25.
DAVID (DAUD) BEN YEHUDA
Nu se va şterge prea curînd din mintea şi sufletul meu amintirea acestei cumplite întîmplări. Ştiu că stă scris şi-n Mizbeah, al nouălea hikkhot akum: "E oprit să scapi un goim aflat în pericol de moarte " dar eu nu mă pot împăca cu gîndul că tovarăşul meu a avut parte de o soartă atît de cumplită şi, simţind imboldul să-l ajut, i-am spus lui Celebi:
"Effendy, răul şi suferinţa pe care o încearcă fiinţa omenească sunt scrise în cartea vieţii şi nu te poţi împotrivi celor ce-ţi sunt hărăzite, dar acest om a greşit din prea multă credinţă. Soarta lui atîrnă de un fir de aţă şi-ar merita iertare, fiindcă la rîndu-i atunci cînd am fost la ananghie şi-a primejduit viaţa pentru noi!"
Mai multe n-am apucat să spun, fiindcă el, cu ochii înlăcrimaţi, m-a oprit:
"Acum, nu mai e nimic de făcut, Daud şi nici îngerul Gibrail dacă ar sosi, tot n-ar mai putea să-l scape! Degeaba am rugat pe marele vizir, arătîndu-i că ar trebui să-l cruţe, fiind o iscoadă care posedă nenumărate taine preţioase pentru noi, totul a fost cîntărit şi hotărît... cerul să aibe milă de sufletul lui!"
Am aprins o căţuie cu tămîie scumpă din Yemen, ca să alung muştele şi mirosul de putreziciune al taberei care începea să foiască. S-a spălat cu două căuşuri de apă şi, în timp ce îi întindeam un prosop de bumbac moale, i-am zărit prin gulerul giubelei gîtul, dintr-o dată zbîrcit, cu vinele umflate şi mi s-a făcut teamă că aş putea muri, la rîndu-mi fără ca el să se poată împotrivi cumva.
Am ieşit amîndoi din cort şi-n razele călduţe ale dimineţii am văzut pămîntul scăldat în văluri roşiatice, de parcă ploua cu sînge. Celebi a strigat fără vrere "Opriţi, opriţi-vă degrabă", însă călăii au lovit crupele celor patru cămile cu harapnicul, iar trupul acela gol a zvîcnit în sus, cu toate mădularele întinse şi sforile muşchilor tremurînd. Dobitoacele au mugit cumplit şi s-au opintit trăgînd spre răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte pînă cînd s-a auzit un trosnet cumplit. Atunci, fără veste, deasupra răgetelor, strigătelor şi larmei mulţimii s-a auzit glasul lui Petrovici strigînd: "Tatăl nostru care eşti în ceruri... facă-se voia Ta!" Mi-am astupat urechile să nu mai aud, iar ochii îmi înotau în apa sărată a infernului dar tot am văzut cum trupul valahului a fost sfîşiat în patru, iar din mădulare şiroia sîngele, cu atîta putere încît straiele călăilor, pielea cămilelor şi pămîntul dintre corturi s-au înroşit toate.
"Allah akbar!", au strigat cei de faţă, iar marele vizir care a catadicsit să asiste la grozăvia a încuviinţat: "Inşallah... pentru fiecare suflet de necredincios trimis în iad, unui muslim i se iartă o mie de păcate şi-o mie de hurii îmbietoare îl vor întîmpina în rai!"
Scîrbit de sălbăticia judecăţii, Evlya s-a tras într-o parte şi, pînă spre seară n-a mai scos nici un cuvînt. Armia turcească s-a urnit iarăşi către apus şi, atunci, în norul de praf prin care păşeam, printre dobitoace de povară, oşteni asudaţi purtînd arme cumplite, căruţe încărcate cu ghiulele şi praf de puşcă n-am putut să nu mă gîndesc, iar şi iar, la zădărnicia morţii lui Ioan Petrovici. La popas stăpînul m-a chemat şi mi-a spus:
"Cînd se întunecă, încaleci pe catîr şi faci cale întoarsă. Ia punga asta, cu o sută de piaştrii, caută-i trupul şi îngroapă-l după legea lui, să nu-l sfîşie fiarele şi corbii... din păcate, capul i-a fost înfipt într-o suliţă şi purtat după obicei cum se întîmplă cu prinşii de război care-au făcut moarte!"
"Mîine va fi sîmbătă, stăpîne, mi-e oprit să călătoresc şi să pun mîna pe unelte!" am spus, iar el a zîmbit cu amărăciune:
"Iau şi-acest păcat asupra mea... du-te şi găseşte nişte creştini să-l îngroape!"
Cheiţa alef şi cheiţa ghimel, pe care le purta tot timpul prinse cu lănţişor de oţel la grumaz, s-au ciocnit şi-n clinchetul lor am desluşit glasul lui Moses de Leon, lăudată să-i fie în veacul vecilor înţelepciunea, rostind limpede: "Peshat (litera) Remez (aluzia) Derash (anagogia) Sod (înţelesul): P-A-R-D-E-S!" (Paradis)
MUSA IBN KABIR
Aşezat deasupra unei movile de pămînt proaspăt răscolit, Kabir răsfoia cîteva foi mucegăite şi cu cerneala spălată de ploi. Privirea lui trecea dincolo de litere şi murmura:
"Dincolo de negura neînţelegerii, înţelesul primordial este unul singur: aşa cum străfundul sufletului vă păstrează trupul, şi Adam Ruhami, cel de-al treilea înger scoborît pe pămînt, păstrează în străfundul sufletului său Lumea întreagă. El se va afla în anul 1678 după Isa, pe o traiectorie descendentă între Lună şi Soare, la intersecţia cu iadul Arihman, iar vînătorii de vise şi cititorii în stele îl vor urma, întruchipînd în litere ceea ce vor hăitui din plin. Dar, cînd, el va urma o traiectorie ascendentă, la sfîrşitul veacului şi starea visului său se va apropia tot mai mult de Creator, ei vor trebui să-l ucidă, iar din bucăţile trupului lui Adam pe care le vor aduna din visele tuturor muritorilor se va întruchipa pe pămînt, ca o ţară, cartea trupului său. Din buricul unui deget, un munte, dintr-un neg o pădure, dintr-un fir de păr un rîu, fiecare şeitan lucrînd cu sîrg la cîte o parte din trupul său. Partea nevăzută a trupului său se va face din visele vii, fiindcă aşa cum dintr-o fîntînă secată nu poţi scoate apă, nici din visele celor morţi nu poţi scrie singur cuvînt. Iar carnea se va face cuvînt."
Tînărul Nicolas Lecendrier dormea zîmbind lîngă crucea cioplită din lemn de frasin. Visa că se afla într-o grădină înţesată cu tufe de trandafiri din care rupea un boboc şi-l întindea unei fete zvelte, îmbrăcate într-un dolman albastru de catifea, cu o căciuliţă de jder sub care-şi adunase pletele bălaie. Îl trezi şi îi spuse:
"Haide, copile, am să-ţi arăt cum se prinde un vis viu!" şi-apoi în sine:
"Luna de djemaz-ul evel în cea de-a doua djumă, bivolii cerului se adună în turmă, sclipeşte între nouri meteorul Azrael, scrîşneşte între oase şi piele un vîrf de oţel, spada lui bătută pe ilău de treizeci de ori, cu Tatăl nostru rostit către nori, în mîini de femeie îşi va găsi rostul".
Ochii lui sclipeau roşii, iar cînd îşi muşcă mustaţa simţi gustul nopţii care se petrecea: aburul de piatră, bezna ninsă cu funigei aurii, amăreala ciupercilor găurite de viermi, scoarţa copacilor roasă de carii, dar mai presus de toate gustul sărat al răzbunării, iar cuvintele lui îşi urmau calea şerpuitoare dar fără greş, precum cel al furnicilor cărînd leşurile în muşuroi.
În noaptea ce trecuse, Mehmet Zilli părăsise trupul îngheţat al lui Evlya Celebi. Se îndreptase întîi spre miazăzi dar vîntul mirosea prea tare a sare şi-atunci o luă repede spre locul în care ştia că se înalţă oraşul Merzban. Găsi o călăuză şi îi plăti zece tumani ca să-i arate drumul, însă după trei ceasuri diavoleşti, lungi cît o zi întreagă de cînd plecase se trezi singur-singurel în mijlocul unei cîmpii înalte şi seci presărate cu pietre. Neştiind încotro s-o apuce, mai merse cale de trei ceasuri spre răsărit dar, în curînd, se dovedi că rătăcise drumul, căci nici urmă de Merzban nu se zărea. Atunci, fiindcă tot se însera, se spălă şi-şi făcu salahul, cu inima strînsă de teamă c-ar putea să cadă pradă fiarelor sau hoţilor. Nici că gătă el bine cele ce se cuvin în rugăciunea maghrib, că zări licărind în depărtare o luminiţă. "Dacă mi-a fost scris să-mi săvîrşesc zilele aici, facă-se voia Ta, iar de vrei să-mi dai păcătosului de mine un semn, fie-Ţi milă şi fă-o fără zăbavă, căci necuprinsă este puterea Ta şi neînţelese căile pe care ne porţi!" îşi zise pregătindu-se pentru ce poate fi mai rău. Luminiţa se făcu cît o rodie, apoi cît un harbuz şi-n pîlpîirea torţei zări apropiindu-se, însoţit de behăitul mioarelor sale, un cioban.
"Salam alaykum", îi dădu bineţe Zilli, iar acesta îi răspunse, cum se cuvine: "Wa-alaykum salam!"
Se aşezară apoi lîngă foc şi cinară merinde sărace, împărţind o lipie uscată şi-o sedilă de urdă sărată, iar după ce se săturară, ciobanul îl întrebă:
"Dacă nu ţi-o fi cu supărare, effendy, spunem ce griji sau nevoi te poartă prin pustietăţile astea?!"
Atunci, Mehmet Zilli îi povesti lui Tayran, căci acesta era numele păstorului, cum se rătăcise şi căuta drumul Merzbanului, iar Tayran zîmbi cu subînţeles şi-i spuse:
"Toate încercările prin care trece omul, de la Cel de sus, fie-I numele în veci nemuritor, vin... pesemne că tot cătînd calea cea dreaptă, cu grija să nu faci un ocoliş prea mare ai uitat să priveşti în sufletul domniei-tale. Şi mare amar te aşteaptă dacă nerăbdarea te-mpinge dincolo de cuget. Zic cărţile sfinte că de faci bine, bine primeşti dar adesea lucrul acesta se-ntîmplă taman pe dos... Au n-ai aflat povestea pescarului care a slobozit un efrit din ulcior?"
Şi, fiindcă noaptea se arăta lungă iar călătorul dovedindu-se curios să afle acea pildă, păstorul se puse pe istorisit.
POVESTEA EFRITULUI DIN ULCIOR
În vremea califului Harun-al-Rashid, trăia în oraşul Basra un pescar nevoiaş, pe numele său Giafer. Şi-avea o droaie de copii şi-o nevastă care nu mai prididea cu treburile, iar la atîtea guri de hrănit, abia de-i ajungeau banii pentru o bucată de pîine, ba mai avea de-ndurat şi cicăleala femeii cînd n-aducea nimic de mîncare în casă. De mulţi ani arunca năvodul în mare şi puţin folos avea de pe urma muncii lui. Într-o seară de vineri, după ce trecu pe la geamie, în loc să meargă să se odihnească, luă năvodul din cui şi-şi spuse:
"Dacă nici în noaptea asta nu prind un peşte mare, Allah Atotvăzătorul mi-e martor că dau foc luntrii şi plaselor şi-mi caut altă meserie!"
Se duse aşadar pe malul mării, se urcă în luntre şi-aruncă năvodul spre larg. Aşteptă ce-aşteptă pînă cînd se îngreună, dar cînd îl trase nu găsi în plase decît nămol, ierburi putrede şi cioburi de oale. Atunci, îl aruncă şi-a doua oară, iar cînd simţi că se îngreunase îl ridică, dar, spre nenorocul său în năvod se afla un leş de măgar.
"Pe sufletul meu că amarnică soartă am! Dacă nici a treia oară nu prind nimic, mă fac hamal în bazar!" strigă către valuri şi azvîrli iarăşi năvodul mai în adînc. După un ceas, cînd întoarse luntrea spre ţărm şi trase de frînghie, în ţesătura năvodului luci un ulcior mare de aramă. Îl scoase din plasă, îl suci şi-l învîrti zicînd:
"Decît nimic, bun e şi ăsta, că dacă-l duc în suk şi-l vînd unui arămar tot mă aleg cu zece tunami!"
Cercetînd el urciorul văzu că-i astupat cu o pecete de plumb şi curios nevoie mare desfăcu peceţile să vadă ce-i înăuntru şi deîndată, martor mi-s Mahomed şi toţi proorocii acestei lumi că amarnic se căi. Din vasul de aramă ieşi un fum negru şi gros, iar cînd fumul îndesi din el se întrupă un efrit uriaş, cu ţeasta cît cupola unei geamii, cu mîinile cît copacii şi picioarele cît catargele corăbiilor. Ochii îi luceau înfricoşător, în gură scrîşneau măselele mari ca nişte bolovani din caldarîm, iar în păru-i neţesălat mişunau şoarecii şi liliecii ca-ntr-o casă părăsită. Pescarul se înspăimîntă şi căută zadarnic să se ascundă, iar efritul hohoti gros, de credeai că se slobozeşte tunetul din nori:
"Amarnic am mai pătimit, de trei sute de ani stau în ulciorul ăsta, pe fundul mării, fără să văd lumină ori chip omenesc, fără să beau, fără să mănînc, iar acum, de m-ai slobozit a venit vremea să-mi ţin făgăduiala... aşa că pregăteşte-te să mori!"
Atunci, văzînd că n-are nimic de pierdut, Giafer îi ieşi dinainte zicînd:
"Cum vine treaba asta, în numele lui Allah, care le ştie şi le vede pe toate? Eu te-am scăpat de necaz şi drept răsplată tu vrei să mă ucizi? Una ca asta nu s-a mai pomenit de cînd Cain pe-Abel l-a căsăpit!"
Şi-acesta îi zise pescarului Giafer aşa:
"N-am ce face, ăsta ţi-e kismetul... află că eu sunt fiul celui mai blestemat efrit din cîţi au fost pe lume şi tot neamul meu se-nchina la focul cel veşnic, dar a venit profetul Soleiman şi ne-a dovedit cu toate puterile sale vrăjite necredinţa, biruindu-ne, iar pe mine m-a închis în ăst ulcior şi l-a pecetluit cu ghiulul său vrăjit, aşa că oricît m-am străduit din el n-am putut ieşi. Şi-am zăcut fără speranţă pe fundul mării cam un veac, zicîndu-mi: pe cel care mă va scoate din ulcior îl voi face om bogat, de nu va mai trebui să muncească pînă la sfîrşitul zilelor lui. Se mai scurse aşa, încă un veac, fără nicio nădejde şi iarăşi mi-am spus: fiinţă omenească, sau djin, pe cel care mă va scăpa îl fac sultan peste suflete! dar tot nimic nu s-a săvîrşit, şi-atunci, mi-am pierdut răbdarea şi-am strigat: mă jur pe capul tatălui meu şi pe sîngele neamului meu că pe cel care mă va scăpa îl voi ucide deîndată cum ies din ulcior... aşa că ce să mai stăm la tocmeală, că mai am multe de făcut, pregăteşte-te de moarte!"
Degeaba se rugă Giafer de dihania aceea spăimoasă, pas de înduioşează un blestemat de efrit, mai degrabă faci să curgă apă din piatră seacă sau să plîngă o dihanie de crocodil. Şi-atunci îşi luă curaj şi zise:
"Dacă aşa mi-a fost dat să mi se întoarcă binele cu răul, pe Allah, nici că merită să mai trăiesc, aşa cum a păţit medicul Rahed, care l-a vindecat pe regele Caleb de lepră!"
Ajungînd aici cu povestea, păstorul se opri şi sciorăi în foc, iar Mehmet Zilli, nerăbdător, îl iscodi:
"Care-i păţania medicului Rahed şi-n ce fel a pătimit el?"
(va urma)