O regină pe eşafod

Dame Hilary Mantel s-a născut în Derbyshire, England, pe 6 iulie 1952. A studiat dreptul la London School of Economics şi la Sheffield University. A lucrat ca asistent social şi a trăit în Botswana cinci ani, apoi încă patru în Arabia Saudită, înainte de a se întoarce în Anglia la mijlocul anilor '80, unde, pentru o lungă perioadă, scrie cronică de film pentru The Spectator.

Printre romanele ei se numără Eight Months on Ghazzah Street (1988); Fludd (1989), câştigător al Winifred Holtby Memorial Prize, Cheltenham Prize şi Southern Arts Literature Prize, A Place of Greater Safety (1992), câştigător al Sunday Express Book of the Year Award; A Change of Climate (1994); An Experiment in Love (1995), câştigător al Hawthornden Prize pe anul 1996; Beyond Black (2005), aflat pe lista scurtă la Commonwealth Writers Prize (2006), la Orange Prize for Fiction (2006) şi la Man Booker Prize. Romanul Wolf Hall (2009), care face parte dintr-o trilogie dedicată lui Thomas Cromwell, îi aduce Man Booker Prize şi National Book Critics Circle Award.

În 2012 apare romanul O regină pe eşafod (Bring Up The Bodies), aparţinând aceleaşi trilogii, pentru care îi este acordat un al doilea Man Booker Prize, dar şi Costa Book Award. În 2015, BBC Two a lansat o miniserie de şase episoade având drept subiect acţiunea din Wolf Hall şi O regină pe eşafod. În 2014, Mantel publică volumul de povestiri The Assassination of Margaret Thatcher. Este, de asemenea, autoarea unei cărţi auto-biografice, Giving Up the Ghost (2003), iar recenziile şi eseurile ei au apărut în New York Times, New York Review of Books şi London Review of Books.

În 2014 i s-a conferit titlul de Dame Commander of the Order of the British Empire (DBE) pentru contribuţia adusă literaturii.

Dintre toţi scriitorii britanici, Hilary Mantel este singura romancieră căreia i s-a acordat de două ori prestigiosul Man Booker Prize. Apărut în 2012, O regină pe eşafod este tradus în peste 30 de ţări. Roman câştigător al Man Booker Prize, Costa Book Award, David Cohen Prize, Specsavers National Book Award: UK Author of the Year. Bestseller în principalele publicaţii din Marea Britanie, SUA şi Germania. Inclus pe listele: Amazon, Top 5 Literature and Fiction; Amazon, Top 100 Editor's Picks; Amazon, Celebrity Favorites; Apple's-iTunes Bookstore, Top 10 in Fiction.

În O regină pe eşafod, reţeaua de intrigi, trădări şi uneltiri de la curtea lui Henric al XVIII-lea e văzută prin ochii lui Thomas Cromwell. Om politic abil şi tenace, acesta are o ascensiune fulminantă, ajungând să fie chiar mâna dreaptă a lui Henric. Când Anne Boleyn, actuala soţie a regelui, cade în dizgraţie, Cromwell e chemat să dezlege firele complicate ale triunghiului amoros format din Anne, Henric şi Jane, noua favorită.

În anul 1535, Thomas Cromwell, fiul unui fierar, a ajuns departe de originile lui modeste. Principalul sfetnic al lui Henric al VIII-lea, el s-a înălţat în rang odată cu Anne Boleyn, a doua soţie a lui Henric, de dragul căreia acesta din urmă a rupt-o cu Roma şi şi-a creat propria-i Biserică. Însă faptele săvârşite de Henric au obligat Anglia să se izoleze periculos de mult, iar Anne n-a izbutit să facă ce promisese: să poarte în pântec un fiu care să consolideze dinastia Tudor. Când Henric vizitează Wolf Hall, Cromwell îl vede cum se îndrăgosteşte de tăcuta şi urâţica Jane Seymour. Sfetnicul înţelege îndată că în joc este nu doar plăcerea regelui, ci şi siguranţa ţării. Înţelept şi versatil, se va vedea nevoit să găsească o strategie pentru a dezlega deopotrivă firele încurcate ale vieţii amoroase de la curte, dar şi pentru a-şi conserva propriul statut şi a se menţine în graţiile regelui.

"Cel mai bun scriitor de limbă engleză pe care-l avem astăzi." (Guardian)

"Magnific. Mantel dă viaţă istoriei cu o acuitate politică şi psihologică egală cu a lui Tolstoi." (Washington Post)

"O regină pe eşafod este cea mai bună carte de ficţiune istorică pe care am citit-o vreodată. O realizare excepţională a lui Mantel." (Sarah Crompton, Sunday Telegraph)

"O carte frumoasă şi profund umană, o oglindă întunecată, ţinută în faţa lumii noastre. Hilary Mantel este cea mai importantă şi mai curajoasă dintre scriitorii noştri." (Observer)

"Scriitura lui Hilary Mantel surprinde perfect splendoarea catifelată a epocii Tudor." (Telegraph)


Stephen Gardiner! Intră, pe când el iese, se duce alene spre camera regelui, cu o mapă sub un braţ şi cu celălalt fluturându-i în aer. Gardiner, episcop de Winchester: suflă aidoma unei furtuni, deşi în sfârşit avem o zi frumoasă.

Când Stephen intră într-o cameră, mobila se chirceşte de frică. Scaunele se retrag. Tabureţii se turtesc, asemenea unor căţele care urinează. Siluetele din Biblie de pe tapiţeriile din lână ale regelui îşi ridică mâinile ca să-şi acopere ochii.

La curte te aştepţi să vină. Poate să apară din clipă în clipă. Dar aici? Pe când noi încă mai vânăm la ţară şi (teoretic) huzurim?
- E o plăcere, Preasfinţia Ta, zice el. Îmi tresare inima când văd că arăţi atât de bine. Curtea va ajunge în curând la Winchester şi nu credeam că mă vei onora cu prezenţa ta până atunci.
- Am câştigat o bătălie cu tine, Cromwell.
- Suntem în război?

Chipul episcopului spune, ştii că da.
- Tu ai fost cel care m-a surghiunit.
- Eu? Nici prin cap să nu-ţi treacă aşa ceva, Stephen. Mi-a fost dor de tine în fiecare zi. Şi n-a fost surghiun. Doar te-am trimis la ţară.

Gardiner se linge pe buze.
- O să vezi cu ce m-am ocupat la ţară.

Când Gardiner şi-a pierdut postul de secretar - iar Cromwell a fost numit în locul lui -, episcopului i s-a sugerat că o vreme petrecută în propria-i dioceză din Winchester i-ar prinde bine, căci se împotrivise prea des regelui şi celei de-a doua soţii a lui. După cum spusese chiar el: "Lord Winchester, o declaraţie bine concepută, în care să fie proclamată supremaţia regelui, ar putea să fie bine-venită, ca să nu încapă nici o îndoială privind loialitatea ta. O declaraţie fermă că el este în fruntea Bisericii din Anglia şi, într-o formulare potrivită, că dintotdeauna a fost. O afirmaţie în care se declară categoric că papa este un rege din altă ţară, care n-are nici o autoritate aici. O predică în scris, poate, sau o scrisoare deschisă. Ca să se înlăture orice ambiguitate din opiniile tale. Pentru a le da un exemplu celorlalţi clerici şi pentru a contrazice părerea ambasadorului Chapuys că ai fost mituit de împărat. Ar trebui să faci o declaraţie în faţa tuturor creştinilor. De fapt, de ce nu te-ai întoarce în dioceza ta ca să scrii o carte?"

Însă acum Gardiner este aici, bătând uşurel într-un manuscris, de parcă ar fi obrazul unui bebeluş dolofan:
- Regele o să fie încântat când o să citească asta. I-am pus titlul Despre adevărata supunere.
- Cel mai bine ar fi să mi-o arăţi înainte de a o trimite la tipar.
- Regele o să ţi-o prezinte. Din ea reiese de ce jurămintele de credinţă făcute papei n-au nici o valoare, pe când legământul făcut regelui, conducătorul Bisericii, este bun. Subliniază apăsat că autoritatea regelui este divină şi că vine direct de la Dumnezeu.
- Şi nu de la papă.
- În nici un caz de la papă. Vine de la Dumnezeu, fără nici un intermediar, şi nici nu provine de la supuşii săi, aşa cum i-ai zis tu odată.
- Asta am zis? Că provine de la ei? S-ar părea că e o problemă aici.
- I-ai adus regelui o carte unde scria asta, cartea lui Marsiglio de Padova, care conţine patruzeci şi două de articole. Regele spune că l-ai sâcâit s-o citească până când l-a durut capul.
- Ar fi trebuit să fiu mai succint, spune el, zâmbind. Practic, Stephen, provine, vine - nu prea contează. "În cuvântul regelui se găseşte puterea, cine i-ar putea cere vreo explicaţie?"
- Henric nu e un tiran, spune Gardiner pe un ton arţăgos. Mă opun ideii că regimul lui nu este legitim. Dacă aş fi rege, mi-aş dori ca autoritatea mea să fie întru totul legitimă, să fiu respectat de toată lumea, iar, dacă cineva s-ar îndoi de mine, să am peste tot susţinători. Tu nu?
- Dacă aş fi rege...

Avea de gând să spună: Dacă aş fi rege, te-aş arunca pe geam. Gardiner zice:
- De ce te uiţi pe fereastră?

El zâmbeşte distrat.
- Mă întreb ce-ar fi zis Thomas More despre cartea ta.
- Ah, nu i-ar fi plăcut deloc, dar nu-mi pasă de opinia lui, spune episcopul pătimaş, căci creierul i-a fost mâncat de vulturi, iar craniul său acum e o relicvă, pe care fiica lui o venerează, ţinând-o pe genunchi. De ce ai lăsat-o să ia capul de pe London Bridge?
- Mă cunoşti, Stephen. Lichidul bunăvoinţei îmi curge prin vene, iar uneori se revarsă. Dar uite, dacă eşti atât de mândru de cartea ta, poate că ar trebui să stai mai mult la ţară ca să scrii, nu?

Gardiner îl priveşte mânios.
- Ar trebui să scrii şi tu o carte. Aş vrea să văd una ca asta. Tu, cu latina ta porcească şi stropul de greacă pe care-l ştii.
- Aş scrie-o în engleză, zice el. E o limbă care se potriveşte la multe lucruri. Intră, Stephen, nu-l lăsa pe rege să te aştepte. E în toane bune. Harry Norris e azi cu el. Şi Francis Weston.
- Of, filfizonul ăla guraliv, zice Stephen. Izbeşte uşurel cu palma în aer. Mulţumesc că m-ai anunţat.

Oare fantoma lui Weston o fi simţit palma? Râsete răsună din camera regelui. Vremea bună n-a mai ţinut mult după ce au plecat de la Wolf Hall. Abia ieşiseră din pădurea Savernake, când au fost învăluiţi de o ceaţă jilavă. În Anglia plouă de aproape un deceniu, iar recolta va fi iarăşi săracă. Se prevede că preţul grâului va ajunge la un şiling şi jumătate kilogramul. Prin urmare, ce vor face oamenii de rând la iarnă, cei care câştigă cinci sau şase penny pe zi? Speculanţii au venit deja, nu doar pe Isle of Thanet, ci prin toate comitatele. El şi-a trimis oamenii pe urmele lor.

Obişnuia să-l surprindă pe cardinal spunând că un englez ar lăsa pe cineva să moară de foame ca să câştige bani. Dar zicea: "Am văzut un mercenar englez cum i-a tăiat beregata camaradului său şi, când acesta încă mai zvâcnea, i-a cotrobăit prin raniţă şi prin buzunare, luându-i o decoraţie papală şi banii".
- Ah, dar ăsta era un asasin plătit, spunea cardinalul. Cei de teapa lui n-au suflet, aşa că n-au ce pierde. Dar cei mai mulţi dintre englezi au frica lui Dumnezeu.
- Italienii nu cred asta. Ei spun că drumul dintre Anglia şi Iad e bătătorit de picioarele care l-au străbătut şi coboară până la cel mai de jos nivel.

În fiecare zi meditează la misterele compatrioţilor săi. Văzuse şi el ucigaşi, da; dar văzuse şi un soldat flămând dându-i o pâine unei femei, o femeie pe care n-o cunoştea, apoi răsucindu-se pe călcâie şi plecând ridicând din umeri. Mai bine să nu-i pui la încercare pe oameni, să nu-i aduci la disperare. Ajută-i să prospere; dacă au de prisos, vor fi generoşi. Burţile pline te fac blajin. Foametea zămisleşte monştri. Când, la câteva zile după întâlnirea cu Stephen Gardiner, curtea regală a ajuns la Winchester, noii episcopi au fost hirotonisiţi în catedrală. "Episcopii mei", le zicea Anne: pastori reformatori, oameni care o consideră pe Anne o oportunitate. Cine ar fi crezut că Hugh Latimer o să fie episcop? Mai degrabă ai fi zis că o să fie ars pe rug şi, scofâlcindu-se, o să moară la Smithfield cu evanghelia pe buze. Pe de altă parte, cine ar fi crezut că Thomas Cromwell o să aibă succes? Când Wolsey a căzut în dizgraţie, ai fi zis că şi slujitorul lui va păţi acelaşi lucru. Când i-au murit soţia şi fiicele, ar fi putut să moară şi el de durere. Dar Henric a apelat la el; Henric i-a cerut să-i jure credinţă; Henric s-a pus la dispoziţia lui şi i-a spus: Vino, jupâne Cromwell, ia-mă de braţ; prin grădini şi saloane de primire, drumul vieţii sale acum e neted şi liber. În tinereţe, el mereu îşi croia drum cu coatele prin mulţime, împingându-se ca să ajungă în faţă pentru a vedea mai bine spectacolul. Dar acum mulţimile se împrăştie când el se plimbă prin Westminster sau prin incinta palatelor regale. De când şi-a rostit jurământul de credinţă pentru a fi sfetnic, schelele, cuferele şi câinii vagabonzi sunt strânşi de pe unde îşi face el apariţia. Femeile se opresc din şuşotit şi se trag de mâneci, îşi pun inelele pe degete de când a fost numit arhivar principal. Gunoaiele din bucătărie, talmeş-balmeşul slujbaşilor şi scăunelele servitorilor sunt puse prin colţuri, ca să nu se vadă, acum, când este secretarul principal al regelui. Iar nimeni în afară de Stephen Gardiner nu-i corectează greaca; nu acum, când este decanul Universităţii Cambridge.

Vara lui Henric, în mare, a fost un succes; prin Berkshire, Wiltshire şi Somerset, el a defilat prin faţa oamenilor de pe drumuri, iar (când nu ploua torenţial) aceştia au stat pe margine şi au ovaţionat. De ce n-ar face-o? N-ai cum să nu fii fascinat de Henric când îl vezi. Ori de câte ori îl vezi, te uimeşte la fel de mult ca atunci când l-ai văzut pentru prima oară: un bărbat voinic, cu ceafa lată, pe cale de a cheli, şi cu faţa umflată; ochi albaştri şi o gură mică, aproape sfioasă. E înalt de peste un metru nouăzeci şi fiecare centimetru al lui emană putere. Caleaşca, statura lui sunt magnifice; furia lui este înspăimântătoare, făgăduielile şi blestemele, lacrimile topite. Dar sunt clipe când trupul lui impozant se întinde şi se relaxează, când regele se luminează la faţă; atunci se prăbuşeşte pe bancă, lângă tine, şi-ţi vorbeşte ca un frate. Aşa cum ar vorbi cu tine fratele tău, dacă ai avea unul. Sau chiar ca un tată, un tată ideal: ce mai faci? Nu cumva munceşti prea mult? Ai mâncat astăzi? Ce-ai visat azi-noapte?

Pericolul unei astfel de conduite este că un rege care stă cu oricine la masă, pe un scaun simplu, poate fi considerat un om simplu. Dar Henric nu este un om simplu. Dar dacă cheleşte şi burta i se umflă? Împăratul Carol, când se uită la pahar, ar da o întreagă provincie ca să vadă chipul lui Tudor, şi nu expresia lui strâmbă, cu nasul lui coroiat, care aproape că-i atinge bărbia. Regele Francisc, slab ca ţârul, şi-ar pune la bătaie moştenitorul ca să aibă umerii regelui Angliei. Toate calităţile celor doi sunt dublate de cele ale lui Henric. Ei sunt învăţaţi, însă el ştie de două ori mai multe. Dacă ei sunt îngăduitori, el este un model de compasiune. Ei sunt curtenitori, însă el este un adevărat cavaler, desprins din cea mai însemnată carte despre cavaleri care ţi-ar putea veni în minte.

Şi totuşi, în cârciumile din satele de pe tot cuprinsul Angliei, lumea îi învinovăţeşte pe rege şi pe Anne Boleyn pentru vreme: ibovnica, marea târfă. Dacă regele ar primi-o înapoi pe soţia sa legitimă, Caterina, ploaia s-ar opri. Şi, într-adevăr, cine ar putea pune la îndoială că totul ar fi altfel, mai bine, dacă la cârma Angliei ar fi idioţii satului şi amicii lor beţivi?

Se apropie încet de Londra, astfel încât, atunci când regele intră în oraş, să nu mai existe nici o bănuială că ciuma a încetat să mai bântuie prin capitală. În capele friguroase, sub ochii fecioarelor de pe pereţi, regele se roagă singur. Lui nu-i place că regele se roagă singur. Vrea să ştie pentru ce se roagă; fostul lui protector, cardinalul Wolsey, ar fi ştiut.

Relaţia lui cu regina, când vara se încheie oficial, este prudentă, nesigură şi plină de neîncredere. Anne Boleyn are acum treizeci şi patru de ani, e o femeie elegantă, atât de elegantă, încât frumuseţea nici nu mai contează. Deşi pe vremuri avea curbe feminine, acum este doar unghiuri. Pe alocuri mai are urme din strălucirea ei întunecată, acum puţin mai ştearsă şi scorojită. Ochii ei remarcabili, închişi la culoare, au următorul efect asupra oamenilor: aruncă o privire fugară spre chipul bărbaţilor, apoi expresia îi piere de pe faţă, de parcă ar fi nepăsătoare, indiferentă. Pe urmă vine o pauză, poate doar o respiraţie. Iar apoi, de parcă ar fi silită, ea îşi aţinteşte iarăşi privirea asupra lui. Ochii zăbovesc pe chipul lui. Îl studiază. Îl studiază de parcă ar fi singurul bărbat din lume. Parcă l-ar vedea pentru prima oară şi s-ar gândi la tot ce-ar putea să facă cu el, la toate variantele la care nici el nu cutează să spere. Victimei sale i se pare că această clipă durează un secol, şi o trec fiori pe şira spinării. Deşi în realitate trucul este rapid, banal, eficient şi uşor de repetat, bietului om i se pare că acum el este diferit de ceilalţi bărbaţi. Râde în sinea lui. Se umflă în pene. Parcă devine mai înalt. Parcă s-ar tâmpi puţin.

El a văzut-o pe Anne cum face asta cu nobili, oameni de rând, ba chiar şi cu regele. Le vezi gura cum se cască niţeluş, iar pe urmă îi devin supuşi. Îi merge aproape de fiecare dată; însă la el n-a ţinut. Femeile nu-i sunt indiferente, Dumnezeu îi e martor, doar Anne nu-l atrage deloc. Asta o scârbeşte; ar fi fost mai bine ca el să se prefacă. A ajutat-o să devină regină, iar ea l-a ajutat să devină preot, dar acum nu se înţeleg bine, sunt amândoi vigilenţi, se pândesc unul pe celălalt ca să vadă cel mai mic semn al adevăratelor sentimente, pentru a căpăta un avantaj: parcă doar ipocrizia i-ar face să se simtă în siguranţă. Dar Anne nu se pricepe prea bine să-şi ascundă sentimentele; ea este iubita zbuciumată a regelui, ba e furioasă, ba veselă. În vara asta au fost momente când i-a zâmbit complice pe ascuns sau s-a strâmbat la el pe ascuns, pentru a-l avertiza că regele este mânios. Însă uneori l-a ignorat sau i-a întors spatele, şi-a îndreptat ochii negri spre altă parte a camerei.

Ca să înţelegem cum stau lucrurile - dacă putem înţelege ceva - este nevoie să ne întoarcem în primăvara trecută, când Thomas More încă mai era în viaţă. Anne l-a chemat pentru a discuta despre diplomaţie: subiectul era un contract nupţial, un prinţ francez pentru fiica ei bebeluş, Elizabeth. Dar francezii n-au prea fost dispuşi să negocieze. Adevărul este că nici măcar acum nu acceptă pe deplin faptul că Anne e regină, nu sunt convinşi că fiica ei e legitimă. Anne ştie ce se ascunde sub această rezervă a lor şi, într-un fel e vina lui, a lui Thomas Cromwell. L-a acuzat pe şleau că o sabotează. Lui nu-i plăceau francezii şi nu îşi dorea alianţa, a susţinut ea. Nu a refuzat el să traverseze marea ca să discute personal? Francezii erau dornici să negocieze, spune ea.
- Şi te aşteptau, eşti secretar principal. Iar tu ai spus că eşti bolnav, aşa că fratele meu a trebuit să se ducă în locul tău.
- Şi a avut un eşec, a oftat el. Foarte trist.
- Te cunosc, a spus Anne. Nu eşti niciodată bolnav, doar dacă vrei să fii, nu-i aşa? Şi, pe lângă asta, simt cum eşti tu de fapt. Crezi că dacă eşti în oraş, nu la curte, noi nu ştim ce faci. Dar eu ştiu că tu eşti în relaţii prea cordiale cu trimisul împăratului. Ştiu că Chapuys este vecin cu tine. Însă oare doar din acest motiv servitorii lui şi ai tăi sunt tot timpul ba pe la tine, ba pe la el?

În ziua aceea, Anne era îmbrăcată în roz şi gri-albăstrui. Culorile ar fi trebuit să-i dea un aer feciorelnic, plin de prospeţime; dar el nu s-a putut gândi decât la măruntaie întinse, organe interne, măruntaie şi maţe, intestine gri-rozalii, care ies şerpuind dintr-un trup viu; trebuia să trimită la Tyburn încă o tranşă de călugări recalcitranţi, pe care călăul să-i taie şi să-i eviscereze. Erau trădători şi îşi meritau moartea, dar aceasta este o moarte mult prea crudă. Perlele din jurul gâtului ei lung i s-au părut mici broboane de grăsime, iar Anne, pe când se certa cu el, le răsucea din când în când cu mâna; el îşi aţintea ochii asupra vârfului degetelor ei, iar unghiile străluceau aidoma unor cuţite.

Şi totuşi, aşa cum îi zice lui Chapuys, atâta timp cât mă aflu în graţiile lui Henric, m-aş mira ca regina să-mi poată face vreun rău. Are râcile ei şi micile ei furii; e versatilă, iar Henric ştie asta. Asta îl fascinase pe rege, să cunoască pe cineva atât de diferit de blondele acelea blege şi amabile, care trec prin viaţa bărbaţilor fără să lase nici o urmă. Însă acum, când Anne îşi face apariţia, el pare uneori agasat. Îi poţi vedea privirea cum se goleşte când ea începe să bată câmpii, iar, dacă nu ar fi un gentleman desăvârşit, şi-ar trage pălăria peste urechi.

Nu, îi zice el ambasadorului, nu Anne mă deranjează; ci bărbaţii pe care îi strânge în jurul ei. Familia ei, tatăl său, contele de Wiltshire, căruia îi place să i se spună "Monsenior", şi fratele ei, George, lordul Rochford, pe care Henric l-a inclus printre gentlemenii din suita lui personală. George a fost adus de curând în suita regelui, pentru că lui Henric îi place să stea printre oamenii cu care s-a deprins, care îi sunt prieteni din tinereţe; din când în când cardinalul îi izgonea, dar ei se strecurau înapoi, ca pecinginea. Pe vremuri fuseseră tineri camarazi, flăcăi plini de entuziasm. Un sfert de secol s-a scurs de atunci, iar acum sunt cărunţi sau pe cale să chelească, fleşcăiţi sau burtoşi, abia se ţin pe picioare sau şi-au pierdut câteva degete, dar sunt la fel de aroganţi ca un despot şi au inteligenţa la fel de sofisticată ca un stâlp. Iar acum au mai apărut câţiva pui, Weston, George Rochford şi alţii de aceeaşi teapă cu ei, pe care Henric i-a luat sub oblăduire, fiindcă are impresia că-l menţin tânăr. Bărbaţii aceştia - şi cei bătrâni, şi cei tineri - stau cu regele de când se trezeşte până se culcă, în tot timpul lui liber. Stau cu el şi când îşi face nevoile, şi când se spală pe dinţi şi scuipă într-un lighean din argint; îl şterg cu prosoape, îi leagă şireturile la pieptar şi brăcinari; îi cunosc trupul, orice pistrui sau aluniţă, orice fir ţepos din barbă şi pot trasa harta cu insulele de sudoare când iese de pe terenul de tenis şi îşi smulge cămaşa de pe el. Ştiu mai multe decât ar trebui, la fel de multe ca medicul sau spălătoreasa lui şi discută despre ce ştiu; ştiu când o vizitează pe regină pentru a se strădui să vâre-n ea un fiu sau când, vinerea (ziua când nici un creştin nu se împreunează), visează la o femeie-nălucă şi îşi pătează cearşaful. Îşi vând scump cunoştinţele: vor în schimb servicii sau vor să li se ignore micile nelegiuiri, au impresia că sunt deosebiţi şi vor ca tu să recunoşti asta. Încă de când el, Cromwell, a intrat în serviciul regelui, i-a potolit, le-a gâdilat orgoliile, i-a linguşit, căutând mereu o cale de-a le uşura munca, un compromis; dar, uneori, când vreme de o oră îi blochează accesul la regele lui, ei nu-şi pot şterge rânjetele de pe chip. Probabil că m-am străduit cât am putut să le fac pe plac. Acum şi ei trebuie să-mi facă pe plac, căci altfel o să-i dau afară.