Am muncit cu atâta drag şi cu atâta entuziasm!

CARTE DE VIZITĂ

Mihaela Rus este directorul general şi unicul acţionar al agenţiei Vitrina Advertising din Cluj-Napoca.
A absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice, are un master în management oferit de Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj şi a studiat Managementul Afacerilor la "The William Davidson Institute", University of Michigan Business School.
Înainte de '89, a fost economist la departamentul Planificare strategică şi organizarea muncii din cadrul Combinatului Minier Cluj, a lucrat în nou-înfiinţatul departament de marketing al Centralei Sării şi Nemetaliferelor.
Între 1990 şi 1992 a lucrat ca specialist marketing la SC Tricotaje Someşul SA Cluj-Napoca.
Este ambasador al Antreprenoriatului Feminin din România, membru onorific în Marele Senat al Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj şi membru al Coaliţiei Asociaţiilor Femeilor de Afaceri din România.
S-a născut pe 25 septembrie 1961, la Cluj-Napoca.Are o fiică de 27 ani, Alexandra, care este arhitect.

În toamna anului 1992, Mihaela Rus intra în acţionariatul abia înfiinţatei firme Vitrina din Cluj-Napoca. În scurt timp, Vitrina devine cea mai mare agenţie de publicitate din provincie. Oamenii agenţiei n-au suferit de "complexul provincialului". Mihaela Rus i-a învăţat.


Petre Barbu: Dacă ar fi să te gândeşti la un parfum pentru anul în care s-a înfiinţat agenţia Vitrina Advertising, cum l-ai descrie în câteva cuvinte?
Mihaela Rus: Ar fi un parfum exuberant, efervescent, vesel, cu o notă optimistă, seducătoare, uşor exotică. Foarte la modă în Occident, dar nou pe piaţa din România. Şi nu ieftin.

P.B.: Cât ar costa?
M.R.: În jur de 1.000 de dolari. Acesta a fost aportul meu în compania Vitrina.

P.B.: Ce făceai în anul 1992?
M.R.: Eram o tânără de 31 de ani şi aveam un job sigur şi bine plătit: lucram la departamentul marketing-export al fabricii de tricotaje Someşul din Cluj, într-o echipă faină şi făceam multe lucruri interesante pentru vremurile respective. Mă ocupam de pregătirea târgurilor, expoziţiilor şi reprezentarea în ţară şi în străinătate a produselor fabricii.

P.B.: Te ocupai numai de jobul de la Şomeşul?
M.R.: Nu. Încă de mică zilele mele erau pline cu tot felul de activităţi. Spre exemplu, în liceu am dat meditaţii la matematică. Mai apoi m-am apucat de făcut haine frumoase, moderne, colorate, în stil "Fondul Plastic". Nu suportam să-mi îmbrac copilul în maro şi negru, şi cum nu se găsea nimic pe piaţă, m-am apucat să vopsesc pânză de in, adusă de la Focşani, şi să inventez modele. Le coseam în weekenduri, la maşina cu pedală, Ileana, a mamei mele. O scurtă făcută pentru Alexandra, fiica mea, a avut aşa mare succes că am fost rugată să fac şi pentru copiii prietenilor. Ba mai mult, am ajuns să-mi cumpăr un Oltcit pe banii făcuţi din ele. O dată pe lună mergeam şi în Ungaria, la târg în Debrecen, şi pentru că erau atât de arătoase, făceam într-o duminică bani cât salariul lunar. Mai făceam şi dansuri populare...

P.B.: Dansuri populare?
M.R.: Da, am dansat încă din liceu. Dansurile populare au reprezentat pentru mine marea şansă de a vedea cum arată o piaţă liberă. Prima ieşire cu dansurile populare am avut-o în Anglia, în 1977. Aveam 16 ani.

P.B.: Care a fost impactul Occidentului?
M.R.: Fascinant! Am şi acum în minte imaginea gării din Viena, cu vitrinele imense, strălucitoare, pline de tot felul de minunăţii, frumos colorate, ambalate şi aranjate. Tot ce vedeam era un spectacol care m-a marcat pentru totdeauna. A fost doar începutul. A urmat Londra, unul din oraşele mele favorite şi azi. De atunci, în fiecare an, am avut şansa să ies în străinătate cu ansamblul folcloric studenţesc "Mărţişorul". În mod categoric, aceste ieşiri mi-au deschis ochii: vedeam reclame, vedeam altfel de feţe, altfel de mărfuri, altfel de ambalaje, altfel de... tot.

P.B.: Să revenim la marketingul pe care-l făceai la Someşul, la începutul anilor '90!
M.R.: În primul rând, consolidam relaţiile existente cu partenerii din străinătate şi pregăteam marfa pentru prezentări, partea de ambalaje şi etichete, dar în acelaşi timp căutam noi pieţe. Apoi, mergeam la târguri şi expoziţii ca să obţinem noi contracte. Aveam nevoie de cataloage, pliante şi de multe alte lucruri pentru a pregăti o expoziţie. Pe atunci nu exista o agenţie de publicitate care să mă ajute în acest domeniu.

P.B.: Cum te-ai apropiat de publicitate?
M.R.: Fiind în marketing, ştiam foarte bine ce am nevoie. Din poziţia de client am căutat oameni sau firme care să-mi rezolve aceste probleme şi am cunoscut un grup de tineri foarte faini şi entuziaşti - Dan Olteanu, Radu Gruiţă şi Sorin Teglaş. Ei se asociaseră şi scoteau şi un ziar de mică publicitate numit "Vitrina". Nu mai ţin minte dacă ei au venit la mine pentru a-mi vinde spaţiu de reclamă sau eu m-am dus la ei, cert este că ne-am împrietenit şi am simţit imediat că ne putem completa. Cum eu aveam experienţă în marketing, cunoştinţe economice şi relaţii în piaţă, mi-au propus să-i consiliez pe partea de management şi de dezvoltare a businessului. Şi uite aşa, din consiliere în consiliere, la doar o lună am ajuns să ne asociem!

P.B.: Cine a venit cu ideea agenţiei de publicitate Vitrina?
M.R.: Dan Olteanu. Ei au înfiinţat firma în septembrie, iar eu am intrat la o lună după înfiinţare. Îmi amintesc că era octombrie '92 şi stăteam la Hotel Sportul, la o masă, iar Dan Olteanu scria cu un pix verde procentele pe hârtie. La un moment dat, m-a întrebat: "10%?" Eu i-am răspuns: "E foarte puţin!" Până la urmă, Dan mi-a vândut 9% din acţiunile sale, iar Sorin şi Radu, câte 3% fiecare. Am intrat în Vitrina cu un pachet de 15%, cu un aport de 1.000 de dolari şi pe poziţia de director de vânzări şi new business.

P.B.: În acel moment ai renunţat la fabrica de tricotaje Someşul?
M.R.: Da. Am lăsat însă loc de "bună ziua", aşa încât primul nostru client a fost chiar Someşul. A fost primul contract şi prima factură pentru Vitrina Publicitate.

P.B.: În ce-a constat acest contract?
M.R.: Un pliant de prezentare a produselor.

P.B.: Care a fost reacţia familiei la decizia ta de a părăsi o fabrică de stat şi de a trece în privat?
M.R.: Părinţii mei s-au bucurat. Tata m-a susţinut foarte tare şi mult timp ne-a ţinut contabilitatea firmei. Îmi amintesc că veneam seara de la firmă cu documentele primare şi, în bucătărie, făceam calculele cu tata. El era contabil-şef. Părinţii mei au fost funcţionari economici, o familie obişnuită, care n-a avut nicio legătură cu nomenclatura vremii.

P.B.: Spiritul de antreprenor de unde îl moşteneşti?
M.R.: Cred că am moştenit-o pe bunica. Rămânând văduvă foarte repede, a fost nevoită să se descurce singură şi a făcut-o remarcabil. Din bănuţii făcuţi de ea, la 18 ani am primit un apartament cu două camere.

P.B.: Aveai nevoie de bani?
M.R.: Toţi avem nevoie de bani, dar nu banii m-au împins spre acţiune. Eu întotdeauna am avut un salariu decent, cel puţin pentru nevoile de atunci. Cred că ţine totul mai degrabă de structura interioară şi de dorinţa de a nu depinde de nimeni. Mereu am întreprins câte ceva, iar acest lucru mi-a dat o siguranţă fantastică, mi-a permis să fiu un om liber şi să iau deciziile în consecinţă. Pentru o femeie e foarte bine să fie pe picioarele ei.

P.B.: Cu ce stare de spirit ai intrat în businessul privat?
M.R.: Eram extrem de încrezătoare în forţele mele şi în piaţă, simţeam oportunităţile şi eram animată de o mare dorinţă de schimbare. Voiam ca lucrurile să se întâmple repede, credeam că în cinci-zece ani vom ajunge să trăim în România ca în Occident. Atunci, noi, ca ţară, aveam "afară" un capital uriaş de simpatie. Am crezut că îl vom folosi şi că asta va accelera procesul transformării. Din păcate, nu am ştiut să folosim acest avantaj, iar acum nu-l mai avem.

P.B.: Ce ştiai despre publicitate în 1992?
M.R.: Văzusem "afară" reclame în presa occidentală, panouri, logouri, ambalaje... simţeam că publicitatea trebuie făcută la un alt nivel. Aveam din facultate noţiuni teoretice de marketing însă, practic, am crescut şi am învăţat odată cu piaţa.

P.B.: Cu ce te ocupai la Vitrina, imediat după ce ai devenit asociat, director de vânzări şi new business?
M.R.: Băieţii se uitau la mine ca la soare pentru că eu trebuia să le aduc de lucru. Am început să fac ce ştiam mai bine. În primul rând, am contactat toate companiile din Cluj şi am încercat să le conving să lucreze cu Vitrina. Era un moment foarte bun: se înfiinţau foarte multe firme private şi se privatizau societăţile de stat. Cred că am "botezat" şi am creat identitatea de firmă pentru jumătate dintre companiile din Transilvania. Nu aveam niciun fel de oprelişte să muncim. Îmi plăcea enorm să caut şi să conving clienţi pentru serviciile de comunicare. Nu aveam internet, iar contactul cu clienţii era faţă în faţă.

P.B.: Ce servicii vindeaţi clienţilor?
M.R.: Începeam cu "naming", identitate vizuală, iar apoi continuam cu comunicarea şi expunerea. Mai târziu am realizat că ceea ce făceam se numea "campanie". Căutam să fim spectaculoşi, diferiţi, să aducem puţină culoare şi la propriu, şi la figurat. O parte dintre clienţi erau fascinaţi de aceste idei. Erau foarte receptivi, dar puţini aveau departamente de marketing, aşa încât Vitrina oferea această muncă drept bonus. N-am scăpat nici astăzi de meteahna asta. I-am învăţat pe unii clienţi să-şi bugeteze serviciile de publicitate şi să plătească creaţia. Ei considerau creaţia drept un bonus din partea agenţiei. Plăteau broşura pentru că era un carton, dar nu şi creaţia. De asemenea, plăteau doar difuzarea spotului radio, şi nu scenariul sau story-ul. Vremuri!

P.B.: Mărturisesc că nu cunosc Clujul, dar te întreb unde a fost primul sediu al agenţiei Vitrina?
M.R.: Primul sediu a fost în demisolul unei case vizavi de fabrica Someşul. Apoi, ne-am mutat la Centrul de Afaceri Transilvania, Vitrina fiind membru-fondator al Centrului. După un timp scurt, am avut nevoie de un sediu reprezentativ pentru că începusem să invităm clienţii la prezentări. Aşa încât am închiriat două camere la un hotel. Abia din 1994 am cumpărat o clădire.

P.B.: Care a fost primul client al agenţiei, în afara Someşului?
M.R.: Îmi amintesc mulţi clienţi de la începuturile noastre. De exemplu, Eximtur, Napolact sau Farmec şi-au început comunicarea cu noi. Dar dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că primul nostru client a fost Favior Vidra Orăştie. Ştiu că am propus-o ca "endorser" pe Miss România din acea perioadă, clujeanca Angelica Nicoară.

P.B.: În ce-au constat aceste campanii?
M.R.: Nu erau campanii integrate şi complexe. Acelea au venit mai târziu, pe măsură ce au apărut suporturile media. Pe atunci, clienţii nu aveau bani de spoturi pentru televiziune. Începeau firesc cu partea de branding, apoi cu materialele de prezentare, producţii pentru panouri şi altele. Aş putea să-ţi spun despre foarte multe premiere realizate de Vitrina. Prima reţea de outdoor, de la graniţa Borş, pe Valea Prahovei, până la Bucureşti a fost făcută de Vitrina. Primul contract de tranzit, autobuz purtător de reclamă în Cluj, în 1993, a fost făcut tot de Vitrina. Primele staţii de transport în comun din Transilvania, cu mobilier purtător de reclame, au fost realizate de Vitrina. Atunci l-am cunoscut pe Gabi Faflei, care a făcut astfel de staţii la Bucureşti. (Gabriel Faflei, fondatorul agenţiei Monopoly Media - nota P.B.). Toate aceste lucruri au fost premiere. Noi am deschis, în fapt, drumul publicităţii în Transilvania.

P.B.: Ideile tale?
M.R.: Ale noastre. Aveam oameni buni şi atunci ca şi acum. Mereu am considerat echipa principala investiţie, principala sursă de satisfacţie. Asta nu s-a schimbat. Revenind, într-adevăr, ideea de publicitate pe autobuze a fost a mea, pentru că văzusem aşa ceva la Paris. Mai mult decât atât, mi-aduc aminte că m-am dus la Dacia Piteşti să le propun promovare...

P.B.: La Constantin Stroe (directorul de atunci al Uzinei Dacia Piteşti - nota P.B.)?
M.R.: Da, la Stroe. A fost foarte receptiv şi interesat de ce voiam să-i propun, iar discuţia am purtat-o mai apoi cu el şi cu directorul de marketing. Toţi intuiserăm pericolul concurenţei maşinilor second-hand, cumpărate din străinătate. Ei doreau să schimbe ceva în comunicare. Îmi amintesc că directorul de marketing avea în birou un panou imens, pe care erau afişate încercări de redesenare a identităţii Dacia de atunci. Discuţia s-a concretizat prin prima reţea de panouri pentru Dacia pe DN1 cu mesajul: "A nice car for nice people". Era 1993 şi cred că pentru ei a reprezentat prima campanie naţională de outdoor.

P.B.: Când a crescut complexitatea campaniilor?
M.R.: Campanii în adevăratul sens al cuvântului, cu televiziune, presă, radio, au venit un pic mai târziu. Piaţa din Transilvania şi clienţii pe care-i aveam nu erau pregătiţi cu bugete de comunicare şi, să fim serioşi, nici suporturile media nu erau dezvoltate.

P.B.: Care a fost clientul de la care aţi avut de învăţat?
M.R.: Reprezentanţa multinaţionalei Pioneer în Cluj. A fost prima oară, la vremea aceea, când am văzut un manual de identitate. Pe atunci ne ocupam de identitate, branding, dar nu livram clienţilor "identity book-uri". După această experienţă cu Pioneer, toată abordarea noastră a intrat într-o altă etapă.

P.B.: Cum aţi angajat oameni în agenţie?
M.R.: Pe încredere. Au fost prietenii sau foştii colegi de facultate, cu studii economice sau tehnice (ingineri), pe care îi cunoşteam şi îi valorizam. Pe partea de design, facultatea de la Cluj ne livra în permanenţă oameni foarte talentaţi. Ştii care e farmecul, de fapt? Vitrina a fost mereu o pepinieră de oameni talentaţi şi buni. Aici ne-am făcut toţi ucenicia, am învăţat împreună unii de la alţii, ne-am uitat la ce se făcea "afară" şi am crescut pas cu pas. Chiar dacă o parte dintre foştii angajaţi au plecat şi şi-au făcut firme, şi unii îmi sunt acum concurenţi. Cu majoritatea am rămas în relaţii foarte bune şi fac tot ce pot să ne întâlnim cu ocazia fiecărei aniversări de firmă.

P.B.: Care a fost primul angajat la Vitrina?
M.R.: Csilla Olteanu, care este şi astăzi la Vitrina şi lucrează ca specialist outdoor. A intrat în agenţie pe poziţia de secretară. A făcut facultatea în paralel cu munca în agenţie şi a avansat în partea de preţuri şi analize pe outdoor.

P.B.: Cum arăta o zi de muncă a ta din acei ani?
M.R.: În fiecare zi mă întâlneam cu clienţii. Nu puteam să dezvolt businessul dacă stăteam în birou. Calculele şi planurile le făceam seara, după ce ajungeam acasă. Timpul util al zilei îl foloseam pentru întâlnirile cu clienţii. În primii doi ani, am făcut doar vânzări, apoi, am intrat şi pe partea de management. Ajutam şi la partea de contabilitate şi analiză. Înainte de a face facultatea am învăţat că nu trebuie să cheltuieşti mai mult decât produci. Mă gândeam la investiţii, la dotări şi utilaje. Pentru că piaţa ne cerea producţie publicitară şi, ca urmare, am dezvoltat foarte mult acest segment. Şi în prezent facem în "casă" foarte multe lucruri. Cred că avem cea mai bună echipă de decoratori şi de producţie publicitară din ţară.

P.B.: Alergai numai în Cluj?
M.R.: Nu! Plecam de dimineaţă cu Oltcitul şi treceam munţii cu zăpadă ca să ajung la Borsec sau la Bucureşti sau cine mai ştie pe unde. Plecam la cinci dimineaţa şi mă întorceam seara, în aceeaşi zi, la Cluj, dar nu din economie de bani la hotel, ci din economie de timp.

P.B.: De unde atâta energie?
M.R.: Am fost sportivă de performanţă. Am făcut gimnastică şi sunt o fire competitivă. Sunt generaţia Nadia Comăneci! Mi-am dorit mereu să fim cei mai buni din Cluj, cei mai buni din Transilvania, să fim cei mai buni pentru clienţii noştri. Asta m-a mânat tot timpul, şi nu câştigul banilor!

P.B.: Vitrina s-a dezvoltat şi pe zona de outdoor. Asta ca să compenseze lipsa unei televiziuni puternice în zonă?
M.R.: Nu. Avem o reţea proprie de outdoor ca un element care să ne diferenţieze de concurenţă. Suntem, în fapt, o agenţie de publicitate full-service. Cu Creaţie, cu Media, cu PR, cu BTL. De exemplu, am fost primii care am organizat pe 1 iunie "Alandala Day", un eveniment în care toată suflarea oraşului era în piaţă. Am avut kilometri de desene pe asfalt. Cred că am scris istorie cu evenimentele pe care le-am făcut în Cluj.

P.B.: În acei ani erai concentrată asupra businessului din Transilvania. Aveai timp să "tragi cu ochiu'" la ce se întâmplă în Bucureşti?
M.R.: Da, eram atentă la tot ce se întâmplă pe piaţa de publicitate din România. Am încercat să ne extindem prin puncte de lucru în principalele oraşe din ţară, dar am renunţat mai apoi. În '97, am deschis reprezentanţă la Bucureşti. E un model de business atipic, dar funcţionează.

P.B.: În '93 - '94, pe cine ai cunoscut în lumea publicităţii bucureştene?
M.R.: În acei ani l-am cunoscut pe Cristian Burci (fondatorul Graffiti - nota P.B.) El a remarcat că noi făcusem reţeaua de outdoor şi că licitasem staţii şi tranzit pentru publicitate. M-a contactat în ideea unei asocieri. Cred că atunci a vrut să cumpere un pachet din Vitrina pentru a avea forţă în negocierile cu BBDO. Tot atunci i-am cunoscut pe Marijana şi Traian Popescu (partenerii lui Burci la Graffiti - nota P.B.) Având reţeaua de outdoor şi staţiile de transport în comun, m-am adresat agenţiilor deja înfiinţate din Bucureşti ca să cumpere de la noi când au nevoie de suporturi în Transilvania. Şi am făcut afaceri bune cu agenţiile din Bucureşti. Am învăţat şi am mai tras cu ochiu' de la ei.

P.B.: Ce s-a întâmplat în 1994, când Vitrina a devenit Vitrina Felix Media?
M.R.: Banca Dacia Felix, cea mai puternică bancă privată românească al cărei sediu era la Cluj, a fost un client foarte dorit. Îmi era extrem de greu să-i conving să lucreze doar cu noi. Erau bombardaţi cu foarte multe oferte. Banca sponsoriza în acel an echipa naţională de fotbal a României, care participa la Campionatul Mondial din SUA, şi mi-a venit ideea să le propun o campanie de imagine şi de PR. Am reuşit să-i conving, dar îmi doream să lucrăm mai mult pentru ei. De aceea, cu acceptul asociaţilor mei, le-am propus celor de la Banca Dacia Felix să intre în firmă cu 10%, ca plasament, şi Vitrina să fie agenţia lor de publicitate. Noi deja eram un fenomen în piaţă. Ei au acceptat şi, în toamna lui '94, banca a cumpărat un pachet de 10% din acţiuni. Vitrina s-a transformat din S.R.L. în S.A. Atunci, în numele agenţiei am inclus "Felix" şi astfel agenţia s-a numit Vitrina Felix Media. S-a făcut o redistribuire de acţiuni, iar eu am devenit director general, Dan Olteanu, director comercial, Sorin Teglaş, director tehnic, şi Radu Gruiţă, director de producţie. Am schimbat oarecum locul cu Dan Olteanu.

P.B.: A crescut businessul agenţiei prin intrarea băncii în acţionariat?
M.R.: Am avut o şansă fantastică, dar nu cu Banca Dacia Felix, ci cu firma lor de asigurări: ARDAF. Pentru ARDAF am lucrat de la zero, aşa cum scrie la carte, de la identitate şi până la campanii complexe de comunicare. A fost o reală plăcere să lucrăm pentru această companie de asigurări.

P.B.: Cum aţi gestionat falimentul Băncii Dacia Felix?
M.R.: Din păcate, în '96, BDF a avut probleme independente de noi. Problemele băncii puteau să ne aducă mari deservicii de imagine. Am simţit pericolul şi aveam foarte mari emoţii. Presa punea o presiune cumplită asupra subiectului. Nu ştiam ce se întâmplă acolo, în interior. Vitrina era un colaborator ca mulţi alţii, pentru că banca mai avea plasamente şi în alte firme. Mi-a fost tare teamă că o să ne tragă după ei...

P.B.: Şi ce-ai făcut?
M.R.: Atunci, am iniţiat o hârtie către Consiliul de Administraţie al BDF şi le-am explicat cât de important este pentru noi să ne răscumpărăm acţiunile şi să ne retragem din această asociere pentru că ne poate aduce deservicii foarte mari. Aveam o răspundere faţă de oamenii din agenţie, faţă de ceilalţi acţionari şi faţă de clienţii noştri. Şi am răscumpărat acţiunile. Oricum, pentru că aveam "Felix" în numele agenţiei, mulţi necunoscători spuneau că noi suntem agenţia înfiinţată de Banca Dacia Felix, un lucru complet neadevărat. În 1997, am făcut o rebranduire a agenţiei şi am lansat denumirea comercială Vitrina Advertising, pe care o avem şi astăzi. Dar juridic a rămas denumirea de Vitrina Felix Media.

P.B.: Ţi-ai dorit, la un moment dat, să afiliaţi Vitrina la o reţea internaţională de publicitate?
M.R.: N-am avut niciun gând de afiliere internaţională, eu considerând un avantaj faptul că am fost o agenţie atipică şi diferită de cele care se înfiinţau atunci în Bucureşti. Nu m-am gândit la afiliere pentru că nu aveam nevoie de bani. Poziţionând Vitrina ca o agenţie din Transilvania pentru clienţii regionali, în prima fază, am avut mult de câştigat. Am ocupat o nişă şi cred că am făcut foarte bine păstrând această poziţionare. Nu ne-am dus să ne batem cu multinaţionalele. Nici nu cred că eram pregătiţi. Oamenii noştri de la creaţie s-au simţit foarte bine să-şi pună ideile pe hârtie fără constrângerile unei corporaţii. În acest fel şi-au dezvoltat creativitatea. Cred că i-ar fi omorât să traducă spoturi venite de-afară!

P.B.: Deci nu ai nicio frustrare că Vitrina n-a prins o reţea multinaţională?
M.R.: Chiar dacă la un moment dat "te uiţi peste gard" şi simţi greutăţile unei agenţii independente, farmecul provocărilor depăşeşte frustrările. Libertatea vine şi cu multe avantaje.

P.B.: Şi nici n-aţi avut complexul "provincialului"?
M.R.: Eu n-am avut niciodată acest complex! Şi a fost bine pentru business. La început, nici oamenii din agenţie n-au avut. Apropierea de sediile clienţilor a fost un avantaj în favoarea noastră. Eram o agenţie din Transilvania, care cunoşteam piaţa locală. Mai târziu, unii dintre oamenii noştri s-au mutat la reprezentanţa din Bucureşti pentru a fi mai aproape de clienţii de acolo, iar alţii, curioşi de stilul de lucru în multinaţională, au plecat şi cred că fac treabă bună acolo unde sunt.

P.B.: Ce fel de şef erai atunci, la începuturile agenţiei?
M.R.: În '95 ne-am redistribuit acţiunile şi am cumpărat acţiunile lui Sorin şi Radu. Dan a deschis o nouă firmă, la care eram şi eu acţionar, şi a dorit să se ocupe de distribuţia de presă. Am rămas singură în Vitrina. Încă de la începutul firmei am ţinut ca oamenii să vină cu drag la muncă, în fiecare dimineaţă. Pentru mine a fost extrem de important ca oamenii să fie uniţi, să se înţeleagă şi să fie mândri că fac parte din echipa Vitrina.

P.B.: Îţi mai aminteşti cifra de afaceri a agenţiei în 1993?
M.R.: Nu mai ţin minte, dar ştiu că în fiecare an am crescut afacerile cu minimum 25%. Cea mai mare cifră am avut-o în 2008: peste 8 milioane de euro. Dar cifra de afaceri este mai puţin importantă. Pentru mine este importantă plusvaloarea şi totalul încasărilor pentru orele de agenţie, adică ce produci în casă.

P.B.: Ce bugete de publicitate aveaţi la început?
M.R.: Spre deosebire de agenţiile din Bucureşti, care aveau doi-trei clienţi mari şi făceau o cifră de milioane de dolari, noi făceam astfel de cifre de afaceri lucrând într-un an pentru 100-150 de clienţi. A fost.

P.B.: Cum puteaţi să gestionaţi peste 100 de clienţi într-un an?
M.R.: N-am avut încotro. Am dezvoltat foarte mult echipa de vânzări ca să ne putem ocupa de fiecare client în parte.

P.B.: Ce erau atunci banii pentru tine?
M.R.: Şi atunci, ca şi acum, o consecinţă a rezultatelor. Am fost norocoasă, n-am dus lipsă de bani. Nu cheltuiesc foarte mult. Am investit, dar nu mi-am schimbat stilul de viaţă.

P.B.: Care erau spaimele tale în '93 - '94?
M.R.: Aveam frustrări, şi nu spaime. Frustrările mele de atunci erau legate de instabilitatea legislativă, de fiscalitate şi de inflaţia foarte mare. Toate acestea ne împiedicau să facem planuri pe termen mediu şi lung. Nici planurile pe termen scurt nu le puteam întotdeauna îndeplini. Aveam autorizate suporturi outdoor, şi peste noapte venea o hotărâre a consiliului local potrivit căreia trebuie să le demolăm. Asta după ce aveam contractul cu clientul în faţa căruia ne luasem nişte angajamente şi investisem bani mulţi în mobilierul urban, purtător de reclamă. Şi astăzi am aceleaşi frustrări: impozitele şi taxele exagerat de mari şi nemulţumirea că nu-mi pot plăti oamenii atât de bine pe cât aş vrea, din cauza acestor impozite pe salarii.

P.B.: Care a fost momentul când ai simţit că afacerea Vitrina este "aşezată pe şine"?
M.R.: Cel mai spectaculos moment a fost în 1998, când am participat la primul festival de publicitate din România. Se desfăşura la Bucureşti, se numea "Concepte" şi era organizat de Matei Perahim. Erau înscrise în competiţie agenţii mari şi directori de Creaţie foarte puternici. Vitrina participa pentru prima dată la un concurs de creaţie, era o prezenţă exotică în acel peisaj pentru că noi nu prea îi deranjam pe jucătorii din industrie. În final juriul a decis câştigător spotul realizat de Vitrina pentru biscuiţii Salatini. Sloganul era: "Biscuiţii Salatini sunt mortali". Şi tot atunci am avut câştigător un spot radio pentru un dealer Dialog. Am simţit atunci că este bine ce şi cum facem.

P.B.: Cum ai caracteriza acei ani de început în publicitate?
M.R.: A fost o nebunie frumoasă. Am dormit puţin şi am visat mult... Asta am auzit-o undeva, să ştii! Atunci am intrat într-un domeniu fascinant, care îmi place enorm şi pentru care am muncit cu atâta drag şi cu atâta entuziasm...

(6 noiembrie 2013 - Bucureşti)


P.B.: Care este cuvântul favorit?
M.R.: Tihnă.

P.B.: Care este cuvântul care nu-ţi place?
M.R.: Este o expresie: "Ieftin şi bun".

P.B.: Ce îţi place să faci în mod deosebit?
M.R.: Să privesc marea.

P.B.: Ce îţi displace cel mai mult?
M.R.: Să-mi sune telefonul noaptea. Să-ţi explic: nu-mi permit să-mi închid telefonul noaptea de grijă pentru tata, care are 80 de ani şi de un an e singur. Nu-mi place să-mi sune telefonul noaptea pentru că mă gândesc la lucruri rele.

P.B.: Înjurătura preferată?
M.R.: Nu înjur şi nu-mi plac oamenii care înjură.

P.B.: Ce sunet îţi place?
M.R.: Valurile.

P.B.: Ce sunet nu-ţi place?
M.R.: Sirenele Salvării şi ale Pompierilor.

P.B.: Ce altă profesie ţi-ar plăcea să faci?
M.R.: Psihoterapeut.

P.B.: Ce profesie nu ai practica în ruptul capului?
M.R.: Gardian.

P.B.: Dacă Raiul există, ce ţi-ai dori să-ţi spună Dumnezeu când ajungi la Porţile Raiului?
M.R.: Întoarce-te şi comunică oamenilor că Raiul există!