Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poezie  Sageata  Poezia săptămânii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Costa Maresme


Andreea Sepi

01.01.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
mi-am scuturat de pe bocanci praful
acelei spanii hidoşite,
mercantil-despletite,
nebune,
a maselor de turişti
amorfi
călcându-se în picioare
la omletă, crenvurşti, lucruşoare
şi all-inclusive clonat pe toate dealurile -
mai mare, mai mare, mai mare,
mai sclipicios...
(unde e satul de pescari, aşezat şi sfios?)
 
s-a aşternut colbul şi s-a decantat
cade la loc scoarţa pământului ca după un cutremur
mai huruie un pic
şi tace
se face
pace.
 
au tăcut bruiajele,
turboreactoarele, fuselajele,
căratul de colo-colo,
goana decerebrată a pieii-mi translucide
după nisip şi soare
după nălucire
după puţină
fericire...
s-au tasat zgomotele unul într-altul, s-au cristalizat ca sarea,
le-a măturat însetat valul tăcerii
s-a făcut noapte şi credeam că am rămas cu-nsingurarea
plus un mare... nimic.
 
am respirat adânc.
măcar e în fine linişte şi mă aud gândind...
mă pregăteam să dezlipesc de pe retină mâzgălitura urâtă, s-o rulez şi s-o arunc
la gunoi.
mă şi gândeam ce inutil a fost totul apoi.
 
şi totuşi.
 
şi totuşi, iată:
din pânza subţire, opacă,
înecată de stridentul plictisit
al lipsei de noimă violent colorate
se ridică totuşi ceva, ca un piept care respiră,
ca o realitate.
prinde contur, se decupează în tridimensional,
se ridică-n prim-plan (ca-n cărţile acelea cu figurine
pliate,
pentru copii), magistral,
o scenă.
e aceasta.
 
în piaţeta centrală a comunei, (din inima-i necrozată au mai rămas câteva ventricule de autentic)
un trenuleţ mecanic, dintre acelea ce merg cu monede -
priponit într-un gang, din unghiu-acesta abia se vede -
şi fiul meu coborând după a nuştiucâta tură de legănat.
printre palmieri, pornim la umblat.
ne apucăm toţi trei de mâini,
mângâiem câţiva câini,
în faţa noastră e-o biserică,
veche, iberică,
de culoarea lutului.
 
- înăuntru doar 5 oameni şi un Christos răstignit -
neverosimil acest Christos încăpăţânat să moară în chinuri printre oamenii în şlapi
ieşiţi la bazar şi la plajă...
neverosimil şi cutremurător.
unii zic că te înalţă. pe mine însă
m-a adus cu picioarele pe pământ.
adevărul e cel mai ferm pământ. mă iau cu mâinile de cap şi nu mai ştiu ce să fac cu angoasele mele
fabricate
inutile
ridicole.
mi-e foame, foame de acest Christos, foame de levitaţia sufletului,
cuvântul lui bun mă eliberează
scap de teamă
trăim mai chinuitor decât moartea ades...
aş vrea să fac ceva, aş vrea ca locul acesta să trăiască mereu
aş vrea să existe mereu cineva care să-mi spună adevărul
să mă ducă pe cale, să mă umple de viaţă,
să mă "mâne la adânc",
să plutesc, cum plutesc acum,
hrănită
cu adevărat.
pun un ban, ah, cât de tipic, cât de impersonal,
să-mi potolesc conştiinţa,
am primit absolutul pentru un ban.
tânjesc după o întâlnire - schimbul acela esenţial de energie -
simt nevoia să ating un om
să-i spun şi lui "Pace ţie"...
 
ce e cu acest distrofic la intrarea-n pronaos?
l-o fi uitat cineva
afară, în haos?
slab, mic, schilod,
cu dinţi strâmbi, maxilare scrâşnite,
cu mâinile ca nişte crengi răsucite,
într-un căruţ cu rotile vinde  -
în scopuri caritabile -
tichete de tombolă.
cumpăr unul. ah, cât de generoasă mă simt acum.
ajut o cauză nobilă, nu sunt oare şi eu deci
nobilă?...
apuc biletul de pe şirag
mă străduiesc să-l rup singură - el nu poate-îl privesc nobil, înţelegător
"ghaaa...!", geme
l-am rupt greşit? am făcut ce nu trebuia?
îi întind banii - "ghaa...!"
nu, chiar nu ştiu, nu-nţeleg,
unde să pun banii?
i-oi fi întins aiurea?
i-i vâr în poşeta ce mi-o indică pe piept
"ghaa...!", geme sărmanul, geme din nou
şi ochii îi zâmbesc suprarealist, binevoitor,
ruşinată, mă frământ,
ştiu - simt - că nu înţeleg, că am dat greş cu ceva, că am făcut o prostie,
sau o fi imbecil, retardat? nu-şi dă bietul seama ce face? ce sunete groteşti
scoate?
da, precis asta e, aşa geme el
mereu
fără legătură, nu poate mai mult, nu pricepe nimic, l-au trântit acolo în uşă să strângă banii
geme şi râde tâmp, precis, da, e un handicapat, ce vrei,
fac încă un pas,
încă un pas derutată, superioară de acum în spatele lui,
cineva intră şi-l salută, bătându-l pe umăr
iar eu aud abia acum, eliberat ca un ultim duh: "...aas!"
şi-mi dau seama că un olog-mut-ciung-slăbanog-paralitic, ca fuziunea tuturor nevindecărilor trupeşti
ale tuturor timpurilor,
se căzneşte cu întreaga-i suflare să-mi spună-articulat
de minute întregi se sileşte să mă facă să pricep apăsat -
 
... GRACIAS!!!!
 
"gracias!", gemea sărmanul, sufocat,
pentru un euro şi jumătate (am dat dublu pe o clătită)
cu zâmbetul în ochi - altminteri nici nu-l poate schiţa...
mă podideşte plânsul şi mă prăbuşesc
în lacrimi, la lumânări,
luminiţele lor calde se fac ceaţă
şi plâng, şi plâng, şi plâng
şi-mi face mintea ping-pong
între vedeniile acestea, faţă-n-faţă:
 
noi, devoratorii de mâncare-n exces,
noi, hoardele, icoana desfrânării,
noi, consumatorii de kitsch, de marfă îndoielnică la suprapreţ,
noi, miile de purtători de intestine subţiri, groase
şi mai ales
grele şi sănătoase,
noi, cărora nu ne mai ajunge,
cărora totul ni se cuvine, pe care materia ne suge,
am uitat mulţumirea.
nu mai cunoaştem nici bunăvoinţă
nu mai cunoaştem strop de umilinţă...
ne enervăm prea degrab din orice
şi răcnim, înjurăm, căci ne vine uşor...
noi, deci - şi el. un fior.
omul acesta nemişcat din uşa bisericii
sufletul acesta încătuşat în carne,
înlănţuit în scaun cu rotile, însă zburător,
nepecetluit în mormântul zilei,
la care privim condescendent, îndureraţi, ca la o ciudăţenie,
cu teamă, cu amuzament, ca la un idiot
ori poate ca la un exot,
ca la un animal de zoo,
care nu poate râde, vorbi, umbla, mânca de unul singur, fără ajutor,
dar e în toate minţile, e viu şi ochiu-i grăitor
vede tot, simte tot, înţelege tot, tot, în mai multe limbi chiar,
şi nu-şi urăşte zilele de disperare,
nu,
pentru că ştie ce-i forţa, el ştie ce are,
şi, chit că-i grotesc,
geme dizlocând munţii: mulţumesc!!!
 
 
Mulţumesc şi eu, omule care mi-ai schimbat viaţa.
 
acum înţeleg de ce a trebuit să merg în infern:
ca să-mi arate cineva acolo, spărtura spre rai.
 
lumina curge-ntr-o biserică
nisipie, iberică...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer