14.02.2016
A fost o dată un domn care avea o ladă.
Toată lumea spunea: "Uite, iată-l pe domnul care are o ladă!"
Domnului nu-i păsa că lumea spune: "Uite, iată-l de domnul care are o ladă!" El îşi vedea liniştit de drum.

Lăzii însă, da, îi păsa. Cum să nu-i pese?
"De ce adică să aparţin unui domn anume. Unui singur domn. Cînd aş fi putut foarte bine aparţine mai multor domni deodată. Sau chiar tuturor domnilor. De ce să nu fi fost şi eu un bun comun. Nu doar o ladă, ci: lada!" bombănea aceasta în timp ce domnul o tot căra de colo-colo.

Într-o bună zi domnul, pe stradă, din neatenţie, scăpă lada din mîni. Cînd aceasta se sparse în văzul tuturor, toţi cei care spuneau "Uite, iată-l de domnul care are o ladă!", văzură cu oroare, dar, ca să fim drepti, şi cu o oarecare licărire de maliţie în privire, că în lada cu pricina nu se afla, vai, nimic. Ab-so-lut nimic! Lada era goală.

Şi uite aşa s-a fîsîit mitul domnului care avea o ladă...

Pe cînd Domnul, insensibil la ceea ce gîndea sau nu gîndea lumea, dădu din umeri şi îşi văzu ca de obicei, liniştit, de drum. Chiar parcă ceva mai uşurat, acum, că nu mai avea de cărat degeaba, de colo-colo, o ladă. Mai ales una goală.

Ajuns acasă, făcu de îndată mulţi copii cu care trăi fericit pînă la adînci bătrîneţe.



Il était une fois un homme qui avait une caisse en bois.
Tout le monde disait: « Regardez, voilà le monsieur qui a une caisse en bois! »
Le monsieur ne se souciait pas du tout que les gens disent: « Regardez, voilà le monsieur qui a une caisse en bois! »
Il passait son chemin, à sa manière tranquille!

Mais la caisse, elle, oui, s'en souciait. Comment ne pas le faire?
«Pourquoi devrais-je appartenir à un monsieur en particulier. À un seul monsieur. Quand je pourrais très bien appartenir à plusieurs messieurs à la fois. Ou même à tous les messieurs. Pourquoi ne serais-je pas un bien commun?! Pas simplement une caisse, mais LA caisse, la seule, l'unique!" Grommelait-elle tout en se faisant trimballer sans avoir son mot à dire.

Un beau jour, le monsieur, laissa, par inadvertance, la caisse lui échapper des mains. Lorsque celle-ci se brisa devant tout le monde, tous ceux qui disaient "Regardez, voilà le monsieur qui a une caisse en bois! » virent avec horreur, mais, pour être justes, pour certains d'entre eux, avec une petite lueur de malice dans le regard, que dans la caisse en question il n'y avait hélas, rien. Ab-so-lu-ment rien! La caisse était vide.

Et voilà comment partit en morceaux le mythe du monsieur qui avait une caisse en bois...

Tandis que celui-ci, insensible à ce que pensaient ou ne pensaient pas les gens, haussa les épaules et continua tranquillement son chemin, comme d'habitude. Un peu soulagé même, maintenant qu'il n'avait plus à trimballer pour rien, une caisse en bois. Et vide, de surcroît.

Arrivé à la maison, il fit tout de suite beaucoup d'enfants avec lesquels il vécut heureux jusqu'à la fin de ses jours.



Había una vez un caballero que llevaba un cajón.
Todos decían: "¡Mira, aquí va el caballero que lleva un cajón!"

Al caballero no le importaba que la gente diga: "¡Mira, aquí va el caballero que lleva un cajón!" Y continuaba su camino a su manera tranquila.

Al cajón, pero, sí, le importaba. ¿Cómo no preocuparse?
"¿Por qué debería yo pertenecer a un caballero en particular. A un solo caballero. Cuando muy bien podría pertenecer a varios caballero a la vez. O incluso a todos los caballeros. ¿Por qué no sería yo un bien común?! No, simplemente un cajon, sino EL cajón, el único!" se quejaba el cajón mientras que el caballero lo llevaba consigo por todas partes.

Un día, en la calle, al caballero, sin darse cuenta, el cajón se le escapó de las manos. Cuando ese se rompió, a la vista de todos, los que decían: "¡Mira, aquí va el caballero que lleva un cajón!", vieron con horror, pero, para ser justos, también con un poco de brillo de malicia en los ojos, que en el cajón en cuestión no había, ¡aymé! nada. Ab-so-lu-ta-mente nada! El cajón estaba vacío.

Y es así como se hizo pedazos el mito del caballero que llevaba un cajón.

Pero el caballero, insensible a lo que cree o no cree la gente, se encogió de hombros y se fue tranquilamente por su camino, como de costumbre. Aunque un tanto aliviado ahora que no tenía más que llevar por nada, aquí y allá, un cajón. Especialmente uno vacío.

Llegando a casa, hizo de inmediato un montón de hijos y vivieron todos felices hasta el final de sus días.

0 comentarii

Publicitate

Sus