Calul breaz

Straşnic bărbat a fost Mustafa Kemal, zis Atatürk, adică părintele poporului turc! Înalt, zvelt, şi mlădios, dar bine legat, cu mustăcioara tuşinată şi privirea oţelită şi pătrunzătoare de şoim. Iar cînd se urca în şa, cu mîna dreaptă proptită în garda săbiei, părea un djighit legendar, dintre aceia cărora nu le era teamă nici de stihiile iadului. Asemenea tuturor urmaşilor neamului lui Osman îi plăceau nespus caii, fiindcă un oştean călare e mai mult decît un oştean, el este sabia de foc a lui Allah ridicată împotriva tuturor necredincioşilor. Ţinea mulţi bidivii în grajdul său, de toate neamurile şi rasele, dar ca Napristan niciunul nu era. Pentru acel cal ar fi plătit greutatea în aur sau şi-ar fi dat braţul drept şi, astea fiind zise, merită cunoscute împrejurările de necrezut prin care l-a dobîndit. Se întîmpla în anul una mie nouă sute patrusprezece, pe cînd Kemal era colonel şi se războia cu ruşii în Caucaz. Venise iarna şi cele două armate se aflau faţă în faţă, la marginea oraşului Erzerum. Ruşilor li se gătaseră votca şi gloanţele, aşa că nu îndrăzneau să iasă din tranşee şi să dea piept cu duşmanul, iară turcii, gloanţe aveau berechet dar le lipseau merindele şi se ştie, dintotdeauna, că vajnicii apărători ai stindardului verde al profetului nu prea se-nghesuie la bătaie cînd le chiorăie maţele de foame. Kemal se plimba ca turbat printre tranşeele troienite şi nu ştia ce să facă. În cele din urmă, trimise un emisar cu steag alb la ruşi invitîndu-i la taifas, iară pravoslavnicii, de voie de nevoie, împinseră în faţa liniilor pe unul de-al lor, pe polcovnicul-conte Orlov. Atunci, nici una nici două, Mustafa Kemal, dîrz şi neînfricat ostaş al profetului, îi propuse rusului să gate treaba cît mai iute şi să se înfrunte, ei doi, bărbăteşte, faţă-n faţă, hotărînd soarta luptei şi scutind de alte jertfe şi pierderi cele două armate. Orlov îşi şterse monoclul de nea, apoi se zgîi prin frîntura de geam şi-l întrebă molcom:
"Şi cum vrei să ne batem, bre?"

Turcul rînji fiindcă se simţea mai în putere şi-i răspunse:
"Cum vrei matale, cu sabia sau cu glonţul, la alegere!"

Celălalt suspină şi privi undeva departe, peste mări şi ţări, amintindu-şi de ţările apusene cu tripourile şi cazinourile lor vestite unde-şi tocase, în tinereţe, averile:
"Bătaia e pentru mitocani şi mujici. Mai bine ne-nfruntăm ca doi bărbaţi adevăraţi într-o partidă de cărţi. Dacă cîştigi, ne retragem armia dincolo de munţi, dacă pierzi ne dai Erzerumul, cu toată suflarea din oraş!"

Kemal nu avu încotro şi primi prinsoarea. Întinseră un cort între cele două tabere şi se aşezară la masa de joc. La început, norocul fu de partea osmanlîului, dar după trei-patru mîini polcovnicul, iscusit cartofor, întoarse jocul în favoarea lui. Jucară toată ziua şi toată noaptea iar spre dimineaţă ajunseră în cumpănă, fiindcă niciunul nu biruia. Atunci, Orlov, sigur pe cărţile pe care le ţinea în mînă, ridicase miza. Îşi scoase de la grumaz crucea sfîntului Vladimir primită în dar de la ţar şi-o aruncă deasupra purcoiului de ruble şi mahmudele din aur. Turcul, ce să facă, aruncă şi el în joc o relicvă, un talisman cu un fir din barba lui Mahomed, pe care-l purta mereu asupra lui.
"Atîta pui rămăşag", spuse rusul cu dispreţ, "ori ţi-e teamă c-ai să pierzi?"

Şi, nici una nici două, spuse ordonanţei să aducă tot ce avea el mai de preţ pe lumea asta, un armăsar din rasa akhal-teke, şarg şi năbădăios, ce se smucea în frîu şi necheza de parcă ar fi înfulecat jăratic, pe numele său, Napristan.
"Ăsta-i un cal nepreţuit, ce se trage în linie directă din armăsarul încălecat de Ghinghis-han cînd s-a pogorît asupra Moscovei", zise Orlov. "Am dat pe el trei moşii cu tot cu mujici, aşa că, fă bine şi-arată-mi cărţile!"

Înghiţi Kemal în sec, poate că se codea ori era un şiretlic ca să-l ducă pe celălalt de nas. Destul şi bine că, răsfirîndu-şi cărţile sale pe masă, îl lăsă pe muscal cu gura căscată: cei trei rigi ţanţoşi, semănînd la chip cu Frantz Ioszef, kaiserul nemţesc şi sultanul Abdul Hamid al treilea înfrîngeau brelanul de dame al lui Orlov. Şi iaca-şa, ruşii se retraseră dincolo de Caucaz, iar Mustafa Kemal, pe lîngă titlul de "Ghazi" neînfricat cîştigă şi un armăsar de soi, nemaipomenit. Multe isprăvi a făcut el în şaua lui Napristan. Pe unde se azvîrlea călare în luptă, ciopor de inamici morţi lăsa în urmă şi i se duse buhul că era descîntat şi el şi calul, glonţul nu-i atingea, fierul nu-i tăia şi nici focul nu-i ardea. Nu-i de mirare că ţinea la acel bidiviu ca la ochii din cap, iar slugile îi puneau în iesle numai ovăz ales, bob cu bob, îl adăpau cu apă neîncepută, îl ţesălau cu perii de mătase şi-l culcau pe covoare scumpe de buhara şi samarkand. Înainte de orice bătălie îl buşina şi-l înhăma cu mîna lui, iar printre oşteni, ba chiar în haremul sultanului umblau zvonuri că acel cal vorbea şi-l sfătuia ce şi cum să facă, iar lucrurile nu erau prea departe de adevăr.
"Napristan, ce zici tu, năzdrăvanule, să-i spîrcui pe greci şi să dau foc la toată Anatolia?" întreba, bunăoară, Kemal. Iară armăsarul şarg necheza şi tropăia pe loc ca şi cum ar fi zis: "Ce mai aştepţi, stăpîne, trece-i deîndată, pe toţi, prin foc şi sabie!"

În preajma bătăliei de la Gallipoli, ordonanţele tremurau de spaimă, fiindcă Napristan se ologise la chişiţă şi şchiopăta rău. Vai de pielea şi de capul lor dacă generalisimul nu-l putea încăleca! Se pare că prinseră de veste şi englezii de necazul acesta, fiindcă aruncaseră-n luptă încă trei regimente, iar pe Bosfor navigau zece cuirasate cu tunuri de cîte o mie de ocale fiecare gata să azvîrle Stambulul în aer. Cum-necum, cumpăna biruinţei se întoarse, fiindcă un derviş iscusit din neamul celor care ştiu tîlcul boscoanelor şi graiul ascuns al lighioanelor, unse chişiţa armăsarului c-un ir de buruieni, numai de el ştiut, iar Kemal porni la bătaie călare pe Napristan. Generalul Ian Hamilton se jură pe ce avea el mai sfînt că-n momentul în care oamenii lui porniseră la asalt, gata-gata să dea peste cap liniile turceşti, în Cornul de Aur se ivise un cal şarg, cu un călăreţ în spinare, care galopa pe apă ca pe pistele de la Aston. Cînd află de toată tărăşenia, lordul amiralităţii, sir Winston Churchill, cel care plănuise cu de-amănuntul campania din Dardanele, îşi turnă o duşcă zdravănă de brandy şi oftă: "Ehhh, aş da Istambulul şi toată Londra pe de-asupra pentru un cal ca ăsta!"

Altă ispravă demnă de amintit se petrecu în timpul asediului Smirnei, cînd bidiviul se rătăci. Kemal aştepta înarmat pînă-n dinţi să suie în şa dar, calul, ia-l de unde nu-i! Îl căutară trei zile şi trei nopţi, pînă cînd un pezevenghi de silidar îl găsi lîngă cotiga unui grecotei care negustorea poame şi zarzavaturi. Se drăgălea cu o iapă cam costelivă şi răpănoasă, fiindcă se pare că, aşa se arată dragostea şi la nevorbitoare, ca la oameni, cînd îţi dă inima ghes eşti orb şi orice mîrţoagă îţi iese în cale ţi se pare o şeherezadă. De mînie, năprasnicul Kemal porunci să se dea foc Smirnei şi să se azvîrle toată suflarea din oraş în apele mării.

Vremea trecu, Atatürk îmbătrîni, iar şargul nebiruit odată cu el, fiindcă povara anilor apasă deopotrivă şi pe dobitoace ca şi pe oameni. Napristan se jigări şi chiorî, încît nu mai vedea unde să calce şi nici gînd să mai galopeze-n buiestru, de-abia îşi putea urni potcoavele la pas. Odată, în timpul unei parade militare, pe cînd se sărbătorea un deceniu de la înfiinţarea republicii turce, se poticni şi-şi prăvăli călăreţul din şa, de mai mare ruşinea, în văzul întregii soldăţimi şi a trimişilor puterilor străine la Ankara. Cînd muri, stăpînul său dădu poruncă să fie împăiat şi-l puse în ograda palatului Topkapî cu tot harnaşamentul în spinare, ca şi cum ar fi fost viu. Acum rîndaşii nu-l mai ţesălau cu perii de mătase, îl dădeau din cînd în cînd cu crezol şi cu praf de purici să nu-i roadă, moliile sau alte gîngănii, pielea. Kemal îl încăleca doar ca să pozeze ţanţoş pentru statuile care i se ridicau în toate tîrgurile şi satele Turciei. Dacă nu credeţi ce v-am istorisit n-aveţi decît să daţi o fugă pe-acolo, să vă convingeţi. Atatürk este peste tot, călare pe-un Napristan din bronz galben-verzui!