28.
YUSUF MASDHURI (ZIS "GUSANUL")
Greu de lămurit minţilor obişnuite cum, în nici cinci zile de cînd se preumbla printre zidurile cetăţii Buda, momindu-l pe Edward Talbot Kelley să pună mîna pe cartea tainică a lui Evlyia Celebi, Yusuf Mashduri se afla acum în coada armiei turceşti care se îndrepta spre apus. Îl îmbărbăta pesemne dorinţa de a-şi duce la capăt misia diavolească. Era îmbrăcat într-o mantie peticită precum un ins fără căpătîi şi călărea o catîrcă andaluză de culoarea smoalei, cu coada împletită în şapte. Îl însoţea o tînără roabă arăpoaică, cu ochii verzi ca smaragdele care avea scrijelite în pielea obrazului semnele tribului în care se născuse. Mergea nebăgat în seamă, căci aşa era orînduiala, după ordiile yenicerilor, spahiilor şi deliilor urma gloata fără număr a celor care trăiau de pe urma oştirii: geambaşi, sacagii, telali, potcovari, lăutari şi alţi pierde vară.
La primul popas, Masdhuri scoase lăuta sa făurită din carapacea unei broaşte ţestoase şi lemn scump de abanos şi începu să cînte, plimbîndu-şi încet degetele mîinii stîngi, nefiresc de lungi peste strune. Larma din jur se potoli ca prin minune şi toţi încremeniră ascultîndu-l, iar un yenicer tînăr se apropie de el zicînd:
"Pe sufletul mamei mele că mi-ai mişcat inima şi-aşa o cîntare răscolitoare n-am auzit pînă azi! Sunt gata să-mi vînd sufletul numai ca să o mai aud încă o dată!"
Gusanul lăsă instrumentul deoparte şi mormăi:
"Pesemne că sufletul tău face puţine parale sau n-ai aflat încă preţul lui!"
Atunci, tînărul oştean, pe numele său Daud Gürcün suspină şi zise:
"Multe am făcut în scurta mea viaţă dar niciodată n-am ştiu dacă lucrez pentru rai sau pentru iad... acum mi s-au lămurit toate şi n-am altă dorinţă decît să-ţi ascult cîntările meşteşugite!"
"Nimic mai uşor, zîmbi Masdhuri, aşteaptă să apună soarele şi-am să vin în ortaua ta ca să te încînt!"
Cînd se lăsă seara Gusanul împreună cu arăpoaica se strecură printre corturi pînă ajunse în locul în care tăbărîse o ordie de yeniceri. Tînărul yenicer s-a bucurat foarte văzîndu-l dar el i-a spus:
"Înainte să-mi încep cîntarea aş vrea să ştiu de pe ce meleaguri te tragi şi cine-ţi sunt părinţii!"
Acesta oftă şi privind cerul spre răsărit zise:
"Aş vrea să-ţi fac pe plac, dar prea multe nu-mi aduc aminte. Ştiu numai că m-am născut în ţara Gürcistan (Gruzia) şi am fost smuls din braţele mamei mele de mic de nişte tîlhari. După aceea răpitorii mei m-au dus într-un tîrg de robi unde m-au vîndut unuia dintre slujbaşii marelui seraskier căruia i s-a năzărit că fiind sănătos şi zdravăn la trup aş fi potrivit să ajung oştean. Am crescut în tabără, unde am învăţat, laolaltă cu alţi băieţandri, asemenea mie, meşteşugul armelor şi obişnuindu-mă repede cu toate felurile în care poţi să ucizi am ajuns într-o ordie de yeniceri. Nu-mi păsa de primejdie şi moartea mi se părea ceva firesc, ba chiar rîdeam de ea pînă cînd, într-o bună zi, rostul vieţii mi s-a schimbat şi schimbarea aceasta în inimă m-a lovit... dar n-am să te întristez prea mult cu nefericirea mea"
Auzind astea, Masdhuri apucă lăuta şi începu să cînte o melodie săltăreaţă, iar roaba arăpoaică îşi lepădă veşmintele şi începu să dănţuiască, iar toţi cei de faţă se veseliră privind-o, ba unii o traseră în poala lor şi o sărutară. Numai tînărul Daud nu se veselea, şi-atunci, văzîndu-l că plînge îi spuse:
"Sunt gata să mă jertfesc pentru tine, iar dacă meşteşugul meu îţi face rău, nimic mai uşor decît să fac strunele să tacă!"
"Nu, gusanule, spuse yenicerul, vina-i a mea că nu mă veselesc defel la auzul muzicii tale şi află că ascultîndu-ţi cîntecul măiestrit mi-am amintit de cea pe care o iubesc şi din pricina căreia sunt nefericit!"
Cum nimeni nu mai avea chef de veselit, yenicerul începu să-şi istorisească păţania, după cum urmează:
POVESTEA YENICERULUI ŞI A FETEI PADIŞAHULUI PERILOR
În urmă cu ceva vreme mă aflam în oastea premăritului sultan, sub zidurile Nahicevanului. Cetatea aceea, bine întărită, cu ziduri înalte de piatră albă ni se împotrivea de trei luni încheiate şi, zadarnic am bătut-o cu tunurile că apărătorii ei nu s-au dat bătuţi. Atunci, capul ordiei noastre, Tabkan Ayub-paşa ne-a chemat dinaintea lui şi ne-a zis:
"De-a dreptul prin ziduri nu putem răzbate, aşa că trebuie găsit un şiretlic ca să ajungem în cetate... şi mă jur pe capul părintelui meu că acela care-mi va deschide porţile va primi zece mii de tumani şi rangul de agă!"
S-au pus tulufegii şi artificierii să sape o galerie cu gîndul să azvîrle zidurile în aer, dar n-au izbutit, tîrnăcoapele şi sculele lor nu izbuteau să sape mai mult de o palmă oricît s-ar fi trudit de parcă piatra pe care se înălţau zidurile cetăţii ar fi fost din fier. Eu, mă învîrteam fără rost pe acolo şi, tot hoinărind am ajuns într-un loc unde curgea un pîrîu cu apă curată. Vîrîndu-mi mîna în ea ca să-mi potolesc setea am văzut că era fierbinte. Tare curios, am mers mai departe printre tufişuri şi, tot căutînd pe firul apei am ajuns la o peşteră întunecată. Atunci, am lăsat deoparte teama şi am intrat, pomenindu-mă într-un hammam, cu pereţii duraţi din porfir, luminată cu sfeşnice nenumărate şi bazine mari din marmură. Fiind asudat şi plin de praf, mi-am scos veşmintele şi m-am scăldat întîi în bazinul cu apă caldă, apoi în cel cu apă rece. După ce m-am răcorit, m-am întins pe lespezi şi-am adormit. Numai ce mi s-au închis pleoapele că în hammam a intrat o gazelă gingaşă. Pînă să mă dumiresc eu bine, gazela aceea şi-a lepădat pielea, iar de sub ea s-a ivit o fată cu pielea ca spuma laptelui şi chipul ca luna într-a patrusprezecea noapte. Pasămite, vroia să se scalde, dar cînd m-a zărit, pe sub sprîncenele încondeiate ca struna arcului, ochii ei m-au săgetat cu dulceaţă, iar buzele ei ca mărgeanul au rostit aşa:
"Vai ţie, muritorule, că m-ai văzut goală, fiindcă acum trebuie să-mi chem slugile să-ţi scoată ochii!"
Martor mi-e cerul că nici o clipă nu m-am înspăimîntat şi, ţinîndu-mi firea i-am spus:
"Stăpînă a mea, acum că te-am văzut şi mi-ai înrobit sufletul, chiar şi moartea mi se va părea dulce, căci vine din partea ta... sunt oştean şi nu mă tem de nimic decît de nepăsarea ta!"
Iar fata aceea neasemuită a zîmbit şi mi-a făcut semn de pace:
"Fie cum spui, dacă aşa mi-a fost hărăzit. Să te pedepsesc atît de amarnic mi-ar fi prea uşor dar am să te ascult cu răbdare ce cauţi aici şi ce pricină te-a scos în calea-mi!"
Eu i-am povestit cine sunt şi cum ajunsesem în acel loc fermecat, iar după ce am isprăvit, a fost rîndul ei să mă lămurească:
"Află că numele meu este Nylufar şi sunt fata padişahului perilor, iar tatăl meu are putere deplină asupra tuturor duhurilor care sălăşluiesc în lumea cealaltă, fiindcă aşa cum pe pămînt domneşte un singur stăpînitor, şi în lumea nevăzută de muritori stăpîneşte unul atotputernic. De tînără am fost hărăzită să împart soarta alor mei şi mi-era menit să ajung soaţa unui sultan al djinilor dar ursitoarele mi-au menit alt destin. Cînd am ajuns la vîrsta măritişului, un vrăjitor din tagma celor care se închină focului veşnic m-a văzut şi a prins drag de mine. Fireşte că m-am împotrivit patimii ce-i muncea sufletul şi-atunci, văzînd că n-am de gînd să mă însoţesc cu el, blestematul acela m-a fermecat făcîndu-mă să iau înfăţişarea unei gazele. Singurul răgaz mi-este dat la ceasul prînzului, cînd soarele stă drept pe cer. Atunci puterea blestemului slăbeşte, iar eu ies din pielea gazelei şi-mi recapăt trupul pentru un ceas. Blestemul magului a fost atît de puternic, încît nimeni nu s-a dovedit destoinic să-l desfacă de parcă ar fi fost pecetluit cu inelul profetului Soliman. Numai o ţigancă bătrînă cititoare în argint-viu s-a învrednicit să mă lămurească descîntînd aşa: "Ceea ce-i durat sub pecetea focului în foc va pieri şi numai sufletul unui muritor se poate jertfi pentru tine. Du-te în cutare şi cutare loc, unde vei găsi o scăldătoare în piatră şi, cine-ştie pînă la urmă se va găsi un fiu al lui Adam să se jertfească pentru tine!". De atunci vin în fiecare zi aici, mă scald şi aştept să mă sloboadă careva de sub această întruchipare. Pesemne că puterile perilor sunt mai prejos decît ale magului, şi-atunci singura mea nădejde este ca un muritor să rupă lanţurile vrăjii. Dacă tu eşti acela jură-te pe capul părinţilor tăi că nu mă vei da niciodată în vileag şi nu vei mărturisi nimănui cum m-ai cunoscut."
Auzind acestea, cum mă îndrăgostisem, nu cu una, ci cu o sută de inimi de frumoasa Nylufar, am strigat:
"Taina ta va rămîne pe veci în inima mea, iar dacă te învoieşti să-mi fi soaţă n-am să mărturisesc nimănui ce vrajă te-a legat!"
"Prea bine, a spus ea, dar înainte de toate, află că nu pot să mă însoţesc cu tine pînă cînd nu cer învoirea tatălui meu!"
Acestea fiind zise, eu m-am trezit şi n-am putut să mă minunez destul de toată întîmplarea. În loc să ies din peşteră, am început să cercetez tot locul acela, pînă am găsit o crăpătură în stîncă, destul de largă ca să-mi strecor trupul prin ea. Şi, tîrîndu-mă de-a buşilea prin gaura aceea îngustă am auzit deasupra mea paşi, glasuri omeneşti şi zăngănit de arme şi-am priceput că mă aflam sub zidurile cetăţii. Atunci, înţelegînd că norocul e de partea mea m-am repezit spre tabără şi m-am întors degrabă în peşteră cu o orda de tulufegii. Artificierii au pus saci cu pulbere de puşcă acolo unde le-am arătat eu şi au aprins fitilele. După ce stînca a crăpat şi fumul s-a împrăştiat am văzut că în zidurile tari se căsca o bortă de-un stat de om şi largă cît să încapă zece. M-am strecurat cel dintîi prin spărtură şi fără să-mi pese de duşmanii care mă înconjurau am dat fuga la poarta cea mare şi am desferecat-o, iar mulţimea oştenilor noştri a dat iama în cetatea Nahicevanului şi uite-aşa am izbutit să o aducem sub stăpînirea măritului sultan, fie-i numele luminat multe veacuri de-acum înainte.
După ce am benchetuit cu ortacii mei sărbătorind biruinţa cum se cuvine, în loc să-mi iau partea de pradă m-am întors în peştera aceea fermecată. Frumoasa fată a padişahului peri mă aştepta, de o mie de ori mai frumoasă decît mi se arătase în vis. Pe loc, şi-a lepădat pielea de gazelă şi mi-a înlănţuit gîtul cu mîinile ei albe ca alabastrul, iar eu am cuprins-o în braţe. Vreme de un ceas, ne-am iubit cu o patimă nemaitîlnită de mine pînă atunci şi-am gustat din plin mierea iubirii. Iar cînd am vrut să plec ea mi-a spus aşa:
"Află că blestemul meu este pe jumătate biruit, fiindcă dragostea ta a învins vraja acelui mag ticălos. De-acum înainte nu mai sunt silită să intru în pielea gazelei, iar dacă tu te juri pe ce ai mai sfînt că-mi vei fi credincios, nimeni şi nimic nu ne mai poate despărţi nici pe lumea asta, nici pe cea neştiută unde stăpînesc spiritele!" Fireşte că sufletul meu s-a umplut de bucurie şi fără să mai stau pe gînduri m-am grăbit să zic: "În numele lui Allah, Atotziditorul şi Atotvăzătorul şi-a lui Mahomed, Profetul Său, mă jur dinaintea ta, pe capul şi sufletul părinţilor mei că am să-ţi fiu soţ legiuit, încît nimeni şi nimic să nu ne poată despărţi în veacul vecilor!" Acestea fiind zise frumoasa mea Nylufar a luat pielea aceea blestemată şi a aruncat-o în cuptorul care încălzea apa în hamman. Împins de un gînd rău eu am apucat să scot coarnele gazelei din foc şi să le dosesc sub manta, crezînd că în acest fel voi avea chezăşia că frumoasa peri va rămîne pe veci a mea. Ce să mai lungesc vorba? După ce Ayub-paşa mi-a dat o pungă cu zece mii de tumani drept răsplată fiindcă izbutisem să deschid porţile cetăţii, m-am hotărît să leapăd meşteşugul armelor şi să trăiesc în dulce tihnă, lîngă cea care-mi răpise inima.
Ajungînd cu povestea aici, yenicerul se opri şi oftă iarăşi din străfundul rărunchilor atît de amar, încît inimă de piatră să fi avut şi tot te-ai fi înduioşat de durerea sa. Atunci, ca la un semn, se iviră şapte fete din rîndul roabelor de război purtînd o tipsie cu pilaf gras din carne de batal şi o carafă mare cu vin dulce, grecesc. Toţi cei de faţă se înveseliră şi prinseră să se mănînce şi să bea. După ce se îndestulară, Masdhuri îl rugă să-şi depene mai departe povestea, iar tînărul yenicer istorisi după cum urmează:
Petrecut-am lîngă soaţa mea, preafrumoasa fată a padişahului peri vreme de un an întreg, numai în desfătare şi plăceri ale trupului, şi-atît de aprinsă era dragostea mea că mi se năzărea că zilele trec ca o clipă şi-aveam să îmbătrînim laolaltă. Într-o dimineaţă din luna Safar, cînd m-am deşteptat, preafrumoasa Nylufar m-a rugat: "Nu ştiu ce mi-a venit, pesemne că am prins rod şi-am rămas grea, fiindcă mi s-a făcut pe neaşteptate poftă de mere proaspete şi mi-aş da lumina unui ochi să mănînc unul!" Eu n-am stat la îndoială, m-am îmbrăcat repede şi am dat fuga în suk, să caut un măr. Am colindat tot sukul, întrebînd la toate dughenele neguţătorilor de fructe dar n-am găsit urmă de mere. Tocmai ce credeam că mă voi întoarce acasă cu mîna goală că un negustor nizaryn (nazaritean) mi-a zis aşa: "Mă plec dorinţei tale şi-aş face orice să-ţi fiu pe plac dar am vîndut-o ultimul măr ce-l aveam în coş, pentru zece piaştri unei femei care trecea pe-aici... dacă te grăbeşti poţi să o ajungi, colo la intrarea-n bazar!" Auzind acestea m-am bucurat şi am iuţit pasul ajungînd-o din urmă pe acea femeie necunoscută, iar ea, simţind că o urmăream s-a oprit şi şi-a desfăcut vălul, fără ruşine, zicîndu-mi:
"Pe legea mea că azi s-a nimerit o zi tare norocoasă pentru mine dacă Cel de Sus mi-a scos în cale un bărbat arătos ca tine!"
Atunci, eu i-am spus să-mi vîndă mărul pentru nevastă-mea, iar ea s-a învoit. Cînd, însă, am scos punga şi-am vrut să-i plătesc înzecit, a rîs şi m-a ademenit:
"Nu primesc bani de la tine, îţi dau mărul acesta frumos pe un sărut, nici mai mult nici mai puţin!"
Ce mai încolo şi-ncoace, nerodul de mine am primit tîrgul şi mi-am apropiat gura de buzele ei, dar, în loc să mă sărute necunoscuta m-a muşcat năprasnic de obraz, după care s-a făcut nevăzută printre zidurile uliţei, ca şi cînd nici n-ar fi fost. M-am întors acasă cu obrazul însemnat şi i-am dat mărul nevestei mele, iar ea m-a privit lung, tulburată peste măsură:
"Sărmanul meu soţ, nici n-a trecut bine anul de cînd suntem împreună şi tu ai dat greş, lăsîndu-te ispitit fără ruşine de o fiică a lui Adam... nu încerca să-mi ascunzi adevărul căci am văzut totul cu ochii mei, iar semnul greşelii ţi s-a întipărit pe obraz, aşa cum se întipăresc dinţii mei în coaja acestui măr!"
Am priceput, atunci, că Nylufar mă pusese la încercare luînd chipul unei necunoscute, iar eu căzusem ca un netot în capcană. Zadarnic m-am străduit s-o lămuresc că greşisem străduindu-mă să-i fac pe plac, fiindcă ea s-a închis în odaie şi n-a mai vrut să mă vadă. Credeam că timpul care le vindecă pe toate îi vor alina durerea dar, pe măsură ce zilele treceau, ea se închidea tot mai tare-n tăcere, trecînd pe lîngă mine fără să-mi vorbească şi fără să mă vadă. Nemaiputînd îndura acest chin, am deschis gura şi-am strigat:
"Pe-Allah, îndură-te de mine, căci amarnic mai pătimesc din pricina neroziei mele!"
Iar Nylufar a prins să-mi zică:
"Acum e prea tîrzie căinţa ta, eu trebuie să mă întorc pe lumea cealaltă, unde stăpînesc perii şi djinii. Dacă vrei să mă găseşti vreodată, îngroapă coarnele gazelei în pielea căreia mă ascundeam în pămînt, iar atunci cînd coarnele acelea vor înflori precum rozele din Ispahan, să ştii că sunt aproape!"
Se minunară toţi cei de faţă de această istorisire, iar yenicerul isprăvi aşa:
"Multe n-ar mai fi de spus. Fata padişahului peri s-a făcut nevăzută, iar de atunci eu o caut peste tot. Zadarnic am îngropat coarnele gazelei în pămînt, ele n-au îmbobocit încă, iar sufletul meu se perpeleşte amarnic după dragostea-mi pierdută, dar-ar cerurile şi puterea lui Allah să se îndure într-o bună zi de chinul meu!"
Atunci, văzînd că se făcuse tăcere, Yusuf Masdhuri se ridică şi întinse o bucată de mătase albastră, lungă de cincizeci de coţi peste capetele lor şi începu să atingă corzile sazului într-un fel nemaiauzit. Şi-ntr-atît de meşteşugit cînta încît mătasea prinse a pîrîi, iar sunetele ţîşniră aprinse ca scînteile, făcînd mii de găurele în ea de se vedea cerul nopţii ca spuzit de stele.
(va urma)