Cartea viselor (III)

POVESTEA LUI FERHAT-AGA

Preacinstiţi oaspeţi, aflaţi că de felul meu sunt skipetar din părţile Skoderului şi am plecat devreme de acasă, din munţii noştri sălbatici, cu gîndul să-mi fac un rost în viaţă. Am intrat de tînăr în ordiile yenicerilor rumelioţi şi am îmbrăţişat credinţa Profetului, slăvit fie numele Lui în pulberea veacurilor. Nu mi-a părut rău deloc pentru această alegere, fiindcă m-am instruit temeinic, iar tăria şi îndîrjirea mea strămoşească mi-au ajutat să învăţ ştiinţa războiului şi meşteşugul armelor, aşa cum puţini au izbutit. Crescut de la fragedă vîrstă doar printre oşteni şi arme, mi-a rămas, însă, simţirea stearpă ca şi stîncile pustiei şi nemîngîiată de un suflet de femeie.

Vă voi povesti aşadar, în ce împrejurări mi-am pierdut inima şi-un ochi, de am rămas să trec prin viaţă ca şi un mort viu!

În primăvara anului 1040 de la Hegira, 1662, după numărătoarea creştină, ordia în care-mi făceam slujba, s-a alăturat oştirii lui Kasîm-bey Ghazi, nebiruitul, şi-a pornit să împresoare pămînturile nesupuse ale ghiaurilor dintre Sava şi Tisa. Aşa am ajuns astfel să ne aşezăm corturile verzi către cetatea Becicherecului. Oraşul era bine întărit cu palănci de scîndură şi turnuri de piatră şi era apărat de valahi îndîrjiţi şi lefegii unguri, sîrbi şi talieni. Vreme două săptămîni, am bătut cetatea cu bombarde de o sută de ocale şi am fi dărîmat-o, dacă nu s-ar fi dezlănţuit un potop de ploaie, care a înmuiat pulberea de foc, iar glodul trecea de roţile tunurilor de nu mai puteau fi urnite nici cu patru perechi de boi. Atunci, pentru că vremea se arăta neprielnică asediului, iar proviziile erau pe sfîrşite, aga yenicerilor m-a trimis cu un pîlc de akingii să dau o raită prin satele creştine, ca să adun vite de povară şi merinde. Am colindat fără spor, cale de două zile printr-o cîmpie pustie şi săracă, cu nisipuri ca-n pustia Damascului, iar într-a treia am ajuns la o fîntînă singuratică. Am adăpat caii, ne-am astîmpărat setea şi ne-am culcat la umbra firavă a unor salcîmi. Alunecînd pe aripile somnului am avut un vis tare ciudat...

Mă vedeam aievea, acolo lîngă fîntîna aceea şi luam apă cu ciutura, cînd dintr-o dată din oglinda apei mă privi un chip de femeie tînără, cu plete lungi bălane şi ochii de culoarea strugurilor necopţi. Era atît de frumoasă, iar chipul ei era atît de desăvîrşit, încît mi s-a tăiat răsuflarea. O vedeam vie şi ademenitoare şi fără să-mi pese că era poate o amăgire sau o djinni nepămînteană mi-am jurat să nu-mi aflu liniştea pînă n-o voi găsi!

Cînd m-am deşteptat din somn, lîngă fîntînă stătea un bătrîn, cu barba şi părul colilii, în straie de derviş-cerşetor.
"Aferim, yenicerule! Mult ai visat, iar în somnul tău ai văzut o fată cu chipul ca luna într-a patrupsrezecea noapte şi ea te-a vrăjit cu frumuseţea ei neasemuită."
"De unde ştii şi cum ai priceput toate astea?" l-am întrebat eu pe derviş.
"Nu pot să-ţi spun mai multe, decît că ai intrat în visul meu, în vreme ce eu eram pe urmele altcuiva, care-mi visează visele."

Am rîs de aşa o plăsmuire, dar bătrînul a mai adăugat:
"Fata pe care ai văzut-o în vis se numeşte Teofana, e din neamul Brancovicilor şi stă închisă într-un turn înalt de piatră, în patru colţuri pe o insulă, în mijlocul rîului Sava. E păzită zi şi noapte de o duzină de zdrahoni înarmaţi pînă-n dinţi, împlătoşaţi cu cuirase din oţel negru, care nu ştiu ce-i somnul, fiindcă îşi amestecă în mîncare licori din cele cunoscute doar de vrăjitoarele ghiaurilor. Fereşte-te de visul tău, uită de jurămîntul acela nebunesc şi caută-ţi altă cale!"

Aici Ferhat-aga se opri o clipă, bău o cupă cu vin rubiniu, privind undeva-n zare, spre o fantasmă îndepărtată. În tăcerea care se lăsă, observară toţi chipul frămîntat al lui Evliya Celebi, care pălise ascultînd povestea yenicerului care urmă astfel:

Mărite paşă şi voi effendyi aici de faţă, îngăduiţi să-mi deapăn firul istorisirii, căci mult nu mai este. N-am ascultat povaţa bătrînului vînător de vise şi am pornit îndată să caut fata aceea, care-mi vrăjise simţurile şi îmi răpise pacea inimii, iar Allah Atotputernicul şi Atoateştiutorul a arătat mare milă supusului Său! Într-astă vreme, Kasîm-bey, sătul de aşteptare, a ridicat corturile şi şi-a îndreptat tuiul către apus. L-am urmat cu ordia mea, căci între timp ajunsesem ordi-baş de ieniceri, şi căutarea mi-a fost cu folos, căci destinul a făcut să ajung cu oştile pe malul rîului Sava, în dreptul Sisakului. Iar acolo, întocmai cum povestise dervişul, pe o insulă mică, într-o pădure de cireşi sălbatici se înălţa un turn mare, durat din piatră albă nemaivăzut de înalt, încît se zărea la depărtare de cincizeci de stadii. Nu m-am putut bucura îndestul şi, fără să mai stau pe gînduri, mi-am îmboldit armăsarul în apele rîului, destul de scăzute fiind vară şi m-am repezit urmat de ordia mea asupra insulei. Oştenii care păzeau turnul, doisprezece la număr, erau înalţi, voinici şi înarmaţi ca şi cuirasierii nemţi, dar i-am copleşit prin număr şi în curînd, cu toată împotrivirea lor, zăceau cu toţii însîngeraţi în ţărînă.

Ca un nebun, cu inima cuprinsă de nerăbdare, m-am apucat să mă caţăr în turn, căci, în alcătuirea lui ciudată, nu avea nici o poartă. Doar încrîncenarea cărnii şi patima mea m-au ajutat să nu cad şi să-mi sfărîm oasele. Fata se afla acolo, în iatacul ei, mai frumoasă ca-n vis, mai răpitoare ca o peri vrăjită. Cînd m-a văzut, înfierbîntat şi mînjit de sîngele paznicilor, a scos un vaiet uşor şi şi-a pierdut suflarea, leşinînd în braţele mele. Am apucat-o cu grijă şi ajutîndu-mă de o frînghie, am coborît încet din turn.Nici nu încălecasem bine, cu dulcea mea povară pe oblîcul şeii, cînd dintr-o latură, m-a izbit un călăreţ înalt, pe un cal negru corb, înveşmîntat în straie simple ca ale valahilor: zale lucioase, cu ochiuri dese, peste o cămaşă albă, cusută cu rîuri şi cruci negre, nădragi strîmţi vîrîţi în cizme şi o dolamă vînătă, întunecată ca noaptea. Ne-am ciocnit săbiile şi aşa năprasnică a fost izbitura, că au ţîşnit din oţele, scîntei ca din jar. Iataganul meu s-a frînt sub tăişul spadei lui, şi-atunci, văzîndu-mă dezarmat, mi-am îmboldit bidiviul să scap prin fugă. Nevolnicii de azapi, de-abia au băgat de seamă la ce strîmtoare eram, căci se trudeau să spargă intrarea turnului ca să intre şi să prade. Am trecut în galop apa, dar îl simţeam pe ghiaur înapoia mea şi, atunci, întorcînd capul să-l zăresc, m-a lovit în ochiul drept o săgeată slobozită din arcul lui. Am căzut în nesimţire şi de bună seamă ticălosul acela m-a crezut mort, căci a ridicat fata în şa şi s-a făcut nevăzut.Cînd m-am trezit din leşin, văzînd că sunt viu, yenicerii m-au luat şi m-au dus la un hakim care mi-a oblojit rana. Dureri aprige m-au încercat dar mai avan decît ochiul pierdut mă durea pierderea din inimă.De atunci îi caut pe amîndoi, pe fată şi pe călăreţul care m-a chiorît, căci preţul sîngelui trebuie răscumpărat!

Un hoge mi-a spus să port asupră-mi, tot timpul, săgeata, căci atunci cînd voi fi în preajma lui, găvanul gol îmi va sîngera iarăşi şi-l voi recunoaşte cu uşurinţă.

Ferhat a scos din cutele turbanului său un vîrf de săgeată din oţel şi l-a arătat ascultătorilor; pe rînd aceştia l-au cercetat, iar cînd a ajuns în palma lui Evliya, acesta a pălit din nou, văzînd încrustat în oţelul lucios, semnul literei Alef...

Noaptea caldă prinse a se îngîna cu zorile, iar luna în creştere, de-abia se mai zărea, palidă ca o seceră de argint, pe vălurile albastre ale cerului. Se ridică atunci, anevoie dintre pernele divanului, cadiul oraşului, un bărbat trupeş, cu barba înspicată ca şi tufele de tuia atinse de promoroacă, şi-şi începu istoria sa.

POVESTEA CADIULUI

Preaiscusiţi ascultători, eu am văzut lumina zilei întîiaşi oară în minunatul oraş Alep, acolo unde Marea Levantului scaldă ţărmul anatolian, cuprinzînd deopotrivă, din vremuri străvechi, toată frumuseţea şi bogăţia pe acel tărîm. Tatăl meu era un negustor avut, caravanele sale umblau în toate colţurile zării, aducînd cafea din Abisinia, mătăsuri şi covoare scumpe din Persia, tămîie şi smirnă din Arabia, iar din îndepărtatul Punt fildeş şi aur. I-am moştenit îndeletnicirea cu toate aliş-verişurile şi-n pofida anilor mei tineri, am ajuns repede respectat în suk. Plăteam bine cămilarii şi cîştigul din vînzarea mărfii îmi era întors întreit. După moartea tatălui meu am rămas stăpîn pe toată averea lui şi chiar dacă trăiam îndestulat, nu-mi uitam îndatoririle către cei nevoiaşi şi dădeam zeciuiala cuvenită la moschee. O singură apăsare îmi încărca sufletul: nu mă învredniceam să mă însor ca să am, ca orice bărbat, şi eu urmaşi. Sărmana mamă-mea şi surorile mele mă îmboldeau neîncetat să caut o peţitoare, care să-mi afle jumătatea, dar eu rîdeam şi le duceam cu vorba.

Într-o după-amiază de vară, fiind zăpuşeală mare, m-am întors mai devreme din suk şi simţind o greutate în piept şi în tîmple, m-am întins sub un umbrar din curtea casei şi-am adormit deîndată. În vis mi s-a nălucit o cămilă albicioasă, alcătuită parcă din fum, iar din şa a coborît o namilă de om, în straie albe de derviş, cu părul prins în coc, cum poartă pustnicii în loc de turban şi o barbă pe jumătate albă, pe jumătate neagră. Cu o voce groasă, nepămînteană de djinni, omul acela mi-a spus:
"Durerea din inima ta se va potoli, cînd îţi vei găsi pe cea care ţi-e scrisă. Eu am intrat în visul tău pentru că acea femeie m-a visat pe mine şi în frăţia noastră a vînătorilor de vise, aceasta e o poruncă ce nu suferă împotrivire."

Am rămas mut de mirare, cum iscodirea acelui derviş mi-a pătruns gîndurile şi i-am răspuns în vis:
"Dacă eşti duh necurat, slujitor al lui Şeitan, întoarce-te în pustiul de gheaţă al lui Yabir, căci eu sunt musulman dreptcredincios şi kismetul (soarta) meu n-a ajuns încă la capăt."
"Nu te teme!" mi-a a zis zîmbind bărbatul cu barbă albă-neagră, căci sfatul meu îl vei urma la trezire, n-ai încotro, căci am făcut drum lung ca să intru în visul tău şi te-oi bîntui în toate nopţile pînă îmi dai crezare! Ascultă acum ce te povăţuiesc şi bine-ţi va fi: cînd te vei deştepta, încalecă şi ieşi din oraş, mereu spre miazănoapte, cale cam de zece stadii, pînă ajungi la o răscruce de drumuri; sub nici o formă să nu iei calea spre stînga, ci mergi neabătut înainte, pînă ajungi la o pajişte plină de curmali. În mijlocul lor vei afla un conac, durat din piatră albă şi împodobit cu lapis-lazuli şi malahit. Caută în pomi două curmale geamene şi mănîncă-le repde, apoi intră în casă şi-o vei afla pe aceea cu care vei frînge pîinea şi vei împărţi apa, în toate zilele vieţii tale!"

Toate acestea le-am auzit aievea şi cînd m-am trezit, vorbele djinului au rămas în cugetul meu. Fără să spun nimănui, am încălecat o cămilă iute de picior şi-am ieşit din oraş...

Evliya Celebi, Silhadar-bey şi ceilalţi ascultători n-au mai apucat să audă urmarea poveştii cadiului, căci în iatac intră un olăcar prăfuit, care aruncîndu-se la picioarele paşei, vesti că ghiaurii au încercuit cetatea Cenadului. De îndată, marele valyi, paşă al Temesvarinului, rupse plăcuta tihnă poruncind să se strîngă căpeteniile toate, la sfat şi să fie pregătită oastea de drum. Iată ce scrie în Călătorul, neobosit, cartea sa:
"Măritul bey a adunat degrabă pe Hassan-aga cu 10 ordale de ulufegii, başca 5 orda de topcii cu tunurile şi bombardele lor, pe Selim-aga cu 1200 şi mai bine de spahii timarioţi, toţi călare şi bine echipaţi, pe Mustafa-aga cu 600 de azapi cu platoşe şi pe deasupra 12 ordale de yeniceri în frunte cu Ferhat-aga şi pe toţi i-a pornit sub comanda lui Mehmet Sofu-paşa, mîna sa dreaptă, în ajutorul sangiak-beyului din Cenad, Iskender-paşa."


IOAN PETROVICI

Dacă pe primul născut, Avram, l-au pierdut într-o încăierare pe lîngă Mănăştur, cu hoardele mîrzacului Ulug Ogodai, cînd atît de multe au fost săgeţile înfipte în trupul lui, că genele maică-si albiră în acelaşi număr, pe mezin l-au călit de timpuriu, încît să nu poată fi lesne răpus nici de fier, nici de foc. În decembrie îl trimiteau desculţ, să culeagă alunele scăpate de veveriţe din brazi, iar în nopţile de Sânziene, cînd feciorilor le iasă ielele dezbrăcate în cale, îl mînau cu caii la adăpat. De nimic şi de nimeni nu avea frică Ioan, iar în mînuirea spadei era neîntrecut, căci învăţase cu dascăli talieni şi nemţi toate tertipurile scrimei. În pumnul său oţelul isca vîrtejuri şi volute mai iscusite ca arabescurile de sub cupola unei medresse, iar eretele-n zbor era întrecut de săgeata slobozită din arcul lui. Chiar şi la o vîrstă fragedă dădea lovituri de sabie atît de bune, că se mirau şi căpitanii bătrîni din cuprinsul Caraşului pînă-n Vlaşca.

Cînd l-a ajuns sorocul să plece în lume, maică-sa i-a împletit în ochiurile zalelor şuviţe din păr de fecioară, iar în dreptul inimii i-a cusut o cruce lată din părul ei cărunt. Ioan a plecat cu unchiu-său Petru, căpitan al Cenadului să lupte cu osmanlîii, care, după năpasta de la Mohacs şi căderea Budei, potopiseră pămînturile creştineşti. I-a hărţuit o vreme, cu ajutor unguresc, dar cînd regele maghiar a pus pe Petru Nagy în locul lui unchiu-său, s-a supărat pe unguri şi a rupt înţelegerea. Cînd acesta, nevolnic, a fugit cu toată garnizoana de lefegii din faţa lui Kasîm Ghazi-bey, lăsînd Cenadul turcilor, s-a tras spre Vlaşca sârbească, unde băga în sperieţi cetele de akingii pornite după pradă. Acolo, lîngă apa Savei l-a ajuns şi singura săgeată care i-a străpuns vreodată inima, ţintită fără coardă de arc, de sub sprîncenele Teofanei.

***

În vreme ce osmanlîii şi creştinii se măcelăreau în jurul bastioanelor Cenadului, ultimii prinşi necruţător între două ziduri, unul de carne împănată cu fier înaintea lor, altul de piatră îndărăt, Evlyia călătorul medita, cu părerea de rău al celui care n-a cunoscut o iubire pustiitoare, la femeia care-l închisese pe Ioan Petrovici într-o cuşcă de gînduri înflorite. Trebuia să fie o fecioară neprihănită şi minunată, cum puţine s-au născut pe acele tărîmuri.

TEOFANA

Stăpînă a visurilor luminoase ale lui Ioan, singurul vlăstar al lui Dragomir Brancovici, înrudit cu despoţii sârbi, unii icoane prin mănăstiri, alţi hîrci risipite-n ţărînă. De timpuriu s-a văzut că fata va fi pricină de încîlcire a destinelor multor purtători de sabie şi de nădragi. N-avea nici patrusprezece ani, cînd nepotul dogelui venind cu negoţ pe coasta dalmată o văzuse şi-o ceruse deîndată de nevastă. Fireşte că Brancovici nici nu vru să audă de încuscrirea cu un papistaş, fie el şi dogele Veneţiei, iar nerodul de veneţian într-atît fusese mistuit de amor încît vroise să-şi pună capăt zilelor.

Pentru a se scuti pe sine de griji şi pe dînsa de primejdii, tatăl fecioarei a pus să se ridice pe un ostrov al Savei, acolo unde avea moşii, un turn în patru colţuri, înalt de 100 de stînjeni, din piatră albă, fără alte deschizături decît trei rînduri de ferestre egale. Acolo îşi ţesea fata visele şi le dădea drumul pe aripi, căci numai porumbeii ajungeau să-i vadă ochii şi să-i asculte glasul, iar în aerul din jur plutea mereu, un norişor înmiresmat care te îmbăta, de ziceai că înfloresc narazmi, trandafiri şi leandri, în tot ceasul.

Ioan a ajuns să o cunoască prin plăsmuirea măiastră a culorilor. După o încăierare în care ucisese o mînă de lefegii dalmatini, scîrbit că vărsase sînge creştinesc, s-a dus la mănăstirea Majdan cu hramul Sfîntului Ioan Botezătorul, să se cureţe de păcate înaintea Paştelor. Acolo împodobea cu picturi zidurile proaspăt văruite, un zugrav cu un har nemaiîntîlnit.

LUCA KATARAMENOS

Numele lui a rămas doar pe icoanele plăsmuite, odată cu măiestria prin care amesteca minunat culorile, nu doar pe ziduri sau pe pînză, ci şi-n ochiul privitorului. În tinereţe nici nu ştia să scrie ori să să citească, trăind în gospodăria năpăstuită a unor plugari, undeva în clisura Drinei. Umbla hai-hui şi păştea vitele, cu ochii pierduţi în sus, dînd chipuri de oameni sau de animale, norilor, sau pironiţi pe jos, printre pietrele care se scăldau în sute de culori, spălate de apele pîraielor. Chiar de lăsata secului, cînd împlinise douăzeci de primăveri şi se simţea istovit de un trai zadarnic, a avut un vis. Se făcea că strîngea vreascuri pentru foc, în pădure, pe înserat, cînd lîngă un stejar scorburos, a văzut o luminiţă. Cînd s-a apropiat, l-a zărit pe sfîntul Luca, aşezat pe o lespede netedă de stîncă, migălind cu penelul un chip. Sfîntul s-a întors spre el şi i-a spus cu blîndeţe:
"Ia pensula asta şi du-te la schitul Darvar, stareţul de acolo o să-ţi spună mai departe ce ai de făcut!"

Băiatul a întins mîna, dar în graba de a apuca unealta s-a scrijelit cu coada ascuţită în palmă. Sîngele a picurat pe icoana de pe piatră, înfrumuseţînd zîmbetul feţei pictate acolo, cu o străluminare de rubiniu.

Cînd se trezise năuc din vis, căută în jur, dar nici urmă de pensulă sau de lespede pictată, doar în palmă o aşchie lucioasă. A priceput atunci, că mîna face penelul şi nu pe dos. Mai tîrziu şi-a făcut singur pensulele, din coadă de veveriţă şi din coamă de mistreţ, ori cele cu adevărat vrăjite, din bucle de fecioară neîntinată.

La mănăstirea Darvar a început să lucreze de unul singur, fără să-l înveţe nimeni meşteşugul. Picta cu mîna dreaptă sfînţii, mucenicii şi îngerii, iar cu stînga diavolii şi răii. La început mai cu fereală, apoi tot mai repede, biciuindu-şi cugetul c-o fierbinte năzuinţă şi învăţînd, în scurtă vreme noi şi noi tertipuri ale meşteşugului de zugrav. Călugării şi ceilalţi meşteri au văzut deîndată, că-l mîna o iscusinţă nemaivăzută. Dacă maistorii vechi începeau desenînd în cărbune, pe tencuială, după tipic, contururile sfinţilor pe care-i zugrăveau, adăugînd apoi veşmintele şi îmbrăcîndu-i treptat în culori, Luca începea de-a dreptul, cu penelul muiat în vopsea, făcînd un nas sau o ureche, iar apoi, fără măsurători şi linii ajutătoare, aşternea cu nerăbdare culorile, isprăvind într-o clipită. Atît de repede isprăvea o frescă încît nu apuca tencuiala să se usuce. Îşi făcea singur culorile, ştiind că negrul era mai trainic şi mai adînc, dacă-l amesteca cu cenuşă de oase, iar roşul de cinabru părea mai strălucitor, dacă amesteca gălbenuşuri crude în vopsea. Cerul îl lustruia cu oţet de vin alb, iar cînd era isprăvită lucrarea, sfinţii şi oamenii, stăteau să iasă din zid, aripile îngerilor se-nfoiau, iar păsările gata să zboare. Fireşte că era pizmuit pentru atîta iscusinţă şi destui încurcă-lume îl credeau vîndut diavolului, iar stareţii îl alungau din mănăstirile unde îşi găsea de lucru, după ce găta icoanele.

Mulţi au încercat să-l imite, dar se făceau de rîs, trebuind să se întoarcă la drumul lor bătucit.

De-aceea umbla pribeag prin lume, în căutare de ziduri neatinse de penel, acolo unde era trebuinţă de arta sa.

Iată cum a ajuns să zugrăvească acest meşter chipul Teofanei. Ioan Petrovici îi luase urma din mănăstire în mănăstire, pînă l-a ajuns din urmă la un schit din valea Timocului. Acolo, stînd de vorbă ei, ca doi călători în jurul vetrei, i-a mărturisit zugravului că într-o noapte visase o fată care hrănea porumbei într-un turn. Într-atît de viu fusese visul încît fusese cuprins de fiori şi scăldat în pîrîuri de sudori, care i se înnodau pînă la ceafă. La trezire nu-şi putea aduce aminte chipul ei, dar simţea, de atunci mereu în nări parfum de narazmă, chitră şi leandru. Luca l-a îndemnat să se culce şi să o viseze din nou, căci el va intra în visul lui şi o va vedea pe fată aievea. L-a ascultat Petrovici, iar cînd s-a trezit în zori, zugravul tocmai amesteca un strop de roşu cu doi stropi de siniliu, iar ochii Teofanei luceau vii şi mîngîitori pe scîndura din lemn de lămîi pe care-i zugrăvise chipul. Pe scurt, Ioan care n-o văzuse niciodată decît în plăsmuirea somnului, s-a îndrăgostit şi-n trezie de fată, nu cu una, ci cu o sută de inimi şi-a plecat, deîndată, să o caute.