Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ora de libertate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

DUDO


Ana Damian

28.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Un nume ciudat de articol, nu e un cod şi nici numele unei societăţii secrete cu conspiraţii la activ, e ceva ce ar trebui să fie la fel de cunoscut ca Biblia! Dar staţi, sigur că toată lumea a auzit de Biblie, de cele 10 porunci dar de fapt cine ţine cont de ele, cu adevărat? La fel şi cu DUDO, sau aproape, pentru că, în mod normal, de Declaraţia universală a drepturilor omului (DUDO), pentru că despre ea este vorba, deşi nu a auzit prea multă lume ar trebui să fim obligaţi să ţinem cont de ea prin legile ţării, nu numai ale noastre ci ale comunităţii umane care le-a semnat în 1948 ca un standard comun, ideal atunci dar mai apoi ca unul efectiv, cu putere de lege, după ce România a semnat convenţiile izvorâte din ea. Câţi dintre noi, însă, au auzit de ele? Ar fi normal să avem în şcoli, în loc de alte materii inutile, câteva ore de drepturile omului, să aflăm de ele, despre ele, şi treptat să le integrăm în modul nostru de gândire, în mentalitate, ca să ştim când statul îşi face datoria şi când nu, să îl tragem uneori de mânecă, să ne cerem aceste drepturi atunci când sunt încălcate sau să fim alături de hotărâri care din mentalitatea noastră necultivată ne par inutile sau, mai mult, monstruoase, că de, fetelor, bărbaţii mai dau câte o palmă, nu e nimic rău în asta, o spune chiar un preot la slujbă, iar doamna care este în cărucior nu are decât să se descurce singură să ajungă în clădirea judecătoriei, o spune un judecător.

Vă întrebaţi poate ce vreau cu această lungă introducere, ca noi toţi am fost şi eu impresionată de tragedia din Retezat, sunt poate singura din România care nu auzise de fetele Dor şi tatăl lor aşa că eu nu am trecut prin vreo fază de admiraţie ci direct în una de revoltă. Nu am să scriu despre tragedie, cel mai apropiat de punctul meu de vedere este cel a lui Patrick André de Hillerin ci am să vă privesc scurt şi la obiect tragedia, din alt punct de vedere.

Convenţia cu privire la drepturile copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. În România, Convenţia a fost ratificată în 1990, însă până în 1997 a continuat să rămână în vigoare textul Legii 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, document emis în epoca Nicolae Ceauşescu (de, politicienii de atunci, ca şi cei de azi, aveau alte treburi), dar în final ea a fost integrată în legi. Şi cam atât. Acolo s-a oprit, cu mici excepţii nici cei care aplică legea, nici cei care ar trebui să o respecte nu sunt foarte interesaţi să o facă. Părintele e şeful suprem care are drept de viaţă şi de moarte, familia e sfântă... şi tot aşa.

Ar fi putut fi făcut ceva ca soarta celor doi COPII să fie alta? Acesta este problema care ne macină pe toţi azi, când sunt înmormântaţi copiii, cei doi.

O mică demonstraţie că s-ar fi putut face ceva dacă statul român ar fi fost sesizat şi apoi ar fi luat măsuri pe baza legilor României izvorâte din convenţie.

Câteva citate din Convenţie:
"... având în vedere că necesitatea de a extinde protecţia specială acordată copilului a fost enunţata în Declaraţia de la Geneva din 1924 privind drepturile copilului şi în Declaraţia drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală la 20 noiembrie 1959, şi a fost recunoscută în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (în special art. 23 şi 24), în Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (în special art. 10) şi în statutele şi instrumentele aplicabile ale instituţiilor specializate şi ale organizaţiilor internaţionale preocupate de bunăstarea copilului, având în vedere că, aşa cum s-a arătat în Declaraţia drepturilor copilului, dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică adecvată, atât înainte cât şi după naşterea sa..."

ARTICOLUL 6
1. Statele părţi recunosc dreptul la viaţă al fiecărui copil.
2. Statele părţi vor face tot ce le stă în putinţă pentru a asigura supravieţuirea şi dezvoltarea copilului.

ARTICOLUL 19
1. Statele părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violenţă, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanţilor legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredinţat.

ARTICOLUL 3
1. În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala.

ARTICOLUL 9
1. Statele părţi vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi împotriva voinţei acestora, exceptând situaţia în care autorităţile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare şi cu respectarea legilor şi a procedurilor aplicabile, că această separare este în interesul suprem al copilului. O astfel de decizie poate deveni necesară în cazuri particulare cum ar fi, de exemplu, în cazul copiilor maltrataţi sau neglijaţi de părinţi sau în cazul în care părinţii trăiesc separat şi se impune luarea unei hotărâri cu privire la locul de reşedinţă a copilului.

Dacă statul român ar fi fost sesizat şi apoi ar fi luat măsurile legale în interesul suprem al copiilor, e posibil ca azi să fi avut doi copii în viaţă.

Q.E.D.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer