Elegie bosniacă / Metamorfoza ierbii / Votul acordat / Îngerii, rude apropiate / Scrisoare acasă

Elegie bosniacă
Cântă, tinere poet, atinge-mi pielea ce arde, înnegrită de lungile drumuri
peste coline sălbatice până la capătul lumii. Nu renunţa acum,
la vremea când privirea febrilă a puşcaşilor s-a antrenat pe faţadele murdare
ale muzeelor şi palatelor. Ei stau ghemuiţi în tăcere, ca nişte racle golite de
moaşte.
Adună tu ce rămâne: rândunele stoluri ciripind sub fostele
arcuri şi clopotniţe, Înţelepciunea eternă a romanului francez
citit într-un adăpostul antiaerian, puful argintiu ce dispare
de după urechile pruncului, tunetele din câmpia Panoniei.
Mirosul de praf de puşcă irită plămânii. Noi încă n-am trecut
linia. Vorbeşte acum: faţa lacului tremură. Nu ştiu
dacă va fi sfinţit. În adânc luminează inele. Se bucură ceea ce
Neştiut rămâne. Crede-mă: sunt gata, cântă-mi tu pentru ultima oară
dulcile furtuni ale dragostei, tainele umbrei de femeie, scara
de marmură. Cântă aşa cum o făceai înainte să albeşti!

Metamorfoza ierbii
Iarba creşte pe mormânt mai iute decât memoria. Plapuma de puf verde
ascunde glezne şi palme. Ramura vinovăţiei sădită-nlăuntru
creşte asemeni tăcerii când la sfârşitul cantatei corul tace. Adevărat e:
în aceste versurile nimeni nu va locui după cântare.
Când deschid uşile, mă umple, grea, nostalgia. Merg din odaie-n odaie
trec peste dealurile Galileii, care presimt apropierea secetei.
Mărturisesc: eu cânt sotto voce. Radioul mă-neacă. Totuşi ceva
îmi porunceşte să nu renunţ la cuvânt. Cuvântul care va dăinui mai mult
decât generaţia asta. Mai tăios decât sarea mustind prin pereţii
inimii. Mă rostogolesc pe cărarea astupată de ierburi. La nevoie
am să iau în braţe animalul care scânceşte în mărăciniş.
Calc peste crini, trec de ultimul om. Prin lunile cele mai crude
eu înaintez singur. Nu doar aprilie: o veşnicie mă desparte de fratele meu.
Iar în casă, covorul se preface în fire ca o pajişte.

Votul acordat

Dimineaţa de cristal, zăpadă peste zăpadă:
într-o capitală s-ar putea ca asta să deranjeze.
Adunarea păsărilor, lumina peste ape,
parlamentul viselor care nu ştie ce-i frica
de îmbătrânire - şi ea, singură în această dimineaţă
de iarnă, faţa ei ce se regăseşte
în floarea pe care-o schiţează gheaţa pe geam,
chip reflectat ce dizolvă şi perforează
geamul: este ea într-adevăr atât de ciudată?
Afară umbra ei sfârâie din nou
ca un chibrit refuzând gravitaţia şi arderea.
În marea întindere de frig, de nelinişte
fără nici un moment de gândire, ea a fost aceea
care-a avut curajul să nu se supună tăcerii, să nu asculte
de ordine, ea n-a putut fi scoasă din joc si a spus:
Iată, în apa mică de la marginile fluviului comun
pe care Marea Neagră şi-l adjudecă
peştii din mâna băiatului încă se mai zbat să ţâşnească
într-un arc aproape perfect şi odată cu ei tot
ce curge, tot ce cade şi grăbeşte
fără sens, aşa cum în grabă trece copilăria -
iată: nu suntem un zid ci oblonul
pe care din depărtare un zeu ni-l întredeschide.

Îngerii, rude apropiate
Cum nu e nici supărare nici fericire
pe faţa femeilor, faţa bărbaţilor.
Cum se sprijină lumina pe capetele lor.
Ceea ce acceptăm, cuceriţi încet. Destinul lor
împunge în ceafă. Şi aşa cum ei,
în hainele cele bune, zboară pe deasupra satelor pierdute,
se cern prin sacii de făină, prin cerul
gol, roşu aprins, pe când studentul umbrelor
îi urmează, singur dar nu fără piedici,
peste dune, străzi pustii, apartamente
golite într-un vechi ritual, tot aşa el mai târziu va şti
cuvântul din nimic, să consoleze martorii care arată
cât le sunt de u şoare corpurile, cum levitează ei
în pânza din ramă, trişti şi frumoşi,
în grăunţele de nisip care iluminează clepsidra,
cum le foşnesc deasupra capului aripile hainelor
pe când nisipul şi sticla li se macină
sub pas, în drumul nostru neschimbător
spre casă. Fără ca ei să simtă
extaz sau ranchiună, senzaţia de libertate a feţelor noastre,
trăsături care nu se opresc la un simplu suspin -
de parcă lacrimile ar avea şi ele de împărtăşit o lecţie.

Scrisoare acasă

Mi-e dor de consolarea ce nu poate fi măsurată,
peşteri uitate unde Bach nu poate s-ajungă,
clopotul care sună pentru o monarhie
cum n-a existat pe niciun pământ, mi-e dor de febrila
adunare a vânătorilor care-şi ung
şi lustruiesc armele. Mi-e dor de sarea
din lacrimi, de măduva care fierbe
în oasele mele, mi-e dor de miracolul ce se deschide
ca o gură din care nu iese nimic.
Dacă eu sunt singurul ascultător, percuţia
de graţie din trunchi va fi tot ce primesc,
apăsând pe trăgaci cum nimeni nu m-a învăţat
şi nimeni n-ar şti să măsoare.
Singur pe un drum de nimăni cunoscut
eu urmez linia gâtului tău. Capul
ţi-e lăsat pe spate, mă las în voia acestui lucru,
ce-o fi el, care-mi încordează muşchii şi mă sileşte
să-nfloresc asemeni materiei împrăştiate de focul armei,
cântând în sfârşit dintr-un loc unic,
Roma, Medina, Ierusalim,
care toate-mi sunt acasă
aşa cum un singur loc poate fi.

(în perioada 15 ianuarie 2016 - 31 martie 2016, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)