Pudelul Evitei

În ziua cînd împlini treizeci de ani, Evita Péron îşi achiziţionă un pudel alb. Juan al ei era prea ocupat cu treburile statului ca să-i cumpere un cadou, deşi îi dădea numeroase dovezi de afecţiune, ba chiar de dragoste pătimaşă, oferindu-i mereu cadouri de tot felul, autoturisme luxoase, bijuterii, blănuri scumpe şi-n general tot ce-şi dorea, dar nu la ocazii speciale, ci pe tot parcursul anului. Un cîine, însă, nu se gîndise să-i dăruiască. Ea îşi dorea cu ardoare unul, numai al ei, încă din copilărie, dar maică-sa, cu trei fete pe cap, se zbătea din greu să supravieţuiască, n-avea bani de răsfăţuri. În dimineaţa aceea de mai, ieşi din apartamentul pe care-l ocupa în Casa Rosada, îmbrăcată într-un pardesiu gris-fer şi un şal de caşmir la gît, fiindcă sufla un vînt îngheţat dinspre întinsul estuar al lui Rio de la Plata. Îi făcu semn şoferului să nu scoată din garaj imensa Hispano-Suiza de culoarea cafelei cu lapte şi o luă pe jos pe Callé Florida. O însoţea, ca de obicei, Matagui, o namilă de metis, cu obrazul ciupit de vărsat şi ochii crunţi, cu irişii gălbui ca ai unui jaguar. Trecătorii îi zîmbeau urmărind-o cu priviri înfocate de admiraţie cum păşea cu un mers sprinţar pe trotuar, iar zeci de copii zdrenţăroşi, cu feţele mînjite, se înghesuiră să o atingă. Împărţi cîteva bancnote de zece şi douăzeci de pesos, aproape toţi banii pe care-i avea în poşetă şi intră într-o cofetărie fiindcă i se făcuse sete. În timp ce îşi bea infuzia de iarba maté, o femeie tînără, brunetă şi elegantă, cu un căţel în braţe se aşeză la masa de vis-à-vis. Blăniţa lui cîrlionţată avea aceiaşi nuanţă de crem pal ca şi rochia din mătase a stăpînei, o culoare la modă.
"Ce rasă e?" o întrebă pe un ton amabil, ca şi cum s-ar fi interesat dacă sărăcimea din Buenos Aires are acces la educaţie şi servicii medicale gratuite.

Tînăra se ridică, schiţă o reverenţă şi-i răspunse cu o lucire de fericire în ochi:
"E un pudel apricot... vă place, senora? Vi-l dăruiesc!"
"Nu, nu pot să-l primesc, protestă Evita Péron, e cîinele dumitale, cîinii nu se dăruiesc fiindcă ei, spre deosebire de oameni, sunt foarte fideli stăpînilor lor!"

Canişul lătră scurt şi cum i-ar fi întărit spusele: "aşa-i, cîinii nu se dăruiesc!"

Bruneta îşi împreună palmele înmănuşate în dantelă cu un gest cvasievlavios:
"Vă implor din tot sufletul meu să-l primiţi... eu vă admir enorm pentru felul în care arătaţi şi pentru tot ceea ce faceţi cu oamenii săraci din această ţară şi nu mi-aş ierta niciodată dacă nu vi l-aş oferi!"

Prima doamnă acceptă cu condiţia să plătească preţul căţelului, dar cînd scotoci în poşetă nu găsi decît cîteva monede de zece centavos, aşa că o răsplăti pe înfocata admiratoare cu o fotografie de-a ei din perioada cînd era supranumită "Senorita Radio".

Cînd ieşi îi comandă gorilei care păşea la trei metri în urma ei: "fă rost urgent de o lesă să nu-l pierdem cumva pe stradă!"
"El perro de Péron, gran maldición!" mîrîi metisul dar se supuse şi-şi scoase cureaua pantalonilor legînd-o cîinelui de gît.

Seara, cînd el presidente intră în dormitor, o găsi cu căţelul pe genunchi în faţa unei oglinzi din cristal veneţian.
"Ce-i cu javra asta? se miră el arătînd mogîldeaţa blănoasă care începu să mîrie şi să se agite de cum îl văzu. Evita continuă să-şi perie splendidul păr blond-platinat:
"Nu e o javră, Domingo (doar ea îşi permitea să folosească al doilea lui prenume) e un pudel de rasă, apricot, l-am primit cadou de la o tînără foarte bine educată. Îl cheamă Bobo, de la Bolivar şi e un scump!"

A doua zi, pe la vremea siestei, Péron apăru cu un pudel negru în braţe.
"Să ai o pereche, spuse el, alb-negru ca-n viaţă... poţi să-i spui Tino, de la San Martin!"

Se dovedi imediat că Tino era căţeluşă, iar Bobo începu să-i dea tîrcoale, mirosindu-i cu mult interes, dosul. Nu se bucură prea mult de huzurul din Casa Rosada fiindcă sfîrşi sub roţile automobilului în care se afla Licio Gelli, viitorul mare maestru al Lojei Propaganda Due şi consilier extraordinar pe probleme economice al preşedintelui. Din acel moment, preferatul Evitei beneficie de grija corpului de gardă mai dihai decît un şef de stat. O însoţea peste tot, dormea cu ea în pat, mînca la masă, iar uneori folosea şi toaleta prezidenţială fiindcă era un căţel educat şi foarte curat. Evita obişnuia să se sfătuiască cu Bobo cînd era vorba de decizii importante, cum ar fi ce ţinută să îmbrace la balul oferit de ambasadorul Statelor Unite sau ce bijuterii să-şi aleagă pentru întîlnirea cu surorile minime ale congregaţiei "Reina del Purgatorio". Pe Péron îl agasa atîta răsfăţ, mai ales cînd găsea în baie căcăreze şi băltoace de urină canină.
"Cîinele-i cîine, orice ai face, locul lui e-n ogradă să păzească casa şi vitele!" bombănea el.
"Domingo, nu fi mojic, Bobo e sufleţelul meu pereche, mi alma gemela, numai el înţelege ce luptă se dă în mine!"

În agitata toamnă a anului o mie nouă sute cincizeci şi doi, cînd americanii ameninţau cu ruperea relaţiilor diplomatice şi cu embargoul economic, iar sovieticii refuzau ratificarea tratatului de la San Francisco, el intră agitat în budoarul ei şi îi spuse:
"Mi amor, sunt la mare înghesuială... inflaţia s-a triplat, oamenii simpli se zbat în sărăcie, resursele-s pe sfîrşite, burghezia mă urăşte, oamenii de afaceri mă ocolesc, pînă şi popii cărora le cînţi tot timpul în strună mi-au întors spatele... nu ştiu ce să mă fac!"

Evitei părea că nu-i pasă, îşi luă protejatul în braţe şi făcu cîţiva paşi de tango, rîzînd şi cîntînd: "Adios, pampa mia, me voy, me voy a tierras extranas, adios, caminos que he recorrido, rios, montes, y canadas, tapera donde he nacido si no volvemos a vernos, tierra querida, quiero que sepas, que al irme dejo la vida, adios!"
"Fantastic", strigă Péron, străfulgerat de o idee măreaţă, "asta-i calea şi rezolvarea tuturor problemelor mele, numai prin noi înşine Argentina va renaşte!" şi se repezi în cabinetul său de lucru unde schiţă imediat programul "A treia cale", o stranie simbioză între naţionalismul radical, democraţia socială şi autocraţia totalitară de tip latino-american.

Peste trei-patru luni, cînd oscila iarăşi în luarea unei decizii şi vru să o consulte din nou pe Evita, o găsi cu ochii plînşi şi o durere nemărginită întipărită pe chip.
"Bobo mă detestă", scînci ea. "Toţi mă detestă: sindicatele, proletariatul pe care-l apăr de exploatare, bigotele şi călugăriţele cărora le fac donaţii fabuloase, marea burghezie care, pe faţă îmi aplaudă apariţiile, dar de fapt mă dispreţuieşte, pînă şi sărăcimii nerecunoscătoare căruia îi ridic şcoli şi spitale nu-i pasă de mine!"

Péron o luă în braţe încercînd să o consoleze:
"Nu, nu-i adevărat, querida mia, ţi se năzare! Toţi te iubesc, necondiţionat, inclusiv eu mi-aş da şi sufletul ca să fii tu fericită!"

Evita îl împinse îmbufnată şi se întoarse spre cîine:
"Bobo, nu-i aşa că mă urăşti?"

Pudelul stătea nemişcat privind-o atent, fără să facă sluj sau să alerge în braţele ei.
"Vezi? I-am dat trufe de ciocolată după care e-nnebunit şi nici n-a vrut să se atingă de ele!"
"Poate e bolnav," spuse Péron, "toţi cîinii, cînd sunt bolnavi, refuză să mănînce. Am să trimit un veterinar!"
"Poate că eu sunt bolnavă. De cîteva zile presimt că mi se va întîmpla ceva rău şi azi-noapte am visat că Rio de la Plata a ieşit din matcă şi a inundat toate casele ridicate de mine în cartierele pentru săraci!"

După jumătate de an presimţirea Evitei s-a adeverit, analizele medicale confirmînd că suferea de cancer uterin într-o fază avansată. Péron a adus cei mai competenţi medici din lume ca să o trateze, dar toate eforturile au fost în zadar. Cea mai iubită şi admirată femeie din emisfera sudică s-a stins din viaţă la nici treizeci şi patru de ani. Anatomopatologul Pedro Ara s-a străduit să-i conserve cu ajutorul formolului şi al glicerinei, aspectul superb şi după moarte. Toată suflarea Buenos Airesului a ieşit în stradă şi a fost decretată o lună de doliu naţional. Bobo a refuzat să mai mănînce şi-a murit şi el la o săptămînă după decesul stăpînei, dar nu a fost jelit de nimeni şi nici îmbălsămat. Trupuşorul lui sfrijit a fost aruncat într-o groapă săpată în pripă lîngă un sicomor şi acoperit cu pămînt fără nicio ceremonie. În noaptea următoare, Adolf şi Benito, perechea de dobermani care păzea aleile din Casa Rosada, îl dezgropară şi-l sfîşiară în bucăţi.