Urmele regimului din Rusia au rămas adânc tipărite în comportamentul oamenilor care au ceva din rigurozitatea armatei dar şi din cruzimea ei. Cred, după experienţele avute până acum, că rusul este prototipul soldatului perfect. Hotărât, nu raţionează foarte mult când trebuie să pună în practică un ordin / regulă, îndeplineşte sarcina fără s-o pună la îndoială, are un fizic care-l ajută şi care reacţionează prea puţin la stimuli externi (eventual) perturbatori şi o încredere oarbă că ei, oameni de rând, prin ce fac servesc unui scop măreţ. Nu ştiu ei care, dar ştiu că-i important şi asta le dă o linişte.
În Rusia ţi-e clar că intri pe un teritoriu străin. Cei de aici nu se chinuie în vreun fel să-ţi facă viaţa mai uşoară, ba mai mult, parcă sunt deranjaţi că eşti acolo. Se simt uşor invadaţi, surprinşi în intimitate. Totul e pentru ei şi ai lor. Deşi e extrem de mult spaţiu ei n-au loc şi pentru tine. Peste tot (cu foarte mici excepţii) scrie în alfabetul chirilic. Staţiile de metrou, spre exemplu, sunt un spectacol în sine, şi e bine că-i aşa, pentru că altfel te-ai enerva şi mai tare pierzându-te într-una. Dacă nu vorbeşti rusa şi-şi dau seama că eşti turist, preţurile pentru tine se schimbă dublându-se aproape. Faptul că tu cumperi la suprapreţ un produs de la un vânzător, deci îi faci vânzare, prin urmare un bine, e deranjant pentru vânzător doar pentru că nu eşti de-al lui. Când aplici pentru viză trebuie să specifici exact pe ce perioadă o vrei, nu ţi se dă un minut mai mult şi tot aşa. La interviul de la consulat am fost întrebat de către cel din faţa mea de eventualele garanţii pe care pot să i le prezint ca să-i demonstrez că mă voi întoarce în ţară. Surprins de absurditatea momentului l-am întrebat atunci dacă ştie pe cineva care-a vrut să rămână. Omul din faţa mea a rămas neclintit continuând să mă fixeze ca şi cum ar fi încercat telepatic să-şi dea seama dacă merit viza.
Astăzi n-am mai avut norocul de ieri. N-am reuşit să găsesc o singură persoană care să-mi spună de ce în marea de oameni din faţa Kremlinului erau câteva zeci îmbrăcaţi în nişte maiouri dungate. Când sunt întrebaţi, deşi nu înţeleg şi ştiu că nici tu nu pricepi o boabă din ce spun ei, nu se sfiesc să-ţi vorbească pe limba lor, explicându-ţi, repetând chiar bucăţi de propoziţie, mai rar, pentru că cine ştie, poate, poate.
Kremlinul e un oraş în sine. În interiorul zidurilor roşii sunt clădiri, biserici, şosele şi parcuri. Nu reuşeşti să-l vezi pe tot într-o zi. Astăzi am vizitat partea unde sunt expuse câteva dintre bijuteriile şi obiectele din aur ce aparţin statului. Pe ghidul audio e foarte clar punctată de fiecare dată originea obiectelor despre care se vorbeşte. Partea comică e că majoritatea nu sunt artefacte făurite pe teritoriul rus, dar au ajuns la ei. Cum? Partea asta nu e foarte clară şi înregistrarea se grăbeşte să-ţi mulţumească pentru vizita la Kremlin.
Mergând pe străzile astea cu patru benzi pe sens parcă auzi mulţimile multicolore ovaţionând. Sentimentul de Epocă de Aur e aici să stea, va fi nevoie de multe ploi şi câteva generaţii bune de urmaşi ca să-l mai estompeze.
Odată cu venirea nopţii Moscova se transformă parcă într-un oraş mai frumos. Luminile clădirilor îl mai îmblânzesc niţel, îi dau un accent mai viu. Parcă nici spaţiile nu mai par aşa mari, întunericul le umple. Picioarele nu pot fi păcălite însă. Pentru ele distanţa ce trebuie parcursă pentru a ajunge dintr-un loc în altul e aceeaşi.
Şi pentru că vă spuneam că oamenii ăştia-s o poezie imaginaţi-vă următorul tablou: pe stradă, în faţa mea, opreşte un Rolls Royce cu scârţâituri de roţi. Din el coboară doi rusnaci dintr-ăia care cu siguranţă au văzut la viaţa lor mai multe arme decât mere, ambii tatuaţi, purtând ochelari negri. Având în vedere că mi s-au tot povestit chestii despre Rusia / Moscova recunosc că a fost un moment de 'oops!' în mintea mea. Ambii se reped la portbagaj pe care îl deschid şi din el scot o jumătate tranşată de porc atent ţiplată în celofan (să nu murdărească Rolls-ul bănuiesc). Unul dintre bărbaţi pune porcul pe umăr, după care-şi îmbrăţişează partenerul de crimă care se urcă în maşină şi demarează în trombă. Da, am trăit s-o văd şi pe asta. Moscova mi-a trebuit!
(Moscova, 3 august, 2015)