Muzeul Frederic Storck şi Cecilia Cuţescu-Storck

Duminica trecută ce mi-a venit mie? Să le invit pe mama şi pe mătuşa mea să vizităm un muzeu, voiam un loc intim, superb, ceva mai mic decât Muzeul Zambaccian (pe care îl ador dar îl văzusem deja de multe ori), unul care să fie mai mult o casă, aveam în minte o idee care s-ar fi potrivit duminicii noastre şi dispoziţiei şi am găsit! Muzeul Frederic Storck şi Cecilia Cuţescu-Storck. Pe o stradă chiar în centru, uşor de ajuns şi găsit, m-am uitat pe site-ul muzeului, imagini superbe, duminica deschis, vremea bună, noi vesele am descins în faţa vilei Storck, eu foarte sigură de alegerea mea, ele sincer curioase. Din primul moment însă entuziasmul mi-a fost temperat, m-am uitat după intrarea din stradă şi am găsit-o deschisă, într-adevăr, dar cumva ca la o casă pustie, de altfel aceasta a fost senzaţia care ne-a cuprins din primul moment, dezolarea în faţa unei case părăsite, uitate, violate... aş mai putea înşira dar tristeţea a fost prea mare pentru cuvinte. Un soi de mochetă oribilă verde era pusă peste jumătate de curte unde, în dezordine, dezolant de abandonate zăceau câteva sculpturi sprijinite de zidul casei vecine, văruit în culorile casei Stock, dar cu tencuială sărită pe zone mari ca nişte răni albe.

Mama, încă sperând, s-a apropiat de statui ca de nişte exponate de muzeu dar singura senzaţie în faţa lor putea fi mila, s-a depărtat în grabă pentru că mila este până la urmă un sentiment indecent atunci când e vorba de un abandon atât de total. Eu am încercat câteva uşi, prin una dintre ele, două-trei scări, direct de pe mocheta cea verde, am zărit o mătură, insolită prezenţă pentru că numita mătură era doar o piesă de decor (exponat?), ţinând cont de cum arătau locurile.

Poate nu aţi nimerit intrarea, îmi spune un prieten. E posibil, mă gândesc acum, pentru că singurul gând a fost să plecăm cât mai repede, să uităm şi să ne cerem în gând iertare de la soţii Storck.

Noi trei doamne pe strada Vasile Alecsandri, plecând în grabă de la casa lor ne-am spus în gând:
Iertaţi-ne, doamnă Cuţescu-Storck, ne pare atât de rău domnule Storck, că această bijuterie pe care sigur domniile voastre au iubit-o şi îngrijit-o a ajuns pe mâinile noastre. Nu ale noastre neapărat, dar cei care sunt de vină, sunt sigură, niciodată nu o vor face şi trebuia ca cineva să îşi ceară iertare. Nu numai de la casa Storck, am putea jeli şi cere iertare de la toate monumentele României, aflate într-o decădere totală.

În timpul războiului Churchill a refuzat să trimită exponatele valoroase ale muzeelor englezeşti în Canada, depozitaţi-le adânc în pivniţe, a spus, pentru că vom câştiga. Ideea că acele lucruri nu trebuiau să plece din Anglia nu era în niciun caz un moft al unui conducător orgolios ci chiar mentalitatea unui popor care nu lupta doar pentru libertate ci îşi apăra cultura în aceeaşi măsură. Oare cum să înţelegem noi aşa ceva? Când nu ştim ce să mai vindem şi ce nu putem vinde lăsăm să cadă în paragină şi uitare. Aceasta pare a fi mentalitatea noastră, aşa suntem noi, aşa ne creştem copiii. Căci din mortarul furat nu se poate lua un BMW ultimul model şi atunci se uită casele şi muzeele şi cetăţile şi străzile, le lasă în decrepitudine şi plantează, ecologic, floricele, una pe spaţiul verde şi una în propriul buzunar.