Orfeu la discotecă

Orfeu la discotecă

I

Numai după ce şi-a dat seama că întâmplarea
îl oprise pe treptele unei discoteci să se odihnească
a început să înţeleagă de ce devenise
invizibil - îmbrăcat în bătrâneţe -
pentru tinerii ce urcau râzând şi perfect supli
îl evitau din mers
cu instinctul ce ocoleşte confuziile.

E drept însă că din anumite poziţii
falsa indiferenţă a lucrurilor se modifică
atunci când dispare şi unghiul mort iar ele
devin mai guralive: de pildă
şirul pantofilor înalţi, albi, verzi, roşii, negri,
transportând gleznele subţiri ale fetelor
era un limbaj nou pentru el şi chiar revelaţia
ce explica fetişismul unora - pasiunea
celor care adoră cu pielea lor
să atingă neutra piele a lucrurilor
îi apărea acceptabilă.

Iar în timp ce pielea nopţii i se lipea cu indefinita ei
sexualitate de piele l-a zărit - felix conjunctio - pe Orfeu
urcând din Tartar
(acum el îi întindea mâna la spate,
ca măsură de precauţie, şi o trăgea pe scări
cu un fel de exaltată tristeţe, iar ea
deja ciripea presimţind dimineaţa)

dar când uşile batante li s-au deschis
paznicul la intrare
era tot Hades
şi i-a izbit dogoarea de heavy metal
din acelaşi infern.

II

"Întinde-mi mâna iubitule" îi şoptea
Euridice iar la capătul degetelor disperarea
îi colora deja unghiile
cu palpitul unor brânduşi de toamnă

şi neîncrederea şi posibila lui trădare
continuau să încolţească în ea pe cât
de stufoasă îi fusese şi aşteptarea;

i s-a spus că aşa sunt bărbaţii
iar apoi voci confuze bârfeau despre
ceata altor băieţi din Tracia cu care se
înhăitase el
şi despre jocurile lor crud suave
în fratriile amorului care viaţă nu vor
să lase în urma lor;

ca Hathor şi-ar fi luat chiar şi urechi de vacă
numai să-l ţină în preajma ei
deci coborârea lui să o caute chiar a fost
o imensă surpriză

iată de ce păşea cumva plutind
în propria ei uimire
dar cu ochii închişi fiindcă nu mai dorea
să vadă privirea lui când spre ea
chiar se va întoarce
cum presimţea

III

Iar când s-a produs ceea ce bănuia
tocmai în preajma acelor întredeschise uşi
în întunericul văzului ei a simţit dogoarea
destinului

biciuind-o ca prin luncile împrimăvărate când
mlădiţe verzi aleargă împotriva copilului
iar frigul brusc devenit fierbinte sparge
mugurii şi dă drumul laptelui incolor
al timpului din lăstari şi din ugere.

Apoi cu ochii abia mijiţi s-a zărit pe sine
undeva pe malul Avernului printre sălcii
iar nu departe ceata unor menade
bete sfâşia carnea de pe un trup
în care încă mai palpita viaţa - să fi fost
ceea ce ea credea? Atunci a deschis bine
ochii şi un amănunt doar de ea ştiut
i-a adus confirmarea.

***

Îmi lipseşte grav
şi constant poetul M. Ivănescu şi-mi aduc
aminte că la ultima noastră vorbire mi-a şoptit
în pâlnia telefonului: "eu te văd numai auzindu-te".

Semăna cu Quevedo, îmi dau seama
abia acum - aceiaşi ochi exoftalmici
aceiaşi ochelari de caricatură
acelaşi nas à la Kavafis uşor ridicol
deasupra unei mustăţi ce putea
la unul să fie
iar la celălalt nu.

Apucasem să-i spun că avea ceva din Pessoa
şi îi făcusem cerea de a fi acceptat
chiar şi la căderea cortinei
în confreria unor sublimi contabili - Kafka, Saba, Urmuz, ş.a...

Dar Mopete vine noapte de noapte
ca Sancho Panza
şi se plânge
că pe stăpânul său nu-l iubeşte nimeni...

(în perioada 15 ianuarie 2016 - 31 martie 2016, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)