24.
IOAN PETROVICI
După ce bucata de drum de sub el sări în aer, iar stînca în vîrful căreia se ascunse se nărui, Petrovici simţi cum flacăra îi pîrjoleşte obrazul şi o uriaşă mînă nevăzută îl aruncă în gol. Zăcu în nesimţire pînă cînd fumul împuşcături se risipi şi doi gealaţi îl ridicară din praf. Cînd deschise ochii şi văzu toată zarva din jur, zecile de trupuri şi mădulare însîngerate, risipite printre pietre zîmbi mulţumit. Nu-l durea nimic, toate mădularele lui păreau să fie la loc, doar din nas şi urechi îi curgeau firicele de sînge. Un ordi-başa de ieniceri îl zgîlţîi ca să-şi vină în fire, urlînd şi suduind mînios, dar el nu auzi nimic, suflul exploziei îl asurzise de tot. Cu atîta turcime în jur n-avea rost să se împotrivească, aşa că îi lăsă pe gealaţi să-i lege mîinile şi picioarele cu o funie şi să-l tîrască într-un cort împodobit cu două tuiuri, pîrlite şi-acelea de flăcări. Înăuntru dinaintea unei măsuţe înţesate de condeie, călimări şi terfeloage, stătea o sfrijitură de turc cărunt şi gheboşat, încotoşmănat într-un caftan de brocart îmblănit, deşi în juru-i trei mangaluri mari ardeau mocnit. Era kadyaskerul oştirii, Husseyn Zadeh-paşa, cel care judeca toate pricinile în vreme de război. Ghebosul îi puse o sumedenie de întrebări, îi văzu buzele mişcîndu-se prin hăţişul bărbii cărunte, dar urechile îi rămaseră astupate şi-i arătă prin semne că nu auzise nimic. Kadyaskerul ridică şi el din umeri şi scrise încet într-un catastif suçlu bulundu (găsit vinovat) apoi în cort intră marele vizir, însoţit de patru gealaţi în negru. Aceştia îi desfăcură funiile şi îi legară mîinile şi picioarele în lanţuri grele. "Ar trebui să mă legaţi de un tun de o sută de măji, strigă el, nu cumva să îmi desfac aripile şi să zbor!" Fazil Koprulu-paşa mormăi şi el ceva nedesluşit, apoi începu să vorbească cu Zadeh-paşa. Cînd gătară taifasul, bătu din palme şi gealaţii îl luară pe sus, purtîndu-l spre o căruţă mare, întărită cu fier şi cu loitrele din lemn tare, de stejar. Îl răstigniră de loitre şi-l lăsară acolo. După o vreme ieşi din cort marele vizir, împreună cu kadyaskerul. Alte bătăi din palme şi dinaintea lui se înfiinţă un arap mare cît un bivol, înveşmîntat cu un şorţ din toval, ca potcovarii, purtînd o tavă cu jăratic şi o sumedenie de unelte: cleşti, sule, ciocane, fierăstraie şi burghie lungi. Simţi cleştii înroşiţi în foc smulgîndu-i carnea, burghiile sfredelindu-i oasele mîinilor şi picioarelor şi, ca să nu urle îşi încleştă fălcile şi se gîndi la Teofana. Chipul ei curat lucea printre lacrimile de durere ca un soare, alinîndu-i suferinţa. Kadyaskerul făcu semn călăului să se oprească, se apropie şi-i puse iarăşi cîteva întrebări. Rîse şi-l scuipă în obraz strigîndu-i: "Fecior de căţea împerecheată c-un porc, mîncător de scîrnă nerod, trăzni-te-ar Mahomet în turul şalvarilor tăi împuţiţi!"
Călăul îi turnă oţet pe răni şi se duse în treburile lui. Îl văzu apoi pe Evlyia Celebi apropiindu-se cu o faţă îngrijorată. Îi vorbi şi el, apoi înţelegînd că nu-l auzea, scoase o fîşie de pergament şi scrise cu litere mari, înclinate pe ea:
"Marele seraskier nu e padişahul" Atunci înţelese zădărnicia faptei lui şi se posomorî. Îşi zăngăni lanţurile şi murmură: "Fiecare a primit ce i se cuvine, prietene, facă-se voia Domnului!"
Oastea începu să se mişte pînă seara, cînd îl legară iarăşi de roata unei căruţe încărcate cu merinde.
Codrul vuia a furtună, crengile trosneau rupte, huhurezii cîntau a moarte dar el auzea numai trilurile privighetorilor, murmurul mării, foşnetul narazmilor şi al tufelor de leandri din grădina casei din Zadar. Frigul nopţii îi ostoi durerile şi adormi ca şi cum cugetul său ar fi fost curat ca al unui prunc.
TEOFANA
Tînăra fecioară se trezi devreme, înainte ca soarele să vopsească zările în trandafiriu de mătase şi ieşi pe terasa casei din Zadar. Valurile ca smaraldul loveau molcom digul cetăţii, iar vîntul spulbera uşor petalele de trandafir şi florile de leandru pălite de brumă. Nu visase nimic în noaptea scurtată de nelinişti. Privi o vreme spre răsărit cerul de culoarea sîngelui cu sufletul strîns de îngrijorare şi, pe neaşteptate, un gînd dureros îi muşcă cugetul şi ieşi din muţenia ei îndelungată, strigînd: "Inima mea este în primejdie!" Jelena Kralovici o auzi şi veni bătînd din palme a mirare: "Ai vorbit, fata mea, ai vorbit... Dumnezeu cel atotputernic s-a milostivit de noi!" Teofana o privi cu ochii ei senini în care sclipea două lacrimi mari, ca perlele: "Nu, mătuşă, nu s-a milostivit pe deplin de mine, fiindcă iubitul meu este în primejdie de moarte! Trebuie să plec şi să-l scap, orice-ar fi!" Mătuşă-sa se cruci şi începu să sporovăiască cum că nu se cade una ca asta, să plece la drum lung neînsoţită de bărbaţi, dar fata nu se lăsă înduplecată. Luă din iatac şaua din marochin cu clopoţei de argint şi strigă unui argat care stătea gură-cască în curte: "Scoate din grajd iapa albă, pune-i iute şaua şi frîul că mă grăbesc!" Se îmbrăcă într-un dolman bărbătesc din catifea vineţie, încălţă o pereche de cizme lungi, ungureşti şi-şi ascunse pletele sub un calpac din blană de jder. Se încinse cu o sabie uşoară al-bohacen şi o pereche de pistoale cu mînerul damaschinat. De departe, semăna acum cu un aprod de casă mare sau cu un hotnog tinerel.
Nici nu ajunse soarele la chindii că străbătuse jumătate din drumul mare dintre Zadar şi Banja Luka. Iapa pe care o încălecase se trăgea din soiul Al-Khasma, cele "cinci" iepe alese de Mahomed să-i poarte războinicii la luptă. Cînd galopa părea că zboară şi-atît de larg avea fuleul încît nici nu atingea drumul cu copitele. Spre seară ajunse la un han dar nu trase acolo, porunci hangiului:
"Îndestulează-mi iapa cu grăunţe, dar nu te zgîrci, căci cu fiecare boabă pe care i-o dai ţi se va ierta un păcat!"
Acesta, un bosniac încărcat de ani şi-ncercat de rele, cu obrazul numai creţuri, tare se miră văzînd un tinerel căruia nu-i mijise încă mustaţa călătorind neînsoţit şi zise:
"Bismillah, spune-mi şi mie de ce-atîta grabă, măi copilandre?"
Teofana sări în şa şi-i aruncă un groş de argint şi plecă mai departe, fără să-l mai învrednicească cu un răspuns. Călări toată noapte şi-n zorii zilei următoare şi ajunse la o aruncătură de săgeată de zidurile oraşului Novi Sad, cînd deodată zarea se tulbură de parcă ar fi ars toată pădurea şi o trîmbă mare de praf negru se ridică gonind în calea ei.
Descălecă repede şi trase iapa din drum, adăpostindu-se sub un stejar scorburos, iar vijelia aceea iscată din senin trecu fără să-i facă vreun rău. Cînd vru să pornească din nou la drum, iapa necheză a neputinţă şi aplecîndu-se văzu că animalul îşi prinsese o copita într-o rădăcină. Rupse ciotul şi-l scoase, iar din pămînt se ivi un chepeng din aramă. Trase de belciugul chepengului şi sub picioarele ei se căscă o bortă mare şi întunecoasă. Atunci, scăpără un amnar, aprinse o torţă şi, fără să stea pe gînduri, coborî sub pămînt, în borta aceea. Merse cale de-un sfert de ceas de-a lungul unui tunel săpat de mîna omenească pînă ajunse într-o încăpere mare, largă şi minunat împodobită cu sfeşnice de aur, covoare groase, perne din brocart şi toate cele hărăzite odihnei. În mijlocul sălii se afla un havuz cu apă parfumată iar în jurul havuzului creşteau, mai mare mirarea, tufe de iasomie, trandafiri de Shiraz şi naramzi înfloriţi. Toate i se părură vrăjitorie curată şi vru să se întoarcă cînd de după o perdea se ivi o fată îmbrăcată în voaluri de mătase, cu obrazul ca luna într-a patrusprezecea noapte şi părul ca abanosul. Chipul ei era însă trist, iar la mîini şi picioare purta lanţuri groase de oţel. Fără să-şi acopere faţa cu iaşmacul, aşa cum s-ar fi cuvenit în faţa unui bărbat străin, ea îi spuse aşa:
"Pace ţie, surioară, pesemne că Allah ţi-a îndrumat paşii spre mine şi tare mă bucur, fiindcă n-am mai văzut faţă omenească şi n-am mai auzit glas de muritor de mai bine de un an!"
Atunci, Teofana, înţelegînd că ochiului de femeie nu-i scapă nimic, lăsă deghizarea deoparte şi o întrebă:
"Cine eşti tu şi ce soartă hapsînă ţi-a fost hărăzită de eşti închisă sub pămînt?"
Fecioara aceea oftă şi lăcrimă, apoi o pofti să se aşeze şi să se ospăteze din toate ce erau dinaintea lor: şerbeturi şi zaharicale, poame şi prăjituri însiropate cu miere şi apă de trandafiri, iar după ce se săturară se apucă să-i istorisească.
POVESTEA SULTĂNIŢEI DIN HIND
Află că numele meu este Nur-Sadaf ("Lumina perlei") şi sunt fiica sultanului din Hind. Tatăl meu a domnit vreme de treizeci de ani peste o ţară întinsă şi bogată de sub Acoperişul Lumii. Era milos şi drept, bucurîndu-se de ascultarea supuşilor lui deşi mulţi emiri şi sultani îi ştiau de frică şi stîrnsese multe averi de cînd domnea. Singurul lui nenoroc era că nu avea fii legiuiţi, iar eu eram singurul lui copil. Într-o zi, simţindu-şi moartea aproape mă chemă în iatacul lui şi-mi zise aşa:
"Fata mea, zilele mele sunt numărate şi numai Cel de Sus ştie cîtă îngrijorare s-a cuibărit în sufletul meu ştiind că las tronul meu gol şi soarta ţării în mîinile tale slabe. De aceea am cugetat că cea mai priicioasă cale să ai parte după moartea mea de un trai cum ţi se cuvine după stirpe şi rang, ar fi să iei de bărbat pe fiul cel mare al vizirului meu. În felul acesta puterea ţării ar rămîne întreagă şi n-ai avea parte de peţitori care să rîvnească la tronul ţării!"
Ca o fiică ascultătoare ce eram, nu m-am împotrivit voinţei lui. Fiul vizirului era un tînăr cu o înfăţişare plăcută, fără metehne, pe care-l cunoşteam din copilărie, aşa că s-au făcut deîndată pregătirile de nuntă. În vreme ce lumea se veselea şi se aprinseră torţe pe toate uliţele, la palat s-a înfăţişat un gusan, ce părea nusrani (nazarinean) după straie şi după înfăţişare. Văzîndu-l că poartă în traistă un saz, cămăraşii l-au lăsat să intre, fiindcă la orice ospăţ e mare nevoie de cîntăreţi şi gusani care să-nveselească nuntaşii. El s-a dus întins pînă-n divan şi fără alte salam-alekuri i-a zis de-a dreptul tatălui meu:
"Pacea să se pogoare asupra frunţii tale, fiindcă am venit să-mi dai fata ta de soţie!"
Fireşte că a fost luat în rîs, batjocorit şi alungat de robi. Mie mi-a părut rău şi întîmplarea asta mi-a umbrit bucuria, dar lucrurile rele nu s-au oprit aici fiindcă kismetul meu a fost altul. În noaptea nunţii, pe cînd mă pregăteam să-mi întîmpin soţul, în iatac a năvălit acel bărbat şi, fără să mai stea pe gînduri m-a înşfăcat şi m-a luat cu dînsul. Pesemne că e un vrăjitor blestemat fiindcă atunci cînd străjile au vrut să-l oprească, el a scos sazul din desagă şi şi-a plimbat repede degetele pe strunele lui fermecate, iar toţi oştenii aceia neînfricaţi au căzut în nesimţire. Puterea sa diavolească este atît de mare, încît, cu mine la subsuoară, s-a înălţat la cer şi, de parcă am fi fost purtaţi pe aripile păsării Rock, am străbătut zările şi tăriile ajungînd pînă aici. După ce mi-am venit în fire, l-am întrebat:
"De ce mi-ai făcut atîta rău, ce pricină te-a îndemnat să mă smulgi din mijlocul celor care-mi sunt dragi? Tatăl meu se va prăpădi de inimă rea... au nu ai părinţi ca să-ţi fie milă?"
El s-a încruntat şi mi-a strigat:
"Fiinţă nevolnică ce eşti, ursita ta a fost să-mi bucuri mie inima şi trupul, iar de-acum soarta ta este legată de a mea şi orice ai face nu poţi scăpa!"
Acestea fiind zise s-a bucurat fără milă de trupul meu şi, după ce a petrecut cu mine o noapte întreagă m-a legat în lanţuri şi s-a făcut nevăzut, iar eu am rămas să-mi blestem viaţa amară. Am căutat cale de scăpare din temniţa aceasta vrăjită, unde nici tîrîtoarele nu se pot strecura, păsările nu pot zbura şi nici gîndul omenesc nu poate pătrunde, dar n-am izbutit.
Gusanul vrăjitor s-a întors peste zece zile şi m-a aflat plînsă şi deznădăjduită şi a căutat să mă îmbuneze, iar eu i-am spus:
"Dacă vrei să te îndrăgesc într-o bună zi, să-mi spui care-i taina ta!"
Iar el a rîs şi mi-a răspuns aşa:
"Dacă ţi-o spun va trebui să te omor şi eu n-am nicio poftă să sparg ulciorul din care am băut cu nesaţ!"
Şi iarăşi, s-a împreunat cu mine, fără să-i pese că mă înfioram toată de frică şi scîrbă. Nu m-am putut alina pe deplin, fiindcă după alte zece zile a venit să mă viziteze. Lăudată fie puterea Celui de sus, fiindcă mi-a dat prin minte un gînd ca să-l descos pe vrăjitorul acela care m-a înrobit. Mi-am boit ochii cu khol negru şi faţa cu suc de şofran şi m-am culcat prefăcîndu-mă că-s bolnavă, iar el, îngrijorat că nu-l întîmpin cum se cuvine, m-a întrebat:
" Ce rău te apasă? Au nu ştii că alte muritoare în locul tău ar fi bucuroase să-mi fie în preajmă?"
Atunci eu am gemut ca şi cum m-ar fi încercat chinurile morţii. Martor mi-e Allah că aş fi şi eu bucuroasă dacă mi-ai arăta puţină grijă şi mi-ai destăinui taina ta! Altfel, am să mă sting de supărare că nu-mi arăţi încredere şi mă jur pe lumina ochilor mei că n-am să destăinui nimănui, fiinţă omenească sau djin, nimic din cele pe care ai să mi le spui!"
Ce mai încolo şi-ncoace! Văzînd că nu mă putea alina, gusanul s-a aşezat lîngă mine şi a început a-mi povesti aşa:
"Află că mă numesc Efraim, iar neamul meu se trage dintr-o stirpe de închinători ai focului şi de tînăr am plecat să-mi aflu norocul în lume. Degeaba m-au povăţuit toţi, nu pleca fără binecuvîntarea părinţilor, fiindcă rău îţi va fi, eu n-am ascultat şi am luat-o spre soare-răsare. Şi-am ţinut, tot aşa, drumul drept pînă am ajuns în binecuvîntatul oraş, perlă între perele oraşelor lumii, Bagdad. Întîi am purtat cu spinare mărfuri în suk, apoi mi-am cumpărat un asin ca să car apă, salep şi răcoritoare pe la casele celor avuţi. Într-o seară cu arşiţă trecînd pe sub zidul unei case mari de piatră am auzit un glas dulce strigîndu-mă:
"Salepgiule, dacă ai sorbet de narazme parfumat cu iasomie din Punt, pe cinstea mea că-ţi voi plăti cu vîrf şi-ndesat!"
Cînd mi-am ridicat ochii, am văzut o femeie tînără, îmbujorată, cu pielea ca mătasea şi ochii negri şi galeşi privindu-mă cu nesaţ şi n-am mai stat pe gînduri. Ea mi-a deschis uşa grădinii lăsîndu-mă într-o curte minunat împodobită cu flori înmiresmate şi cu un bazin cu totul şi cu totul din marmură, semn că era o casă de oameni avuţi. Ceea care mă strigase a tîrguit un ulcior cu salep dar, înainte de a-mi plăti, m-a ciupit de obraz şi mi-a spus aşa:
"Ochii tăi văd şi inima-ţi cere... iată, îţi voi plăti cu o sărutare şi-ai să fi mulţumit peste poate!"
Cum eram tînăr şi nedeprins cu vicleniile femeieşti, m-am învoit, iar femeia aceea neasemuit de frumoasă m-a sărutat cu atîta pricepere încît în inimă mi s-a strecurat un foc de nestins. Nouă zile m-am perpelit de libovul înfiripat în suflet şi într-a zecea m-am strecurat iarăşi în grădina ei. Se lăsase seara şi-n lumina făcliilor am văzut-o scăldîndu-se în bazinul plin cu petale de trandafir şi dorinţa mi-a fript mai avan inima. Iar vrăjitoarea aceea s-a ridicat din apă şi văzîndu-mă, a strigat:
"Pe Allah, acum va trebui să-ţi scot ochii, fiindcă m-ai văzut goală!"
Şi a rîs, iar eu, nătîngul de mine, m-am apărat:
"Stăpînă a inimii mele, mi-aş scoate şi inima din piept ca să-ţi fac pe plac... cere-mi orice, căci n-am să dau îndărăt!"
Ea s-a înveşmîntat într-o rochie de muslim, ţesută cu perle şi mi-a spus:
"Poţi să rămîi în casa mea cît ţi-o fi pe plac, dar jură-mi pe creştetul părinţilor tăi că n-ai să spui nimănui ce vei vedea aici!"
Am jurat fără să stau pe gînduri şi ea s-a veselit foarte şi m-a îmbiat să gust mîncări alese, iar cînd ne-am săturat, a deschis cu o cheiţă un sipet măiestrit meşteşugit şi a scos din el un saz. Ca prin minune, de-abia ce i-a atins strunele, lăuta aceea a prins numaidecît să cînte singură, vrăjindu-mi simţurile şi amorţindu-mi orice gînd de împotrivire. Tare m-am minunat, iar frumoasa Zobeida, căci acesta îi era numele, a început să rîdă:
"Cum credeai că pot să trăiesc în îndestulare, fără să am la îndemînă un mijloc potrivit s-o cîştig. Acest saz a fost al iscusitului sazier Yusuf Mazduri şi este fermecat, iar puterea lui este necuprinsă între toate sculele vrăjite ce se află pe lume!"
Şi-aşa am rămas în casa ei, neputînd să mă împotrivesc dragostei ce-mi aprinsese inima. Nu mi-a părut rău, dar degrabă m-am lămurit ce iscusinţă avea frumoasa mea. În fiecare seară de vineri ea aşternea masa şi chema la dînsa negustori bogaţi să se îndestuleze, şi-acei oameni avuţi veneau fără teamă în casa ei, iar cînd minţile li se tulburau de vinul băut, Zobeida lua sazul şi-l punea să cînte pînă cînd ei adormeau. Iar cînd se trezeau, fără straie şi fără pungile cu dinari de la brîu, undeva în pustie, boceau de mama focului ca nişte ţînci nătîngi. Şi asta n-a fost tot. Într-o dimineaţă, cei păgubiţi au alergat la cadiu şi acela a venit să judece pricina. Eu m-am temut să nu fiu biciuit şi alungat din oraş fiindcă mă vedeau în cîrdăşie cu ea, dar n-am avut vreme să tremur de frică. Vrăjitoarea a atins strunele sazului, iar cadiul a fost pe loc preschimbat într-un cîine negru.
"Vezi, Efraim, nimeni şi nimic nu mi se poate împotrivi! Rămîi cu mine şi-ai să trăieşti îndestulat pînă la sfîrşitul zilelor tale!"
Atunci, în mintea mea a prins să se înfiripe un gînd nesăbuit: cum să pun mîna pe sazul vrăjit şi să o fac să mă iubească din toată inima, aşa cum o iubeam eu! Am aşteptat seara şi, după ce şi-a făcut iarăşi meşteşugul de vrăjitoare şi a adormit, m-am strecurat în iatacul în care dormea, am scos sazul din sipet şi m-am apropiat de fereastra casei. Numai ce i-am atins strunele că puterea lăutei vrăjite s-a făcut văzută şi toţi trecătorii au prins să se clatine ca beţi, iar caraulele nu mai pridideau să ridice pe cei aflaţi în nesimţire pe uliţe. Zobeida, însă, s-a trezit şi a scos un ţipăt de groază:
"Ce faci, nefericitule? Acum m-ai pierdut, căci puterea sazului a trecut de la mine la tine, iar vraja lui Mazduri îmi înfige un cuţit în inimă!"
Şi, pe loc a căzut moartă acolo-n aşternut, plină de sînge ca şi cum careva ar fi înjunghiat-o. Cît despre mine, m-am făcut nevăzut ca să nu fiu învinuit de omor. De-atunci am hălăduit ani nesfîrşiţi prin lume şi, fiindcă am prins scîrbă de viaţă, nu m-am dat în lături de la nici o nimicnicie. Am învăţat toate tertipurile şi farmecele care zăceau în instrumentul acesta blestemat şi m-am bucurat peste măsură de ele. Într-o noapte, pe cînd zburam nevăzut pe deasupra palatului tatălui tău te-am văzut în iatacul tău, dormind fără grijă. Pe scurt, te-am îndrăgit, fiindcă chipul tău este leit celui al frumoasei mele Zobeida şi, deîndată m-am simţit ispitit să-mi aflu alinarea!"
Atîta a istorisit gusanul cel blestemat, iar eu am crezut că voi găsi milă pentru soarta mea şi i-am spus:
"Lasă supărările tale deoparte, căci îţi voi fi roabă credincioasă şi am să te aştept în toate zilele mele cu bucurie!"
Din acea zi n-am mai dat ochii cu el, cine ştie ce blestemăţii face în lume punînd acel saz să cînte şi cîte inimi nefericite a mai frînt, dar n-a trecut nicio clipă fără să nădăjduiesc că voi scăpa de puterea lui şi-mi voi vedea părinţii şi casa.
Atunci, isprăvind nemîngîiata Nur-Sadaf povestea ei, Teofana se hotărî să-i spună şi ea, pe scurt, în ce fel şi din ce pricină ajunsese acolo.
(va urma)