sfîrşit. Povestea mea cu Nadia?
Credeam că poate fi. Ieri mi-am amintit începuturi, zilele de-acum cîţiva ani, cînd era încă în liceu.

Într-o povestire a lui Dino Buzzati ("O dragoste tulbure" dacă îmi amintesc bine) era o mamă care şi-ar fi vrut băieţelul – ba în uniformă militară, ba îmbrăţişînd o fată superbă, patron de magazin sau căpitan de vapor. Dar nu şi-l putea imagina aşa şi îl vedea doar cu un creion în mînă şi o grămadă de hîrtii în faţă, cocoşat deasupra băncilor de şcoală şi a mesei de lucru acasă. "Cu o viaţă meschină, un învins al sorţii".

Seara unei zile care nu-mi poate genera, în ciuda înţelepciunii mele, doar frustrare. Din nou: cumpărături, gătit, spălat vase. Scris-deloc. Cameră liberă-deloc. Am stat cu Corina, ea tot în pat, au citindu-i despre Elli, din cartea de la tine. Sau rezemat de calorifer mîncînd mere rase cu zahăr - ca şi Cori. I-am tot servit mesele, la pat, mi-am petrecut ziua între bucătărie şi camera ei.

Nadia pare a fi cu mine, mai mult poate decît în trecut. Dar eu îmi păstrez, tot timpul, rezervele. Sincer, nu îmi place aşa, principiul prudenţei nu are nimic a face cu dragostea, dar nici nu pot uita cît de tare m-am fript, cum aruncam cu cănile prin colţuri de cameră în nenorocita toamnă a anului 2000.

"- Ce faci? Scrii mereu?
- Asta mi-e meseria, răspunsei cuprins pe loc de un complex de inferioritate.
- Tot nu te-ai plictisit?"

Dino Buzzati. Un personaj îl întreba dacă atunci cînd vede o librărie plină cu cărţi noi nu se simte ca şi cum ar veni şi el cu "un cartof mititel , printre tarabe".

Mai era o povestire cu o fată care cădea. Rîdea, zburătăcind fericită dar în vremea asta cădea. Apoi îşi dă seama, cu ciudă, că la treizeci de metri mai încolo se prăbuşea o altă fată. Apoi şi altele. Mi-am imaginat lumea întreagă plină de fete căzînd. Dar pe fata aia, de la care a pornit totul, o chema Marta.

Ca pe doamna noastră scriitoare de la Cluj, care zicea, de exemplu, despre raportul dintre stăpînul omagiat - Anna şi slugă - Vronschi, despre cum simţea el că valoarea lui creşte, în preajma Annei, despre lupta pentru supremaţie dintre ei. Şi cum începe Anna să măsluiască (îmi place cuvîntul) relaţia lor - cochetînd cu alţi bărbaţi, verificîndu-şi asupra lor forţa de seducţie şi cum "fiecare individ rîvneşte să se recunoască şi să fie recunoscut, dar este indiferent faţă de aspiraţiile celuilalt de a obţine o similară consfinţire".

Dan mi-a împrumutat cîndva cartea asta. După primele pagini am înţeles de ce.

Mi-e dor de Dan.