Anouk sau iubirea periculoasă

- Da, recunosc, nu am spus tot.

Şi zăresc ceva ce nu am mai văzut pe faţa, de obicei impenetrabilă, a lui Anouk, ceva ce seamănă mult cu expresia pe care o văd pe chipul Monei când vorbeşte de Vlad, dorinţă dar şi regret, e greu de descris mai ales că eu nu sunt mare maestră la expresiile oamenilor, dar ciudat cum asta am înţeles-o poate şi fiindcă pe interior şi eu am simţit-o uneori, dorinţă amestecată cu regretul că nu poţi avea total obiectul dorinţei, dar nici măcar parţial, de atâtea ori.
- Păi spune, spune tot - zice Ileana. Mă aşteptam să ne povestească ea despre problemele lor, ea care nu avusese vreodată vreo jenă sau pudoare sau reticenţă în a ne spune amănuntele cele mai picante ale obişnuit picantei ei căsătorii. Dar Anouk e cea care vorbeşte şi văd cum rolurile s-au schimbat, Anouk vorbeşte iar Ileana tace.
- Păi - zice Anouk şi râdem toate de acest cuvânt, de situaţia în care suntem, de noi, de ziua urâtă de afară - Fătul meu Frumos, mon Fred Vasilescu à moi, la fel de misterios ca cel din carte, într-o zi a dispărut. M-am gândit mult la cum am aplicat pe el o etichetă fără să ştiu ceva despre viaţa lui şi cum, în timp, eticheta s-a dovedit adevărată, nu pentru că mă pricep la oameni ci poate pentru că i-am influenţat destinul...
- E prea complicat - strigă Claudia sosită din America de Sud şi încă cu fusul orar de acolo, în plină zi amazoniană - lasă filosofia, l-ai mirosit, de fapt! Şi?
- Şi a dispărut, mă suna de câteva ori pe săptămână iar la un moment dat telefoanele au încetat, mai dispăruse dar mereu mă anunţase înainte, aveam o relaţie ciudată însă, fără obligaţii, nu ne spusesem un cuvânt despre noi, nici măcar nu ne-am povestit banalităţi cum îşi spun oamenii la începutul unei relaţii. Vorbea cu un mic accent, dar nu din cel care au cei care stau trei zile în Italia şi nu mai ştiu româneşte, era mai degrabă un accent al cuiva care nu era român. Dar nici măcar asta nu m-a mirat, avea un nume românesc, îşi făcea apartament la Bucureşti. Acum când mă gândesc mă apucă nebunia cât de tare am acceptat tăcerea pe care a impus-o el fără să îmi dau seama. Apoi când a dispărut... nu ştiu, am regretat dar parcă nu credeam că nu va mai veni, aveam o cheie de la el şi într-o seară m-am dus până acolo, nu era nimic neobişnuit, mai cumpăram diverse lucruri dar de obicei îl sunam înainte să mă duc, aşa că l-am sunat, telefonul lui suna dar nu a răspuns, i-am lăsat un mesaj că voi trece pe la ora 18 sperând poate că va fi acolo, că nu va părea ceva nasol că m-am înfiinţat la el, oricum am sunat la uşă înainte să o deschid dar când am băgat cheia în yală am constatat că era deschisă, culmea că nu m-am speriat, mai degrabă mă gândeam cu bucurie că înăuntru va fi o surpriză pentru mine, lumânări sau mai ştiu eu ce stereotip din ăsta romantic. Dar în sufrageria imensă, făcută din trei camere, la masă de sticlă pe care o adoram, erau doi tipi. Am înlemnit, s-au sculat amândoi odată, eu îmi spuneam ca să nu mor de angoasă că totuşi nu păreau nişte hoţi pe care să-i fi surprins asupra faptei gata să mă omoare. Foarte respectuoşi, mi-am dat seama că încercau să nu mă sperie mai tare, şi-au scos ca în filme nişte legitimaţii dar din punctul meu de vedere puteau fi chiar şi de Selgros că nu aş fi observat, au spus de unde sunt, nişte iniţiale care nu mi-au spus nimic şi m-au invitat să stau jos...
- Uau - spun - asta e mai tare decât un film poliţist, şi?
- Şi foarte calmi mi-au pus nişte întrebări despre el, despre noi, relaţia noastră, dar mai ales dacă vorbisem cu el în ultimele zile. Le-am spus tot adevărul, cine eram, ce făceam acolo, se putea vedea pe telefonul meu că nu vorbisem în ultimele zile. M-au întrebat dacă nu m-a contactat pe Skype sau altfel, le-am spus că nici măcar nu îi ştiam Id-ul de skype.
- Şi te-au lăsat să pleci?
- Da, la fel de politicos mi-au spus că pot pleca, mi-au dat un număr de telefon şi m-au rugat să îi sun dacă mă contacta.
- Şi tu nu ai întrebat nimic?
- Eu? Glumeşti! Oamenii ăia nu erau înclinaţi spre confidenţe... m-am bucurat că mi-au dat drumul... eram complet dezorientată, am mers la Adele şi i-am povestit totul, simţeam că cineva trebuia să ştie de mine, mi se părea că aş putea să dispar şi eu, că am făcut ceva rău numai pentru că am fost combinată cu el, mă gândeam că poate voia să mă folosească să facă ceva trafic.
- Da, şi şi-a angajat un designer de interior - spune Mona ceva mai realistă.
- Nu am gândit nimic vreo trei zile, am dormit la Adele, mi-era frică să ies pe stradă dar pe urmă cum nu s-a mai întâmplat nimic am început să uit.
- Nimic?
- Chiar nimic. Şi Fred al meu nu a murit cu avionul dar a dispărut fără urmă... e tot acelaşi sfârşit.

Nu pot să nu mă gândesc la noi toate şi la întâmplările noastre şi până la urmă adevărul e că împreună putem să punem de un roman interesant.