Un apartament la Paris

Michelle Gable s-a născut în La Jolla, SUA, şi a copilărit în San Diego. A absolvit The College of William & Mary. Ulterior a lucrat în domeniul investiţiilor bancare şi a condus o companie de software. A mai scris câteva romane, rămase nepublicate, înainte de acest incitant debut, Un apartament la Paris (A Paris Apartment, 2014), povestea curtezanei Marthe de Florian şi a apartamentului ei din arondismentul IX, care a devenit repede bestseller internaţional. În prezent, Michelle Gable pregăteşte un al doilea roman, I'll See You in Paris.

Două poveşti se întâlnesc în Un apartament la Paris: una din La Belle Epoque, alta din lumea contemporană. Pornind de la fapte istorice, una urmăreşte spectaculosul jurnal al lui Marthe de Florian, celebră demimondenă a Parisului de la sfârşitul veacului al XIX-lea, cealaltă, viaţa unei experte în mobilă europeană de la casa de licitaţii Sotheby's, April Vogt. Pe măsură ce April, ajutată de un seducător avocat parizian, descoperă secretele vieţii tumultuoase a lui Marthe, o întreagă epocă, strălucitoare şi frământată, se conturează aducând în prim-plan figurile unor personaje cunoscute, precum pictorul Giovanni Boldini sau Robert de Montesquiou, dar şi locuri sau cafenele din vechiul Paris: Maxim's, Café Zephyr, Folies Bergères, Opera Garnier, Pigalle.

April Vogt, expertă în mobilă europeană, e trimisă de casa de licitaţii Sotheby's să evalueze obiectele dintr-un apartament parizian care n-a fost deschis de şapte decenii. Odată ajunsă la Paris, în apartamentul plin de mobile spectaculoase, April va identifica un tablou al pictorului Giovanni Boldini care o înfăţişează pe faimoasa proprietară - curtezana Marthe de Florian. Hotărâtă să afle mai multe despre frumoasa demimondenă, April găseşte o serie de cărţi de vizită ascunse în interiorul mobilelor şi primeşte de la avocatul care se ocupă de moştenire scrisorile şi jurnalul acesteia, descoperind astfel că viaţa lui Marthe de Florian fusese una fascinantă, petrecută printre poeţi, artişti şi oameni politici importanţi. Pe măsură ce pune cap la cap firele poveştii existenţei agitate a lui Marthe, April încearcă să-şi facă ordine în propria viaţă.

"Cu personajele sale memorabile, perfect construite şi capacitatea autoarei de a struni firele narative, acest uimitor debut va fi pe gustul publicului larg, dar mai cu seama al celor pasionaţi de poveştile unor femei celebre." (Library Journal)

"O lectură încântătoare despre o istorie adevărată şi femeia din spatele ei." (Historical Novel Society)

"Parisul de ieri şi de azi al lui Michelle Gable este o lume în care te cufunzi cu uşurinţă şi cu plăcere. Atât cele două planuri paralele inteligent întreţesute, cât şi redarea atmosferei şi farmecului oraşului sunt atuurile acestui roman." (The San Diego Union-Tribune)

"Ideea romanului i-a venit lui Michelle Gable în 2010, când agenta ei literară i-a trimis un articol despre un apartament parizian care nu mai fusese deschis de şapte decenii. Ce a făcut autoarea pornind de aici e un lucru fabulos." ( Fort Worth Star-Telegram)

O oră mai târziu April se duse după Olivier, socotea că e un minimum de timp necesar înainte de a reveni în mod rezonabil. Din nou. În cele cincizeci şi şapte de minute (cincizeci şi opt, cincizeci şi nouă) de când Olivier îi refuzase ideea de licitaţie, April nu realizase mare lucru. Avea creierul congestionat de frustrare, de blestematele de mobile şi curiozităţi.

"Importantă piesă de argint european". Aşa numeai o piesă oarecare dintr-o casă oarecare, cu care nu ştiai ce să faci, o piesă descrisă în catalog fără inspiraţie, nefiind legată de nimic mai important. Sau, cum zisese în glumă cândva Birdie încercând să descrie o furculiţă strâmbă dintr-un castel care cădea în ruină în Anglia: "E de argint, surioară, şi vine dintr-un castel. Nu e suficient?"
- Olivier, spuse April. Putem sta de vorbă?

Se apropiase de bucătărie, unde el, în picioare, cu spatele spre uşă, se uita într-o ladă cu sticle de vin sigilate.
- Bonjour, April, spuse el fără să se întoarcă. Cum merge cu mobila? Eu unul nu sunt sigur c-am putea pune vinul ăsta la licitaţie...
- Trebuie să discutăm despre apartament.
- L'appartement? Se întoarse spre ea. Ce-i de discutat? E închiriat, non? Nu intră în moştenire.
- Nu mă refer la apartament în sine, spuse April, încercând să-şi controleze tonul. Ce-avem aici nu sunt piese de umplutură, Olivier. Nu le putem înghesui printre obiectele incluse în alte licitaţii.

El dădu din umeri.
- Nu sunt de acord.
- Şi cu Boldini cum rămâne? Nu poate fi...
- Licitaţia "Artă impresionistă şi modernă". Se potriveşte perfect.
- Artă impresionistă şi modernă, repetă April uluită. Nu puteţi face una ca asta.

De după colţ apăru capul lui Marc.
- Ça va? spuse el. Avem o problemă?
- Da, avem o problemă, spuse April chinuită.

Dintr-odată îşi imagină cum cei doi alergau la sediul casei de licitaţie din Paris ca să umple cu lucrurile de la Marthe găurile jenante ale altor averi risipite. Împreună, obiectele doamnei de Florian spuneau o poveste, cu poleiala de aur de pe ele, cu penele de struţ, cu toate celelalte.
- Nu sunt obiecte de umplutură, repetă ea şi îşi vântură mâinile de jur-împrejur, de parcă ar fi cunoscut toate lucrurile acelea de zeci de ani, nu doar de câteva ore. Nu se poate să faceţi aşa ceva.

Poate că, dacă repeta asta suficient, aveau să fie de acord.
- Nu vedem nici un motiv ca să fie organizată o licitaţie cu totul diferită, spuse Olivier. Ar costa enorm. Gândiţi-vă la cataloage şi la dineuri! N-am realiza nici un profit dacă fiecare descoperire ar fi vândută separat la o licitaţie personalizată. Ştiţi toate acestea, April. Lucraţi în domeniul ăsta de ani de zile. Asta nu-i artă contemporană. Se strâmbă. E mult mai economic să plasăm aceste bunuri împreună cu alte proprietăţi.

Proprietăţi, bunuri, asta-i tot ce reprezentau lucrurile acelea pentru ei, mărfuri de colectat şi de transformat în bani. Desigur, asta stătea la baza casei Sotheby's, dar nu era la fel şi pentru April, cel puţin nu în cazul de faţă.
- Olivier, Marc, apreciez şi eu pe de-a întregul nevoia de rigoare, spuse ea. Dar ascultaţi-mă până la capăt. Sunt puţin surprinsă că pe mine nu m-aţi consultat, e însă biroul vostru şi îi înţeleg dinamica. Cum spuneaţi, sunt în meseria asta suficient de mult timp şi vă spun drept că am impresia că suntem miopi. Există intangibile de pus în valoare. Împreună, piesele acestea prezintă ceva în plus, provenienţa, cea care a făcut ca tabloul de Rothko, proprietatea lui Rockefeller, să aducă 73 de milioane de dolari în loc de 30. Au acel je ne sais quoi care a adus câteva sute de mii de dolari în cazul perlelor false ale lui Jackie O.
- Elisabetta Quatremer nu e Jacqueline Onassis, râse Olivier. Dar poate aveţi o fotografie a lui Sean-Sean înfăşurându-şi până la bărbie şiragul acela al ei.
- John-John, spuse April dând din cap agasată. Nu Sean-Sean.
- Asta am zis şi eu, non? Oricum, dacă madame Quatremer n-are vreo progenitură dintr-o aşa-zisă familie regală americană, sau nu e ea însăşi vreo Rockefeller de care n-a aflat nimeni, numele ei n-are să atragă pe nimeni la o licitaţie personalizată. Ar fi încă un aşa-zis eveniment, nimic altceva, zeci de mii de euro aruncaţi în vânt. E mult mai uşor s-o cazăm cu licitaţiile programate în mod regulat.
- Intriga e furnizată de Marthe de Florian, spuse April. Îşi imagina cum avea să se intituleze cu siguranţă catalogul - "Colecţie privată, Paris" - nu cum ar trebui, "Marthe de Florian". Femeia din tabloul lui Boldini e cea care poate să conteze pentru public, nu madame Quatremer.

Doamne, trebuia să le arate jurnalele mai curând, nu mai târziu, nu-i aşa? April se enerva la gândul acesta.
- Cercetările mele sunt doar la început, continuă ea. Dar bazându-mă pe ce am citit, cred din toată inima că dacă organizăm licitaţia asta cum trebuie, o să depăşim dublul cheltuielilor. Dacă publicul află cine e femeia din tablou, toate loturile vor beneficia de aura lui Boldini şi de faptul că ea a fost iubita lui, o femeie cu un trecut fascinant. S-ar întinde peste toate obiectele această aură, le-ar ridica la toate şi în total valoarea.
- April!

Mersese prea departe acum ca să se poată opri.
- Tot ce e de făcut este să-i convingem pe cei care vor licita să vadă valoarea pieselor în afara descrierii lor fizice. Povestea din jurul lui Marthe ne-ar aduce cel puţin dublul sumei aşteptate. Sunt absolut convinsă.
- Marthe, aşa-i ziceţi? se strâmbă Olivier. Îi ziceţi pe nume?
- Da, chiar aşa, iar dacă ne jucăm cartea cum trebuie, toţi cei din lumea artei o să-i zică tot pe nume.
- Argumentul e convingător, dar prea riscant. Nu ştiu dacă pot să aduc în sală destui cumpărători pentru un asemenea fel de vânzare.
- Dar priviţi fie şi numai piesele! Lăsaţi la o parte istoria ei. Fiecare obiect e nou pe piaţă! De la asta porneşte preţul de vânzare.
- Aha, poate. Daţi vina pe economie. Pe departamentul nostru. Asta e ceea ce a decis echipa noastră. Je suis désolé. Îmi cer scuze că nu v-am invitat la discuţii.
- O, nu era... necesar, bombăni April.

La urma urmelor, ea nu era decât americanca plătită să se uite pe sub mese şi pe dosul covoarelor.

April se întreba dacă s-ar fi putut adresa cuiva plasat mai sus. Marthe merita să se pună reflectorul pe ea, chiar dacă, la fel ca toate celelalte, lucrurile depindeau de economie. Nu se schimbase mai nimic. Cu o sută de ani în urmă Marthe nu avusese un nume suficient de cunoscut ca să poată apărea într-un spectacol la Folies. În schimb, Gérard o instalase la bar, ca să o înlocuiască pe Émilie la nevoie. April o spusese şi ar fi repetat-o: Marthe nu era de umplutură.
- Nu vreau să vă dezamăgesc, spuse Olivier. Se încruntase aproape imperceptibil, iar pentru o clipă April chiar îl crezu. Dar mă bucur că înţelegeţi. Oricum, eu unul trebuie să plec acum. Am o şedinţă la birou. Aveţi nevoie de ceva?
- Cred că nu, e perfect. O să lucrez în dormitorul principal azi. Vă sun mai târziu pe mobil ca să vă ţin la curent.
- Foarte bine. Vorbim după-amiază. Au'voir, April.
- Au' revoir.

April se întoarse pe călcâie şi se duse spre fundul apartamentului, cu ochii fierbinţi care anunţau venirea lacrimilor. Marthe de Florian. Era aproape dispărută.

Mobile, îşi spuse ea din nou. Eşti aici pentru mobile.

Olivier avea dreptate. Erau afaceri, iar ea ar fi făcut bine să trateze totul drept un şir de tranzacţii, exact ceea ce urma să fie. Nu era de nici un folos să se ataşeze de o femeie dintr-un tablou. Ce-i păsa ei de o prostituată din Belle Époque? Asta n-avea nimic de-a face cu bibliotecile de nuc sau cu canapelele mov.

Din nefericire era imposibil să umbli prin budoarul lui Marthe fără să o vezi pe ea însăşi. Deşi camera era la fel de ticsită ca şi restul apartamentului, în centrul ei era un impozant pat aux nénuphars din mahon, cu garnituri din bronz aurit. Avea o tăblie enormă, cu cobre aurite. Alături erau măsuţe asortate cu picioare tot în formă de cobră şi cu motivul nufărului. Nu era suficient să spui că piesele erau extravagante. Un set similar se găsea la Musée d'Orsay.

Deşi April era acolo pentru mobile, cum se silise să-şi repete de cinci, de şase, de douăsprezece ori, ceea voia cu adevărat erau jurnalele. Integra şi erudita expertă în mobile continentale, April Vogt, era mult mai interesată de ce se petrecuse în patul acela, decât de cine îl făcuse şi când. I se întâmpla pentru prima oară aşa ceva.

Îşi puse mănuşile şi scoase jurnalele din dosar. Aruncă un ochi înspre locul unde Olivier şi Marc stăteau şi discutau în franţuzeşte despre locul de unde aveau să comande sendvişurile pentru şedinţa de după-amiază. Avea timp să citească vreo câteva pagini. Măcar atât putea să facă pentru femeia care trăise cândva aici, o femeie a cărei viaţă avea să fie în curând făcută bucăţele şi vândută celui care oferea mai mult.

(...)


Ce căldură vine odată cu vara la Paris! Uneori chiar îmi lipseşte umezeala de la mânăstire, deşi aceea se instala sub formă de tuse adâncă, puternică, în fundul plămânilor mei, în mai toate lunile anului. Cel puţin vara acolo era răcoare.

Deşi străzile Parisului s-au golit, cei privilegiaţi ascunzându-se în casele lor ancestrale, la Folies suntem la fel de ocupaţi ca întotdeauna, un lucru bun pentru mine. Am nevoie de bani. Pierre e în America de Sud şi-mi trimite din ce în ce mai puţini bani, tot ameninţând că vine acasă definitiv. Pentru mine asta chiar sună a ameninţare. A auzit el dintr-o sursă nedezvăluită (Salut, Émilie!) că Robert de Montesquiou ocupă scaunul din faţa mea de la bar în cele mai multe seri ale săptămânii. Lui Pierre nu-i place asta. Iar sursa lui de informaţii nu se înşală.

Ah, Le Comte de Montesquiou, cel mai dandy dintre dandy, cu chicotitul lui şi cu florile lui la butonieră. Frumuşelul de el pretinde că-i poet, dar principala lui ocupaţie este că s-a născut cu bani. E adevărat că îşi petrece mult timp pe lângă mine, dar monsieur Le Comte nu mă priveşte ca pe o parteneră de aventuri romantice. Eu sunt o placă de rezonanţă unde se fuduleşte cu cele mai stranii isprăvi. Chiar dacă-mi pică falca pe jos, tot nu se abţine. Dimpotrivă, e chiar invers. Cu cât mă mir eu mai tare, cu atât povestea respectivă se dovedeşte mai bună pentru a fi spusă în public.

Ca să spun adevărul, eu sunt cea care-l priveşte pe el drept partener de aventură romantică. Se poartă complet aiurea când e vorba de bani. Piesele de aur îi pică pur şi simplu din buzunare când merge. Doar că în vreme ce ar putea să-i ofere unei doamne cele mai minunate podoabe şi cel mai grozav apartament, mă deprimă să-l văd atât de neselectiv. E în stare să facă amor cu oricine şi orice. Şi asta şi face.

E caraghios că Pierre are suspiciuni cu privire la Robert de Montesquiou şi nu zice nimic de Boldini, singura persoană care ar trebui să-l îngrijoreze. Dacă aş avea o posibilitate să mă dumiresc ce potenţial financiar are Giovanni, l-aş trimite imediat pe monsieur Merde la plimbare! Deşi presupun că nu-i chiar aşa de simplu. Ca şi în privinţa banilor, dispoziţiile lui Boldini sunt teribil de greu de prevăzut.

E o mică furtună omul ăsta. Uneori Boldini e un adevărat uragan. Alteori e calmul dinaintea furtunii. Nu sunt senină în prezenţa lui. Mă ia pe nepregătite. E imposibil! Nu o dată am jurat să-l las baltă, atât de tare mă înfurie. Totuşi, dacă nu-i lângă mine, nu mă gândesc decât la următoarea întâlnire, la următoarea masă împreună.

Restaurantul nostru preferat este Tortoni, unde se adună lumea elegantă şi cultivată. Adesea stă cu noi Émile Zola. Alteori ni se alătură Dumas fiul. Sunt prezenţi toţi bulevardierii valoroşi, gata să facă un comentariu inteligent, să pronunţe le mot juste.

Bem bere sau lichior de cassis cu apă minerală sau absint. Vorbim despre poezie, despre literatură. Ne batem joc de diverşi republicani cu funcţii oficiale, asta în cazul în care nu sunt cu noi, pentru că, dacă sunt, îi lăudăm pentru eforturile lor. Când se termină masa am impresia că sunt mai cultă decât la venire, că nu mai semăn cu fata de la mânăstire, care a sosit la Paris cu optsprezece luni în urmă. De câte ori cad pe gânduri crezând că nu mi s-a întâmplat mare lucru, mă opresc şi îmi amintesc de femeia-copil care privea cortegiul nupţial al lui Jeanne Hugo. Cât de departe am ajuns de atunci! Din păcate, pentru fiecare masă importantă şi preţioasă cu Boldini sunt măcar alte trei care se termină prost, iar eu jur să nu-l mai văd niciodată!

Acum două zile m-am dus neanunţată la atelier. Nu ştiu niciodată ce dispoziţie poate să aibă când sosesc. În acea după-amiază Boldini mi-a deschis uşa purtând pe el doar o cămaşă de noapte, şi cu cel puţin şapte culori de vopsele prin părul lui subţire şi sârmos.
- Salut, Giovanni, am zis şi am dat să intru.

Mi-a blocat intrarea fără să clipească măcar din ochi, privindu-mă de parcă nu mă mai văzuse niciodată.
- Hei, ai de gând să mă laşi să intru? am întrebat. Am venit pe jos.
- Nu poţi să intri, mi-a răspuns mohorât.

Mi-a dat prin cap că poate am nimerit prost, în intervalul de la patru la cinci. Era cu altă femeie în atelier. Nu ştiam că s-ar mai vedea cu alta, mă convinsesem cumva că eram singura care putea să-i suporte toanele. Dar e bărbat, iar bărbaţii au nevoi, mai cu seamă de-astea.
- O, am zis muşcându-mi limba ca să nu suspin. Presupun că eşti ocupat. Bine, atunci spune-i salut din partea mea persoanei, oricine o fi.

M-am întors să plec, trăgându-mi nasul.
- Se termină lumea! a strigat el. Sunt un impostor!

M-am oprit din mers, dar nu m-am întors cu faţa la el.
- Ce vrei să spui cu asta? Un impostor?

Avea o nevastă? O familie? Un staul plin de bărbaţi tineri? Doamne, ce gânduri mi-au trecut prin cap în clipele acelea! Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit să ştiu că problema lui era chiar el însuşi.
- Nu-mi vine să cred că vrea careva să mă plătească să-i fac portretul, ţipa el. Sunt un amator, un fals artist, un pictor de noutăţi. Nu merit să lucrez în atelierul sfânt al lui Sargent! E prea mult! E vreun post liber la bar la Folies? Trebuie să pui o vorbă să mă angajeze!

Oftând, m-am întors cu faţa la el.
- Ce ţi s-a mai năzărit de data asta? l-am întrebat.
- Contele. Vrea să încerc din nou să-l pictez. Nu sunt în stare! Nu-mi iese! Nu-i place nimic din ce-i prezint!
- Le Comte? Montesquiou? Doamne sfinte, Boldini, omul ăla n-o să fie niciodată mulţumit de vreun portret, pentru că nici unul n-o să fie la înălţimea ideii de frumuseţe pe care şi-o face despre sine!
- Nu, nu e vina contelui. E a mea, se văicări el din nou şi refuză, ca de obicei, să dea ascultare unui argument onorabil. S-a terminat cu nebunia asta cu pictatul. Mă fac şi eu un poet de rahat! M-apuc să beau! Sau şi una, şi alta!
- Bine, atunci, i-am spus eu, ferindu-mă să mă amestec în furtuni de-astea în care se îndoieşte de sine. Ţine-mă la curent dacă vrei să scapi de vopsele şi de pânzele goale. Mi-ar plăcea să mă apuc şi eu să fac portrete. Pare să fie un hobby destul de plăcut.

Boldini a scos un urlet lung, pe un ton scăzut, şi-a luat haina şi pălăria şi m-a anunţat că el pleacă la morgă ca să-şi vină în fire. E-adevărat că era unicul loc care-l putea înveseli. M-am gândit să-i spun că-i în cămaşă de noapte, dar am decis că nici unui cadavru n-o să-i pese de asta. Şi-apoi, în ultima vreme fusese o avalanşă de decese sinistre. Uneori la intrarea la morgă este o coadă care se întinde pe două-trei străzi. Uneori mă întreb dacă nu-s mai mulţi vizitatori acolo decât la Folies.

Giovanni Boldini. Acest om caraghios şi zănatic. Doar ce-i scriu numele şi mi se face dor să-l văd, să am parte de o seară mai bună decât precedenta întâlnire. Poate că trece pe la Folies astă-seară. Poate că o să sară vesel pe taburetul de la bar, cu o dispoziţie mai bună după vizita la cadavre, şi-o să mă anunţe că ne adunăm la Tortoni. Cadavrele şi-un pahar de absint, astea îl vindecă perfect pe omuleţul ăsta nebun.