Cartea viselor (XXIV)

EVLYA CELEBI

După năprasnicul sfîrşit al lui Ioan Petrovici, Celebi se înfăţişă dinaintea lui Fazil Ahmed-paşa şi îi ceru îngăduinţa să se întoarcă la Istanbul. Marele vizir îl ascultă şi se posomorî oleacă, dar alungă mărunta supărare, aşa cum ai alunga cu mîna o muscă sîcîitoare. Îl aşteptau griji nesfîrşite, multă trudă şi biruinţe răsunătoare în Podolia şi Lituania, iar puterea Habsburgilor prinse să se clatine la ivirea sa în fruntea oştilor. Atunci, fără să mai scoată o vorbă, Călătorul încălecă şi trase hăţurile cămilei sale de culoarea sării spre miazăzi şi lăsă puhoiul fără sfîrşit al ordiilor să treacă pe lîngă el, mai departe. Merse fără ţintă, trei zile şi trei nopţi fără să simtă foamea, frigul sau oboseala. Pîinea i se părea iască, apa, oţet, iar aerul rece al toamnei, jar. Cele două cheiţe din aur atîrnate la grumaz îi ardeau pieptul, cartea tainică bătută în rubine, topaze şi smaralde atîrna mai grea decît un pietroi de moară, dar cel mai tare îl chinuia setea cunoaşterii. Cînd se sătura de călărit, descăleca, îşi scotea ciubotele şi păşea desculţ pe pietrele ascuţite ale drumului fără să simtă durerea şi rănile din tălpi. Robul jidov îl urma neîncetînd să îi poarte de grijă şi sporovăind mereu, dar vorbele lui nu-i ajungea în urechi nici cît ar răzbate cîrîitul unei ţărci sau a unei stăncuţe în inima codrului. înspăimîntătoare prin munţi. Ajungînd în cele din urmă la apa Arancăi se opri şi-şi spălă obrazul şi mîinile. În jurul lor, pînă-n zare se întindeau numai bălţi smîrcuri
"Stăpîne, spuse tremurînd Yehuda, mi-e că nu-i locul potrivit să poposim. Se zice că-n locurile astea, ies duhurile rele din mlaştină şi înşfacă orice făptură omenească care le iasă în cale!"

Evlyia îl privi ca şi cum l-ar fi văzut prima oară. În ochiul stîng i se oglindeau picuri de sînge, în cel drept albastrul tăurilor din munţi.
"Orice loc e potrivit celui care nu ştie încotro i se îndreaptă paşii. Fă focul, întinde cortul căci vom dormi aici!"

Noaptea se lăsă pe neaşteptate, iar cînd se pregătiră să se odihnească în lumina iscată de pălălăile focului se ivi un bărbat cocîrjat şi slab de-i vedeai oasele ieşind prin piele. După straiele sale sărăcăcioase şi obrazul tras se vădea că zilele lui nu erau prea norocoase. Ovreiul îl privi cu neîncredere, însă Celebi îl chemă lîngă foc şi-l pofti să se înfrupte din merindele lor. După ce se sătură, străinul le mulţumi şi zise aşa:
"Se vede treaba că nu aţi aflat ce năpastă bîntuie prin părţile astea... Grînele nu prind rod, iar dacă prind boabele putrezesc în spic, iarba îi amară şi vitele bolunzesc dacă pasc... nici în codrii nu mai vieţuieşte nicio jivină, iar în apă n-am mai văzut coadă de peşte de la Rusalii!"

Călătorii se mirară, iar Celebi îl întrebă care-i pricina şi atunci omul acela îşi făcu semnul crucii şi le povesti, cum se pricepea, năpasta ce-i lovise neamul.

POVESTEA LUI PIRIN, FIUL ÎNECATULUI

Să tot fie zece ani şi mai bine de cînd pe pămînturile noastre a poposit o caretă trasă de patru armăsari negri în care zăcea lăuză nevasta unuia de rang mare, Gregor Pljen zis "Înecatul" ce-a fost dragoman la turci şi şi-a luat numele de Gîrgur Bogudji-paşa, trădîndu-şi neamul şi credinţa. Pentru faptele astea l-a pedepsit îndeajuns Cel de sus, care le vede şi le judecă toate, fiindcă Pljen ăsta s-a înecat pe cînd căuta un vad să treacă Beghela. Unii zic că se grăbea tare, fiindcă şterpelise zece saci plini cu aur din haznaua lui Silkadar-bey paşa de Timişoara, alţii că dimpotrivă, banii ar fi fost plata dată de nemţi să-l iscodească pe-acesta. Destul şi bine că a picat de pe cal în apă şi s-a înecat, dar să vezi ciudăţenie, cum era însurat şi n-avea copii, în noaptea de SînToader a ieşit din mlaştină şi-aşa cum era, cu carnea umflată şi ciupit de peşti şi lipitori a venit în patul neveste-si. Iară după nouă luni de iubit cu moroiul, muierea lui Pljen a născut un prunc, căruia i-a pus numele de Pirin. Nimănui nu i-ar fi păsat de odorul "Înecatului" dacă nu s-ar fi întîmplat ce s-a întîmplat mai pe urmă. Pirin ăsta nu era un copil ca toţi cei de vîrsta lui. Încă de la născare era mare cît unul de şapte ani şi sugea de la mă-sa lapte amestecat cu sînge fiindcă avea dinţii toţi în gură. De cum l-au pus în leagăn a început să vorbească şi vorbea binişor trei limbi: sîrbeşte, ungureşte şi turceşte de se cruceau babele care-i schimbau pelincile. Avea ochii verzi ca broasca şi îi creştea păr roşu pe trup ca unui jder. După ce-l îmbăia, doica îl vîrau în soba aprinsă să se zvînte şi nu păţea nimic, ba chiar ţipa de bucurie că-i perpelesc flăcările pielea. De botezat nu l-au putut boteza, căci urla din gură de şarpe cînd vedea apa din cristelniţă. Atunci a venit protopopul din Temerin şi a sfătuit-o pe maică-sa să-l ducă cu sila, acolo în biserică. Şi l-au legat de grumaz cu o funie şi l-au tras după ei să-l boteze. Dară Pirin a rupt funia şi l-a stuchit pe protopop între ochi. Popa a orbit, iar turla bisericii s-a năruit după ce a ieşit alaiul cu naşii de-acolo, şi uite-aşa a rămas nebotezat. Pe la trei ani a prins un tretin, l-a încălecat pe deşelate şi a ajuns taman la Petrovaradin în cetate. Caraulele nu l-au putut opri, căci numai ce a suflat spre ziduri şi toate cătanele de acolo au adormit, iar el s-a suit în turnul cel mare şi de-acolo de sus şi-a uşurat băşica udului peste toată suflarea din tîrg. Unde pica pişatul lui Pirin ardea ca jarul şi scrum se făcea. Acum un an se zice că i-a venit pofta să mănînce caltaboş din sînge şi chelarul s-a dat peste cap să-i facă pofta, dar ce să vezi blestemăţie, foamea lui nu era pe măsura priceperii celor din cuhnii. Pirin s-a dus în cocini, a înşfăcat zece grăsani, le-a tăiat beregata cu o custură, le-a stors leşurile de tot sîngele şi l-a băut cît ai clipi. Nimeni şi nimic nu scapă de răutăţile lui şi se zice că-i blestemat să nu-şi afle liniştea decît după ce-a ucis o mie de oameni. E-atît de pogan încît din doi paşi ar putea ajunge de la Beograd la Karlovac iar cînd doarme, patul lui îi legat cu lanţuri de cinci ocale, fiindcă suflă aşa de năprasnic din bojoci că ar zbura patul cu toate aşternuturile din odaie pe fereastră. Eu l-am văzut cu ochii mei cum umbla de-a buşilea înghiţind ţărînă de foame şi curgeau năduşelile gîrlă pe pielea lui, iar unde pica strop de sudoare, sfîrîia iarba ca arsă de foc. Eu sunt plugar de felul meu şi am trudit mult să îmi încropesc o gospodărie dar aşa nenorocire n-am văzut pînă acum, căci în urma lui rămîne pămîntul sterp, degeaba ari şi semeni, nici bălăriile nu mai cresc pe unde-a trecut Pirin. Din pricina lui nu mai avem grîu pe holde, vite-n poiată, lighioane-n pădure şi peşte în rîuri, iar de o ţine tot aşa, cînd o face zece ani şi ajunge-va ditamai căpcăunul cît turla bisericii, mi-e că se va lăcomi la carne de om şi mai multe nu! Acum umblă cu o coasă de trei prăjini în mînă şi coseşte turmele de oi care vin să se-adape în vad, de s-au îngrozit ciobanii văzîndu-l!"

Nerăbdător să afle sfîrşitul poveştii, Yehuda îl întrebă pe sărmanul plugar:
"N-a încercat nimeni să-i vină dihaniei, cumva, de hac?"
"I-am pus zeamă de cucută în hîrdăul din care bea apă dar ce să vezi, de-atunci parcă e mai setos, bea izvorul dintr-o sorbitură de-au secat toate fîntînile!"

Evliya asculta şi n-asculta năstruşnica poveste, dar un gînd i se înfiripa sub ţeastă. Ca să pună mîna pe cea de-a treia cheiţă care descuia Cartea Viselor, cea despre care profetul Ydris îi spusese că e ascunsă în ţara Misir, sub un munte de piatră, de puterea unui asemenea uriaş nelegiuit avea nevoie.

Isprăvind povestea nenorocirilor sale, plugarul plecă într-ale lui, iar ei întinseră cortul şi, fiind răcoare se vîrîră amîndoi, fără alte pregătiri, în aşternut.
"Mă întreb dacă nu cumva omul acesta, cu povestirile lui înfricoşătoare nu e o iscoadă, trimisă să ne sperie ori să ne-abată din drum!" spuse David ben Yehuda.

Celebi plesni din palme ca şi cum ar fi alungat un ţînţar, căci neîncrederea slugii sale îl sîcîia.
"L-am primit la foc, i-am dat din merindea noastră, n-aş crede să uneltească ceva rău!"
"Au n-ai auzit, oare, stăpîne, povestea lui Rah şi Birah?"
"Nu, n-am auzit-o... dar, dacă nu ţi-e somn şi te îndeamnă limba la povestit, te ascult!"

Yehuda se aşeză binişor, pe o pernă moale, şi începu:

POVESTEA LUI RAH ŞI BIRAH.

Trăia odată, în minunatul oraş Ierusalim, un om bun şi cinstit, cunoscut sub numele de Rah. Într-o bună zi îi veni cheful să purceadă la drum, ca să vadă şi alte locuri decît cele pe care le cunoştea din pruncie. Îşi cumpără aşadar o cămilă de nădejde, puse merinde şi apă în desagi şi o luă spre miazăzi prin pustia care desparte pămînturile israeliţilor de ţara Misir (Egipt). Nu străbătu nici doi farsangi cînd zări alt călător care venea spre el. Acesta îi dădu bineţe şi-l întrebă cum se numeşte şi încotro călătoreşte.
"Numele meu este Rah şi merg spre ţara Misir, am auzit că se află acolo oraşe şi locuri minunate, mai ceva ca-n Ierusalim!" spuse omul nostru.
"Ce potriveală, spuse celălalt călător, şi eu tot spre Misir mă îndrept!"

Tare se bucură omul nostru că-şi găsise tovarăş de drum şi-l întrebă la rîndu-i de unde-i de obîrşie şi care-i este numele.
"De ici de colo, n-am un loc anume... iar numele meu este Birah (Impas)!"

Rah se posomorî oleacă, căci acesta nu e un nume purtător de noroc, iar Birah îi zise:
"Ce să fac, ăsta mi-e numele... aşa mi-au zis mama şi tata dintotdeauna, aşa mă cunosc toţi, acum nu-l mai pot schimba!"

Şi merseră ei ce merseră pînă cînd ajunseră la un copac care creştea acolo, în pustie. Poposiră la umbră, iar cînd veni vremea prînzului Birah îi spuse:
"Acum, dacă tot călătorim împreună, socot că ar fi potrivit să împărţim apa şi merindele. Azi mîncăm şi bem dintr-ale tale, iar cînd s-o isprăvi ne vom ospăta din proviziile mele!"

Rah socoti că vorbise cu înţelepciune, aşa că scoase desaga cu de-ale gurii şi burduful cu apă şi se ospătară. Şi tot aşa, cît umblară trei zile, de trei ori pe zi, el scoase apa şi mîncarea sa şi o împărţi cu Birah. Cînd apa şi merindele sale se isprăviră şi veni vremea prînzului, Birah se ascunse şi mîncă şi bău singur, fără să-i dea lui Rah niciun strop de apă şi nicio îmbucătură. Flămînzi ce flămînzi Rah două zile încheiate, dar în cea de-a treia îi zise tovarăşului său de drum:
"Prietene, nu aşa ne-a fost învoiala... cînd ne-am întîlnit ne-am vorbit să împărţim frăţeşte apa şi mîncarea!"

Birah sări ca muşcat de un scorpion şi răcni:
"Crezi că-s un nesocotit să împart apa şi pîinea mea cu orişicine? Dacă aş face asta aş rămîne eu fără merinde. Află că sunt un om chibzuit şi nu vreau să mor de foame şi sete fiindcă m-am însoţit cu tine!"
"Prea bine, dacă aşa ţi-e vorba, atunci drumurile noastre se despart!" spuse Rah şi o apucă unde vedea cu ochii. Însetat şi cu maţele chiorăind de foame, ajunse tîrîş-grăpiş la un pîrîiaş care izvora dintr-o peşteră. Îşi potoli setea şi, lăsîndu-se noaptea şi temîndu-se de fiarele pustiului intră în peşteră. Obosit de atîta drum, se piti după un bolovan şi adormi deîndată. La miezul nopţii se deşteptă şi văzu intrînd în adăpostul lui un leu, un lup şi o vulpe. Deodată o auzi pe vulpe care adulmeca aerul cu luare aminte grăind aşa:
"Mie-mi miroase a om, fîrtaţilor!"

Iar lupul zise şi el:
"Omul e-o fiinţă fricoasă, nu calcă el într-un loc primejdios ca acesta!"
"Chiar aşa, rîse leul, crezi un om că ar avea curajul să vină noaptea aici? Haideţi, mai bine povestiţi-mi fiecare ce aţi văzut pe unde aţi umblat!"

Vulpea se apucă prima de istorisit:
"Eu am văzut, la nicio aruncătură de săgeată de aici, o casă părăsită în care şi-au făcut cuib doi şoareci. I-am urmărit cum umblă pe-acolo şi am văzut că streaşina casei e bucşită cu galbeni, iar ei îi împrăştiau şi se jucau cu galbenii aceia cum ar face-o nişte copii cu o jucărie. Ferice de cel care le va afla comoara lor căci zilele lui se vor scurge în tihnă!"
"Eu am aflat pe unde am umblat că fiica emirului din pustia asta şi-a pierdut minţile. Taică-su a adus o mulţime de hakimi să o vindece dar niciunul nu i-a găsit leacul!" zise lupul.
"Şi care-i leacul?" întrebară celelalte două fiare.
"Singurul leac este creierul unui cîine ager care păzeşte turma unui cioban, la nici o alergătură de cal de locul în care ne aflăm. Ferice de cel care va afla acel cîine şi îi va scoate creierul, căci emirul a promis mîna fetei şi jumătate din ţara lui celui care-i va vindeca fata!"

Mai vorbiră lighioanele cît vorbiră şi, după o vreme merseră fiecare în treaba ei. Cînd văzu că fiarele plecaseră, Rah ieşi din ascunzătoare şi merse degrabă spre casa în care ascunseseră şoareci comoara. Luă un băţ şi sciorăi în streaşină pînă cînd curse din ea o mie de galbeni şi mai bine. Îi adună şi se duse întins spre locul în care păstorea ciobanul. Îi dădu acestuia toţi banii şi ceru să-i dea cîinele. Ciobanul se învoi şi-atunci Rah se duse întins la emir şi-i spuse că are leac pentru boala fetei. Emirul se codi văzîndu-l aşa, neisprăvit şi lihnit, dar pînă la urmă chemă fata şi îi dădu încuviinţarea. Rah sparse ţeasta cîinelui, luă creierul, îl amestecă cu lapte şi miere şi unse cu leacul acesta capul fetei, iar fata de emir îşi veni deîndată în fire. Ce să mai luNgesc vorba? Rah ajunse ginerele emirului şi trăia în deplină îndestulare, ba avea toată nădejdea să-i ia locul, căci acesta nu avea niciun fecior să-i urmeze la domnie. Într-o zi îi veni pofta să plece la vînătoare şi, întovărăşit de o mulţime de slugi şi hăitaşi, se îndreptă spre pustie. Merse el pe urma vînatului dar în loc de gazele sau alte lighioane văzu un călător care de-abia îşi trăgea suflarea. Se apropie şi văzu că era Birah, fostul lui tovarăş de drum. Acesta se minună văzîndu-l pe Rah, călare pe un cal de soi, înveşmîntat în straie bogate şi urmat de un alai numeros şi-l întrebă:
"Spune-mi, prietene, cum a dat norocul peste tine?"

Rah nu-i ascunse nimic şi, ascultîndu-i povestea, Birah se înverzi la chip, mai-mai să crape inima în el de pizmă. Îşi luă rămas bun şi se duse întins spre peştera în care Rah ascultase povestirile fiarelor cu gîndul să se căpătuiască şi el. Se ascunse acolo şi aşteptă pînă la miezul nopţii, cînd vulpea, lupul şi leul intrară ca-n urmă cu ceva vreme.
"Ce-aţi mai aflat umblînd prin lume, fîrtaţilor?" întrebă leul.
"Eu am trecut pe la casa părăsită în care se jucau şoarecii cu galbenii şi-am aflat cum cineva le-a furat comoara!" spuse vulpea.
"Eu am trecut pe la cioban şi am aflat că un necunoscut i-a cumpărat cîinele şi a vindecat-o pe fata emirului!" spuse lupul.

Atunci leul scoase un răget plin de mînie:
"Să ştiţi că un om a aflat taina noastră. Ia scotociţi toată peştera poate că s-a ascuns în ea o făptură omenească!" Vulpea adulmecă aerul, iar lupul îi luă urma lui Birah care tremura ca varga, ascuns după un bolovan. Îl traseră afară din ascunzătoare, iar leul, după ce-l măsură cu luare aminte, zise:
"N-am mai văzut niciodată asemenea făptură. N-are nici măcar un dram de bunătate în el şi socot că am aduce un mare folos tuturor de i-am stinge spiţa!"

Şi săriră fiarele asupra lui Birah şi-l uciseră şi-l sfîşiară în zeci de bucăţi de i se pierdu urma. Cît despre Rah, el îi urmă emirului la domnie şi trăi mulţi ani fericiţi pînă la sfîrşitul zilelor sale.

Lui Celebi îi plăcu povestea servului său, iar acesta adăugă:
"Precum ai auzit, effendiy, nu-i întotdeauna potrivit să-ţi împarţi apa şi pîinea cu primul venit!"

După acestea, Yehuda închise pleoapele şi adormi, dar Celebi nu-şi găsea locul şi ieşi de sub pînză. Luna ca o seceră de argint lumina smîrcurile pînă departe şi-atunci începu să se preumble, de colo-colo, ca unul căruia îi place să cutreiere nopţile. Şi cum umbla el fără grijă pe malul bălţii se împiedică de un ciot de arin şi pică în apă. Ieşi din mlaştină rîzînd cu mantia plină de nămol şi îşi trezi servul zicîndu-i:
"Vezi de scoate din bagaje straie curate, căci astea-s ude şi put a mîl!"

Yehuda negăsind haine de schimb îşi scoase giubeaua lui şi i-o dădu, iar el se înveli cu cea mînjită, ca să nu-i fie frig peste noapte.

MUSA IBN KABIR

Vînătorul de vise se grăbi să părăsească împrejurimile mănăstirii odată cu zorile. Călări fără istov, pînă la amiază, cînd se opri într-o poiană cu iarba uscată de brumă. Descălecă şi trase cu un pumnal pe care erau înscrise litere ebraice, un cerc larg în jurul său. Deîndată, în acel cerc iarba începu să crească verde şi crudă ca primăvara, iar florile îmbobociră în cîteva clipe. Kabir îşi scoase veşmintele şi prinse să se rotească, la început încetişor, apoi tot mai iute şi mai iute, de fumega aerul în vîrful creştetului său. Atunci se opri şi îngenunche bolborosind:
"Azra-Ifa, Eblys, şi tu prinţesă Yzdrail veniţi să-mi daţi o mînă de ajutor!"

Numai un ochi care ar putea răzbate dincolo de coaja lucrurilor ar fi putut să vadă cum, de unde, de niciunde, în poiană se iviră trei arătări. Cea mai înaltă şi slută, părea un stejar cu mîini din ramuri groase şi picioare de rădăcini. Venea scîrţîind şi tremurînd cu vîntul pustiirii bătîndu-i printre crengi. Al doilea demon, negru, încornorat şi păros călărea o scroafă din ţîţele căreia curgeau otrăvuri care pîrjoleau pămîntul pe unde picau. La urmă se arătă o stană de sare lungă şi mişcătoare, în formă de femeie, îmbrăcată în văluri întunecate. Ochii ei albi, pletele vinete şi chipul tras o făceau să semene cu iazmă ieşită din mlaştinile sărate ale tărîmului de dincolo de marea cea mare, ori cu piaza rea ce stă la căpătîiul înecaţilor. Kabir le vorbi cît le vorbi, iar diavolul din stejar şi cel călărind scroafa se duseră iute şi fără tocmeală, acolo unde, pesemne îi trimise. Fiinţa de sare îşi scoase vălurile şi-l ademeni între braţele ei descărnate. Cine ştie ce taină blestemată îi lega, fiindcă se împerecheară şi se drăgostiră fără răgaz vreme de un ceas. Ea păru să simtă ceea ce simte orice femeie pămînteană, şi-atunci cînd drăgosteala se sfîrşi, îl mîngîie şi îi zise aşa:
"Am să-i amorţesc fetei orice simţire, pîntecul i se va scofîlci, inima i se va împietri şi-ai să poţi face cu cugetul ei tot ce vei pofti. Tu să ai grijă să nu plîngă cumva, căci atunci lacrimile ei dulci vor topi blestemul sărat care l-am aruncat peste ea!"

În vorbele ei se amestecau mugetul valurilor, colcăiala racilor mîncători de carne din smîrcuri şi suflarea crivăţului, după care pieri şi ea, aşa cum pier negurile cînd se ridică soarele.

Peste măsură de mulţumit, Kabir se îmbrăcă şi aşteptă liniştit ca-n năvodul vrăjilor sale azvîrlit peste drumul bătătorit de miile de paşi, de roţi şi de copite să se încurce cine vroia el.

În vremea asta, Teofana călărea cu spor bidiviul tătăresc de culoarea pucioasei. Tînărul Lecendrier o însoţea, sporovăind în limba sa ca o mierlă ameţită de boabele dulci de struguri dar fata nu-l auzea, inima lui Petrovici ascunsă în cutiuţa din lemn de cedru zvîcnea tot mai tare, iar în urechile ei răsuna un glas aspru, care-i spunea fără încetare: "răzbună-ţi iubitul, răzbună-l cît mai degrabă!" Nu călăriră mai mult de trei ceasuri cînd le ieşi în cale vînătorul de vise. Le dădu bineţe, ca şi cum ar fi fost nişte călători străini, dar chipul său strălucea neaşteptat de plăcut, iar vorbele lui mieroase susurau ca apa unui izvor răcoros. Franţuzul se trase deoparte şi se tolăni lîngă nişte tufe de măcieş, mulţumit că urgisitul de Kabir îi dărui un vis dulceag. Se făcea că era prunc de o şchioapă şi alerga gîngurind şi rîzînd după un miel cu blana creaţă şi albă ca spuma laptelui. Mamă-sa îl striga şi întindea braţele să-l întîmpine, dar el nu venea să i se cuibărească la piept, grăbea să ajungă berbecuţul încercînd să-l încalece. Teofanei îi spuse de-a dreptul:
"Nu apleca urechea la spusele celor care zic că răzbunarea e rînduită de Cel de Sus, mînia ta este dreaptă şi n-ai temei să dai îndărăt. Omul vinovat de moartea iubitului tău se află cale de-un ceas de aici!"

Îi întinse pumnalul cu litere ebraice şi fata îl întrebă, cu ochii încremeniţi, ca una care-şi visa ursita:
"Învaţă-mă ce trebuie să fac şi n-am să dau îndărăt!"
"Să loveşti fără cruţare în inimă, atîta tot! Oţelul acesta îi vrăjit şi îi va veni de hac blestematului purtător de slove mincinoase!"

***

Oricît se suci în aşternut, lui Celebi nu-i venea alinarea somnului. Stătu o vreme cu ochii deschişi şi i se năzări că aude afară o muzică lină, îngînînd murmurul apei şi foşnetul ierbii mîngîiate de vînt. Atunci, se sculă din aşternut şi îşi luă mantaua jidovului, fiindcă a lui era udă şi mînjită cu mîl. Cînd se aplecă să iasă din cort cele două cheiţe de aur atîrnate la gît zăngăniră tare, iar Yehuda se trezi şi se ridică în capul oaselor:
"Ce nevoie te mînă, stăpîne, de n-ai somn?" întrebă el cu spaimă în glas, iar Evlyia zîmbi răspunzîndu-i:
"Una firească, n-ai de ce să te nelinşteşti!"

După ce el ieşi, evreul aprinse un opaiţ şi îl aşteptă să se întoarcă. Umbra lui se vedea lămurit prin pînza cortului, aidoma celei a lui Karaghioz mînuite de păpuşarii turci prin iarmaroace, spre desfătarea mulţimii. Auzi şi el o muzică domoală de saz şi, ca prin farmec, toate neliniştile şi spaimele care-l încercaseră în ziua aceea pieriră. Se gîndi cu mulţumire că, fără doar şi poate, Celebi va găsi şi cea de-a treia cheiţă a cărţii fermecate, iar clipa eliberării sale se apropia şi va putea să facă tot ce vroia cu viaţa sa. Nu auzi paşii celor care se apropiau şi nici pînza cortului pîrîind tăiată de un oţel. Se întoarse numai cînd o voce de femeie strigă cu înverşunare:
"Mori, Evlyia Celebi, fie ca sufletul tău blestemat să ajungă în iad!"

Lama pumnalului mînuit cu iuţeală îl lovi pe neaşteptate şi se înfipse pînă la plăsele în capul pieptului.