Cartea viselor (IV)

DAUD BEN YEHUDA

Stăpînul meu s-a întors, tulburat foarte, de la chiolhanul dat de Silhadar-bey, pe la al treilea cîntat al cocoşilor. M-a trezit, înainte de venirea sa, larma unor glasuri, apoi o vînzoleală mare, cu zăngănit de arme, cu nechezat de cai şi de cămile. Nu era forfota obişnuită a caraulelor care păşeau pe uliţe, sau adăstau pe bastioane, păzind ziua şi noaptea oraşul, părea pricină de forfotă primejdioasă. Cînd a ajuns effendy Celebi în caravanserai, se auzea mehterhaneaua, iar ordalele de yeniceri se-ncolonau, în sunet de tobe şi dairale spre porţi. Curios, am întrebat ce se petrece atît de devreme în cetate, căci nu răsărise bine nici soarele, iar el, dînd a lehamite din mînă, a murmurat că auzise de o răzmeriţă în sangyakul Cenadului, după care s-a culcat, poruncind să nu fie trezit pînă la prînz. Trecînd înspre iatacul unde dormea, dintr-un pliu al giubelei, i-a căzut o pană cenuşie. Atunci mi-am amintit de ceea ce visasem, cu doar cîteva ceasuri înainte: stăteam în odaia mea, culcat ca pe un aşternut de gheaţă, şi nu-mi puteam mişca nici mîinile nici picioarele, cînd au intrat effendy şi valahul acela neguros, care ne scăpase de tîlhari în clisura Dunării. Erau amîndoi ca nişte umbre, fără chip, dar le-am cunoscut deîndată glasurile şi l-am auzit limpede pe stăpînul meu spunînd:
"Prietene, singurul leac, pe care-l prescrie şi Abu Sinna, pentru sperietură de moarte, este un dram de cenuşă din inima vrăjmaşului, amestecată cu trei picături de licoare stoarsă din rădăcini de mandragoră culese pe lună plină, dizolvate laolaltă în apă neîncepută."

Apoi l-am auzit pe valah răspunzînd:
"Mare este înţelepciunea ta, sheyk Mehmet Zilli, iar răsplata mea fi-va pe măsură! Din clipa asta fac legămînt cu tine să nu mă dau îndărăt ori de cîte ori vei avea trebuinţă. Ia pana asta, nu mă întreba de ce, ai să afli taina ei cînd te vei găsi în vreo primejdie!""

M-am mirat tare, că valahul îi dă acest nume, căci eram sigur că este stăpînul meu, Celebi, cel căruia îi recunoscusem vocea şi nu altul:
"Mai mare răsplată decît faptul că am împărţit pîinea şi sarea prieteniei, nu se află. Din clipa asta fac legămînt cu tine să nu te pun dinaintea legilor mele şi a dumnezeului la care mă-nchin!" i-a răspuns cel necunoscut.

Braţul lui drept s-a întins, iar celălalt i l-a strîns ca între prieteni apropiaţi şi de aceeaşi credinţă, pecetluind în acest fel legămîntul. Mai multe n-am auzit fiindcă după cîteva clipe s-au făcut amîndoi nevăzuţi ca două fuioare de fum şi nu m-am putut dumiri dacă toate văzute şi auzite fuseseră o nălucire în somn sau se petrecuseră aivea.

SILHADAR BEY

Acest Evlyia Celebi, zis Călătorul, venit cu înalt hatişerif din partea marelui vizir şi al meu proteguitor, Ahmed Sököllu, ca să se îndeletnicească cu cercetarea fortificaţiilor din vilayet, nu-mi pare a fi preocupat prea mult de ştiinţa militară. În afară de faptul că scrie fără contenire în terfelogul lui cîte şi mai cîte, nu mi-a pus întrebări prea multe despre lucrările de întărire, sau despre numărul tunurilor; ori, este ştiut că zguduielile în timpul tragerilor cu bombardele mari, chiar de-s aşezate pe afeturi din lemn de stejar, pot duce la crăpături în zidul bastioanelor, asemănătoare celor iscate de o ghiulea de 20 de ocale.

I-am arătat respectul cuvenit unui purtător al peceţii măritului padişah şi l-am poftit la un zaiafet, căutînd să-i ofer deplină ospitalitate. I-am înmînat şi plata cuvenită pentru inspectarea zidurilor din Şehr' i Temesvarin, laolaltă 400 de guruşi. Nu mai tîrziu decît ieri, a venit să mă întrebe cînd poate inspecta şi Cenadul, ceea ce mi s-a părut o ironie neruşinată, ştiind în ce primejdie se află Mehmet Bekir-bey, sangyakul de acolo, nefiind îndestul de prevăzător cu inamicii săi. I-am răspuns că ajutorul trimis de mine va despresura cetatea cît mai grabnic şi cu asta credeam că am încheiat vorba. Apoi ştiindu-l cărturar, ca să-i mai abat întrebările supărătoare, l-am condus în yatacul unde orînduisem o seamă de curiozităţi, capturate atunci cînd Kasîm Ghazi bey intrase în citadelă înfrîngîndu-i pe necredincioşi. Printre ele se aflau multe manuscrise şi tot soiul de cărţi vechi scrise cu slove chirilice, latine şi greceşti. L-am lăsat acolo să buchisească în voie şi m-am dus să trimit olăcari spre Cenad, căci eram îngrijorat de felul în care se desfăşurau treburile în acel loc. Despre misia lui nu l-am descusut mai multe, atît că i-am pregătit toate cele de trebuinţă ca să-şi urmeze drumul spre alte raiale.

EVLYIA CELEBI

Allah Atotputernicul, preamărit fie-I numele, a fost mărinimos cu robul său, căci, mergînd la Silhadar-paşa, am găsit prima cheiţă, taman aşa cum mi-a prezis fata cu ochi de agată, în visul de pe ostrovul Ada-Kaleh. Se afla într-o punguţă de piele cum sunt cele făcute pentru păstrarea tutunului, cu însemnul literei Alef încrustat pe băieri şi m-am bucurat peste măsură cunoscîndu-i tîlcul. Este chiar aceea pentru care însuşi iscusitul Piri Reis şi-ar fi dat chiar şi viaţa, dacă n-ar fi dobîndit-o printr-o fericită întîmplare. De mirare ar fi să aflu dar, deocamdată nu mă dumiresc cum a ajuns aici, dar aceasta nu mai are însemnătate.

Nu m-aşteptam să fie atît de la îndemînă, dar se vede că desluşirile din vis au căile lor, pe care, atunci cînd ne trezim nu le înţelegem pe deplin.

***

Ceea ce a trecut Celebi sub tăcere, a fost felul neobişnuit în care el a dobîndit această cheiţă. Nu prin şiretenie, nici cu sila, ci printr-o prinsoare la joc. Silhadar-paşa nu-i cunoştea, pesemne, însemnătatea dacă se afla acolo, la vedere, prin alte lucruri de preţ, dar adevărul a fost altul. Văzîndu-l curios de un sipet aflat printre lucrurile capturate de la comitele Losonczyi după cucerirea Timişoarei, paşa l-a îndemnat să aleagă ce-i place dacă va izbuti să-l învingă într-o partidă de şah. Celebi a primit prinsoarea şi s-au aşezat pe perne, faţă în faţă, dinaintea unei minunate table cu figurinele cioplite din fildeş şi abanos. Au tras la sorţ, paşa jucînd cu piesele albe, iar "Călătorul" cu cele negre şi de la început s-a văzut că adversarul său era puternic şi tare priceput în tertipurile acestui joc. "De cînd mă ştiu n-am fost învins decît de un singur jucător, a rîs lăudăros paşa, şi-acela a fost şeicul Mehmet Zilli, cel despre care se povesteşte că a jucat o singură partidă timp de săptămînă întreagă, fără să mănînce, fără să bea şi fără să se culce!" Celebi nu zicea nimic, zîmbea doar şi muta încet, de parcă s-ar fi temut de fiecare mişcare, iar Silhadar a început să-şi piardă răbdarea. A cerut să se aducă şerbeturi, cafele şi narghilele, dar partida se prelungea neaşteptat de mult, leit cea mai înainte pomenită. Apoi, deodată, cînd sigur de iscusinţa sa, paşa a vrut să captureze un turn negru, numai ce l-a văzut pe adversarul său ridicîndu-se de pe pernele pe care stătea şi plutind în văzduh la doi stînjeni deasupra capului său, iar de acolo, de sus, a prins să mute piesele fără să le atingă. Cel puţin aşa se jura paşa că se petrecuseră lucrurile, ori de cîte ori povestea întîmplarea. De prisos să mai spunem, Celebi a cîştigat cu uşurinţă jocul şi a plecat de acolo cu ceea ce îşi dorise.

DAUD BEN YEHUDA

Am o bănuială că effendy Celebi, pentru care nutresc o nesfîrşită recunoştinţă scăpîndu-mă de lanţurile robiei şi dîndu-mi prilejul să mă arăt folositor, nu se află în această călătorie doar pentru a cerceta fortificaţiile închinătorilor lui Mahom ci pentru alte pricini ascunse. Deunăzi, foarte bine dispus, ca şi cînd i-ar fi gîdilat porumbeii profetului Isaia barba, m-a întrebat dacă am ştiinţă de Zohar şi de întreaga lămurire a Kabalei. I-am spus cîte ştiam şi eu, din slabele mele puteri, iar el rîzînd, mi-a spus că nu am de ce să mă tem că voi fi dat de gol, fiindcă ştia că nu mă lepădasem de ştiinţa talmudică întrutotul. I-am răsplătit încrederea şi am vorbit despre una şi despre alta. La urmă, ca şi cum n-ar fi fost un închinător la dumnezeul ismailiţilor mi-a spus că-n credinţa sa, fără îndoială, tainele toate dintr-o taină mare se trag, iar cărţile sfinte pe care le desluşesc învăţaţii toate dintr-o carte de început se trag. Destăinuirea aceasta m-a năucit fiindcă îl credeam mai prevăzător cu gîndurile împotriva legii de-a dreptul statornicite şi n-am mai zis nimic, rabi Iuda Loew ben Bezabel să mă ierte, de am dat drumul, fără vrerea mea, unor taine de nemărturisit. Cît despre al meu stăpîn, ce pot să adaug? Atîta nepăsare la un om cu firea ascunsă şi aplecat spre însemnările lui, mai rar mi-a fost dat să văd!

SILHADAR BEY

În sfîrşit, după îmbucurătoarele veşti că răzmeriţa ghiaurilor a fost potolită, s-au întors şi trupele mele în garnizoană. Cu tot numărul mare de ostaşi trimişi, în pofida superiorităţii armelor noastre, pierderile au fost însemnate. Se pare că împotrivirea inamicului a fost mai dîrză decît ne aşteptam, căci deşi au fost prinşi între două fronturi, creştinii nu s-au descurajat. Întotdeauna am fost de părere că un inamic disperat şi fără putinţă de retragere, se poartă ca un leu prins în capcană şi se bate mai straşnic ştiind că nu mai are nimic de pierdut.

Defterul mi-a adus zapisul cu însemnările care cuprind cheltuielile campaniei şi numărul de ucişi şi răniţi. Cea mai grea pierdere era cea a lui Ferhet, aga yenicerilor rumelioţi, care a fost adus mort, hăcuit într-un fel groaznic, căci pieptul îi fusese spintecat şi inima scoasă dintrînsul. Sheyk Ahmad Hadji, ulema din Temesvarin, mi-a spus că barbaria asta este opera unui valah hăituitor de dreptcredincioşi, căci numai ei nutresc ideea că în acest fel îţi trimiţi adversarul pe veci în Iad, împiedicîndu-l să mai bîntuie ca strigoi. N-aş fi ascultat născocirile acestea dacă nu mi-ar fi venit în minte istorisirea nemaivăzută pe care ne-o povestise însuşi cel ucis. L-am îngropat pe o mică colină, lîngă geamia lui Ahmed-bey, alăturea de ceilalţi războinici.


În luna Tammuz (august) a anului 1048, după Hegira, 1670 după numărătoarea papei Grigorie, Celebi părăsi cetatea Timişorei, îndreptîndu-se înspre sangyakul Cenadului, escortat de o duzină de spahii timarioţi, cu lăncii lungi şi piei de pardos în loc de şei. Scria după obiceiul său, legănat de mersul săltat al cămilei lui albe, despre tot ce afla în drum, aşa cum se poate afla, descris amănunţit, într-a sa Seyathatnâme:
"Cenadul este reşedinţa unui sangyak bey, separat de vilayetul Timişoarei. Are 10 posesori de zeamate (feude cu un venit anual de la 100 000 akce anual) şi 600 de timare (feude,cu un venit de 20 000 akce anual). Toţi aceşti spahii sunt bine înarmaţi; peste ei, este un alaybey cu cu rang de paşa cu două tuiuri, care adună în vreme de război cam 6000 de oameni. Cetatea mai are 200 de geabgii (cuirasaţi), 400 de yeniceri, 100 de topcii la tunuri şi 400 de martalogi (mercenari sârbi maurovlahi şi bulgari). Oraşul Cenadului se află în cîmpie, la o azvîrlitură de săgeată de rîul Mureş, cetatea interioară fiind pătrată, cu ziduri tari de 700 de paşi împrejur; este puternică şi un bun loc de salvare. Înăuntrul ei se află 4 geamii, un depozit de muniţii, magazii cu grîne şi 12 balimezuri (tunuri de bronz mari). Are două rînduri de porţi de fier foarte trainice; între ele şi şanţ se află o temniţă adîncă, sub pămînt, de parcă ar fi fundul iadului. Lipit de ea este turnul cel mare în întregime de cărămidă. În afara şanţului se află oraşul; are 300 de case, mai mari sau mai scunde acoperite cu olane sau şindrilă. Cea mai mare este casa beyzadei; lîngă acest serai se află o mănăstire în ruine. Cu totul în oraş sunt 8 dughene şi 12 geamii. Străzile sunt podite cu scîndură, deoarece iarna este aspră, iar din pricina ploilor se face noroi mult.

În exterior, oraşul este împrejmuit cu o palancă de pămînt, întărită cu grinzi din lemn de castan; are 3 porţi trainice: spre apus, spre răsărit şi spre miazănoapte. Lîngă poarta de răsărit se află geamia lui Hadji Osman unde sub o cupolă de piatră este îngropat Kűcűk Bali bey, ghaziul care a cucerit oraşul. Mai este o hammam (baie) mai mică şi trei hanuri pentru negustori. Am găsit aici mulţi băieţi destoinici şi multe fete frumoase. Toţi locuitorii vorbesc atît limba sîrbească cît şi maghiara şi se îmbracă ca şi cei din părţile răsăritene.Toată populaţia cară apă de la Mureş ca să îşi potolească trebuinţele, fiindcă-n cetate nu se află destule izvoare."

Într-a sa Seyathatnâme, Evlyia nu suflă nici o vorbă despre urmările asediului. Palanca mare durată din pămînt avea o sumedenie spărturi, din loc în loc porţile fuseseră găurite de ghiulele, iar o mare parte dintre casele, aflate între cele două inele de fortificaţii, aveau acoperişurile arse sau zidurile afumate. Chiar şi moscheea lui Hadji Osman îşi pierduse semiluna din vîrful minaretului, doborîtă de un proiectil ghiaur. Aproape la tot pasul, cămila sa se împiedica fie de o bucată de armură, fie de un coif ciobit, sau de o lance frîntă. Peste tot se vedeau urmele asediului, iar pe cer se roteau încă, spirale nesfîrşite de corbi. Apele Mureşului au fost atît de pline de hoituri de oameni şiu de cai, încît două săptămîni nu au fost bune de băut; fiind secetă mare, ulemalele au dat dezlegare oştenilor să bea vin de sete, iar cete de martalogi bosniaci, la care spoiala islamului era încă proaspătă, dar şi geabgii şi topcii, colindau beţi uliţele, agăţîndu-se de trecători, hărţuind femeile sau spărgînd dughenele negustorilor.

În aer plutea o duhoare dulceagă, greţoasă de cadavre în putrefacţie, iar Celebi îşi aminti de vorbele lui Kasîm Ghazi-paşa la Mohacs, cînd exclama, înconjurat de movilele miilor de morţi: "Mirosul leşurilor duşmane e mai îmbătător ca vinul, mai parfumat ca moscul, pentru că este mirosul victoriei!"

Mehmet Bekir-paşa, sangyakbeyul Cenadului l-a primit în grabă pe purtătorul peceţilor padişahului, din pricină că plutind deasupra capului său ameninţarea mazilirii, era bucuros să scape cît mai degrabă de trimisul împărătesc. Făcuse o greşală tactică, sangyakbeyul: pentru că trupele de despresurare nu ajunseră destul de repede din Timişoara, cuprins de nelinişte, chemase în ajutor pe mîrzacul Ogodai, nepotul marelui han al Hoardei de Aur, os din osul temutului Genghizkhan, care tocmai se întorcea dintr-un raid de dincolo de Mureş. Greşită mutare pe eşichierul politicii Înaltei Porţi, căci hanul crîmlean îl sprijinea pe Mehmet Sofu-bey, oponentul marelui vizir Ahmed Sökölü şi astfel jucîndu-l pe mîrzac împotriva creştinilor, prin slăbiciunea lui Bekir-bey, acesta îi da şah, chiar marelui său duşman.

DAUD BEN YEHUDA

De cînd am părăsit cetatea Timişoarei, effendy Celebi se poartă tot mai ciudat. Uneori dă bice gîndurilor, de parcă s-ar grăbi, călărindu-şi cămila, să ajungă ziua de mîine, înainte de a se sfîrşi cea în care suntem. Alteori, stă sub şuvoiul clipelor, neclintit ca o stîncă sub ape şi zilele trec peste el neadormit.

Poartă în toată vremea asupra lui două cărţi; prima este un terfelog gros, în care scrie neîncetat şi-n care adaugă, capitol după capitol file la vestita sa Seyathatnâme. Pagini goale arată locul, unde vor fi zugrăvite cu iscusinţă, de către gravori, închipuirile celor scrise. De cealaltă carte nu se desparte nici în somn, căci se află într-un săculeţ de piele atîrnat la gît. O singură dată l-am văzut scoţînd-o din acoperămîntul ei, ca să o şteargă de colb, la un popas; atunci am putut zări pe furiş că era un volum mic, cam cît două palme împreunate, gros de jumătate de palmă, legat în marochin şi cu ciudate triunghiuri roşii, galbene şi verzi pe copertă.

Chiar înainte de a ajunge la cetatea Cenadului, la un popas de noapte, după ce timarioţii au întins corturile şi au fiert pilaful, s-a petrecut o întîmplare care mă face să cred că effendy se află în legătură cu duhurile necurate şi lumea de dincolo de vii. Am intrat în cort să-i duc apă proaspătă şi, găsindu-l adormit, am lăsat ulciorul lîngă culcuş. Privindu-l însă la lumina sfeşnicului, am văzut că stă nemişcat dar cu ochii larg deschişi. Cînd l-am întrebat dacă are trebuinţă de ceva, nu mi-a răspuns; avea chipul palid, aproape albăstrui, sta nemişcat ca o piatră, iar cînd l-am atins, pielea lui era rece ca gheaţa. Am ieşit repede, neştiind ce să fac, cui să mă rog de-ajutor, căci părea că sufletul îi părăsise trupul; după vreun ceas, cînd m-am întors, l-am găsit dormind liniştit. A doua zi dimineaţa, s-a purtat ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat şi eu am lăsat deoparte grija de-al întreba de nu-i cumva cuprins de frigurile ce bîntuie prin mlaştinile Timişului.

***

Dacă Iehuda, servul lui Celebi, i-ar fi privit cu luare aminte mîinile, ar fi văzut pe dosul dreptei o vînătaie mică în forma literei Alef, iar pe cea a stîngii ceva ca slova Bet şi-atunci ar fi înţeles că stăpînul său era muncit de gîndul de a alege între două căi. Se povesteşte, şi nu văd de ce nu ar fi adevărat, că Bahran-şah, aflînd de iscusinţa lui Muhammad Jalal Al-Din ar fi vrut să-l pună pe acesta la încercare. Padişahul l-ar fi dus cu sila la o răscruce şi i-ar fi spus aşa: "Iată, dinaintea ta se află două drumuri şi trebuie să păşeşti negreşit şi fără zăbavă pe unul dine le, întreg, dar cînd vrei să o iei spre dreapta, se ivesc în aer litere de foc care-ţi spun: de alegi calea asta, amarnic te vei căi, iar cînd vrei să o apuci pe partea stîngă un un glas nepămîntean îţi spune: un pas de mai faci vei muri pe loc!" Vestitul derviş a zîmbit, aşa cum zîmbeşti cînd ai de-a face cu un copil neştiutor şi, fără să pară cîtuşi de puţin stingherit îşi desfăcu trupul în două jumătăţi, una luînd-o spre partea dreaptă a drumului, iar cealaltă păşind spre cea stîngă. Se mai zice că Bahran-şah ar fi amuţit şi nu şi-ar fi recăpătat graiul, nici după ce l-au afumat cu căţuie din rădăcini de omag, decît după o lună-ncheiată.

EVLYIA CELEBI

Azi noapte a intrat, din nou în visul meu, acel derviş, vînător neostoit de vise, fără ca măcar să-l chem ori să-mi doresc şi într-atît de adînc îmi citeşte gîndurile, încît îmi vine a crede că sufletul lui intră în pielea mea, iar trupul lui, pînă mă colindă în ăst fel, rămîne la pămînt lipsit de viaţă. Mi-a spus răspicat să intru în citadela Cenadului şi să-l caut fără întîrziere pe rabin. Doar el, Edris (Înţeleptul) îmi poate destăinui ceea ce mă munceşte noapte de noapte şi aş putea afla, din mărturisirile sale, cum să dau de a doua cheie a Cărţii. Trebuie, însă, să-mi ascund cu iscusinţă ţelurile, pentru că mă pîndesc mulţi ochi, iar semnele sunt din ce în ce mai încurcate. Nu mă dumiresc prea bine cum să-l găsesc pe evreu, dar am înţeles că se află la un pas de Iad. Dacă iadul creştin e fierbinte şi păcătoşii ard în pălălaiele lui, iar al nostru e îngheţat de-ţi moare şi suflul, mă-ntreb cum o fi iadul israelit: din amîndouă felurile, cei azvîrliţi acolo, stînd atîrnaţi veşnic între foc şi ghiaţă?

MEHMET BEKIR BEY

Toată năpasta, cu răzmeriţa ghiaurilor şi cu asediul, mi-a adus şi un neaşteptat cîştig, căci l-a silit pe un rabin vestit, sosit aici, pe catîrca lui, tocmai din Dalmaţia, să rămînă în cetate. Am poruncit să-l prindă deîndată şi să-l arunce în temniţă. Am dat apoi de ştire, tuturor israeliţilor şi zarafilor din vylaiet, să plătească pentru răscumpărarea lui. Socot astfel, să adun barem vreo 20 000 de guruşi, pentru a-i trimite la Istambul lui Mehmet Köprölü, divanbaşa din preajma marelui vizir, pentru a îndepărta primejdia care pluteşte deasupra capului meu. Se vede însă, că rabinul nu este prea iubit de ai săi, fiindcă deocamdată nu s-au strîns prea mulţi bani. Întrucît timpul nu lucrează în folosul meu, mă gîndesc să scot frumuşel la mezat, timarurile spahiilor care au avut nenorocul să moară în lupte, nu înainte de a-i goni pe moştenitorii lor. Iar cînd toate se vor ostoi, am să plec departe de locurile acestea blestemate, tocmai în Lesvos sau pe alt meleag ferit şi am să-mi ridic acolo un adăpost unde am să trăiesc departe de grijile şi primejdiile de care am avut, din belşug, parte, în ultimul an. Asta am visat, o casă mică şi îngrijită, înconjurată de roze, leandrii şi pomi fructiferi, iar în urmă cu o lună, un derviş rătăcitor ghicindu-mi în ghioc, m-a încredinţat că am să mor împovărat de ani, pe un ostrov înmiresmat, departe de larma războaielor şi zavistia celor puternici.