31.
YUSUF MASDHURI (zis GUSANUL)
Masdhuri se despărţi de şleahta şetrarilor şi a milogilor care urma armia turcească, fiindcă muzica lăutei sale fermecate era acum acoperită de sunetele tobelor, surlelor şi chimvalelor de război. Niciun agă sau paşă nu-l mai chema să-i desfete urechile cu meşteşugul său, iar negustorii bogaţi îşi ţineau bănetul ascuns, temători de restriştea care bîntuia ţinuturile dinspre apus. O vreme trăi cîntînd prin caravanseraiuri şi tăind băierele pungilor unor călători ameţiţi de muzica sa măiastră dar în cele din urmă o luă şi el spre miazăzi. Ajunse pe seară la un han părăsit ai cărui pereţi afumaţi şi acoperiş năruit mărturiseau că trecuse pe-acolo un ceambur pus pe jaf. Îşi încropi cum putu mai bine un culcuş şi, aşteptînd să treacă noaptea, cîntă o melodie uşoară, menită să-i aline oboseala. Nu trecu mult şi adormi, iar în vis trecu de partea cealaltă a firii.
POVESTEA PADIŞAHULUI ŞI A VIZIRULUI SĂU NECREDINCIOS
În visul său Masdhuri se pomeni aşezat pe un tron înalt, minunat lucrat din aur şi lemn preţios, înconjurat de gealaţi înarmaţi cu paloşe late de-o palmă şi robi arapi, înveşmîntaţi în straie de mătase colorată. Dinaintea lui se ploconi un vizir cu turbanul dichisit cu nestemate care zise aşa:
"Mă plec ţie, prealuminate padişah şi mor de nerăbdare să-ţi fac pe plac!"
Gusanului i se umflă rînza de mîndrie şi, fără să bănuiască că acel vizir era ros de pizmă şi jinduia din adîncul inimii să-i ia locul, glăsui aşa:
"Am auzit că-n oraş a poposit un derviş făcător de minuni. Du-te, vizirule şi află ce vînt îl aduce şi ce învîrteşte!"
Vizirul plecă şi se întoarse degrabă însoţit de dervişul vrăjitor. Iar acesta se ploconi şi el dinaintea padişahului şi începu să-i arate tot felul de scamatorii prin care-şi cîştiga pîinea. Atunci Masdhuri spuse plictisit:
"Astea-s fleacuri pe care le poate face oricine! Altceva n-ai să-mi arăţi?"
Vorbele lui îl stîrniră pe derviş care-i răspunse aşa:
"Porunceşte să iasă toţi din încăpere şi-am să-ţi arăt ceva care te va lăsa cu gura căscată pînă în ziua judecăţii de apoi!"
După ce încăperea se goli şi rămaseră numai ei doi, dervişul luă o găină, îi suci gîtul şi îi şopti tainic:
"Află padişahule că îmi stă în putere să ies din pielea mea şi să intru în pielea acestei găini moarte!"
Şi nu-şi sfîrşi bine vorba că trupul său pică mort la pămînt, iar găina moartă începu să bată din aripi şi să cotcodăcească din nou. Padişahul încremeni de mirare văzînd toate acestea, iar după ce dervişul intră înapoi în pielea sa, îl rugă să-l înveţe şi pe el nemaivăzuta vrăjitorie.
"Dă-mi atît aur cît pot duce în cîrcă, zise acesta şi-ţi spun taina mea. Dar ai grijă să nu pomeneşti nimănui despre asta şi nici să-i înveţi pe alţii fără încuviinţarea mea!"
"Preabine, n-am să spun nimănui ce mă vei învăţa!" se învoi Masdhuri şi porunci să se aducă aurul de la visterie. Iar dervişul după ce îi destăinui taina sa, luă cu el atîta bănet cît putea să poarte şi plecă în altă parte. Acum, că învăţase vrăjitoria aceea nemaivăzută, padişahul intra, ba într-o piele, ba într-alta şi tare mult se desfăta. În vremea asta, vizirul său, ins cu inimă neagră şi roasă de pizmă îl ispiti pe derviş cu momelile şi îi promisese, nu aur cît poate căra, ci fata sa de soţie. Crezînd că va ajunge ginerele vizirului, acesta îi încredinţase taina trecerii dintr-o piele în alta, dar cînd să se facă nunta, vizirul îl izgoni în pustie. După ce-l înşelă în acest chip şi află vrăjitoria se duse întins la padişah şi-i spuse aşa:
"O, padişahule, ce ştii tu ştiu acum şi eu, dar cred că nu-i bine s-o faci prea des şi în faţa oricui, fiindcă oamenii nu te vor mai cinsti ca pînă acum. Ca să nu uiţi meşteşugul acesta nemaivăzut trebuie să-l încerci numai cînd suntem singuri!"
"Ai dreptate", spuse padişahul, pe care-l îmboldea nerăbdarea să arate cît de iscusit era, "să mergem la vînătoare şi-acolo îţi voi arăta cum pot să mă-ntrupez în orice jivină!"
Plecară amîndoi neînsoţiţi la drum şi călăriră cale de doi-trei farsanghi, pînă cînd văzură o gazelă păscînd netulburată. Vizirul luă arcul şi slobozi o săgeată, iar gazela căzu moartă la pămînt.
"Padişahule, e vremea să-mi arăţi ce te-a învăţat dervişul şi să intri în pielea gazelei!" îl îndemnă el.
Acesta, uitînd de ce-l povăţuise dervişul, se lăsă ispitit, descălecă şi intră în pielea gazelei, iar pizmaşul de vizir, nici una nici două, se furişă în pielea padişahului, în timp ce pielea vizirului rămase fără suflare. Masdhuri pricepu că pizmaşul de vizir îl înşelase şi se înspăimîntă că ar putea trage cu arcul în el ca să-l ucidă şi o rupse la fugă-n pustie. Atunci, vizirul cu înfăţişarea padişahului alergă la palat şi zise tuturor slugilor:
"Am fost cu vizirul meu la vînătoare, dar i s-a făcut rău pe neaşteptate şi a murit! Veniţi să-i luăm trupul şi să-l îngropăm cum se cuvine!"
Curtenii luară pe trupul vizirului mort şi-l băgară în mormînt, în timp ce blestematul ascuns sub pielea padişahului se duse la palat şi se urcă, nestingherit de nimeni, pe tron. În vremea asta, nenorocitul de padişah, rătăcea din cîmpie în cîmpie, sub înfăţişarea de gazelă, blestemîndu-şi soarta, pînă ajunse într-un crîng. Acolo, la rădăcina unui copac, zări un papagal mort. Ieşi deîndată din pielea gazelei şi intră în pielea papagalului, după care zbură şi se aşeză în vîrful copacului. Zilele trecură una după alta, şi pe cînd zbura împreună cu alţi papagali dintr-un copac în altul, văzu un păsărar care îşi întindea laţurile. Se aşeză pe pămînt şi făcu în aşa fel încît să pice în laţ. Păsărarul îl prinse, şi-atunci, papagalul, privindu-l cu luare aminte, văzu că era taman dervişul care-l învăţase să intre în pielea altora şi-i spuse:
"Dacă vrei să fii mulţumit du-mă în oraş şi vinde-mă pe o mie de aşrafi padişahului!"
Păsărarul făcu întocmai şi îl vîndu blestematului de vizir care luase înfăţişarea padişahului, iar acesta trimise pasărea fetei lui, căreia îi plăceau nespus de mult păsările vorbitoare. Fata îl puse într-o colivie aurită şi-l hrăni cu seminţe şi fructe dulci şi-l îndrăgi foarte, fiindcă îi vorbea ca un om, povestindu-i cîte văzuse zburînd de colo-colo. Într-un rînd, papagalul, o văzu întristată şi o întrebă de ce lăcrima, iar ea îi răspunse:
"Tatăl meu a murit la vînătoare şi de atunci inima mea e tare întristată. Numai cînd mă aflu în preajma slăvitului padişah, supărarea mi se risipeşte ca fumul, fiindcă mi se năzare adesea că vocea sa îmi sună tare cunoscută, iar pielea şi veşmintele sale au mirosul tatălui meu mort!"
Iar Masdhuri, care le ştia acum pe toate, ascuns sub pielea şi penetul de papagal o povăţui aşa:
"Se vede treaba că la mijloc e o vrăjitorie. Du-te şi ispiteşte-l în toate felurile pe padişah să-ţi spună unde se află tatăl tău, altfel nu-ţi vei găsi nicicum alinarea. Şi ai încredere în nălucirea ta, fiindcă e-un fapt adevărat şi de netăgăduit!".
Fata îl ascultă şi se duse în iatacul padişahului şi-l rugă pe acesta cu lacrimi fierbinţi să-i împărtăşească taina sa. Vizirul, oricît ar fi avut el inima de împietrită, se înduioşă văzîndu-şi fata plîngînd amar şi îi spuse taina în amănunţime. Iar fata tare se minună şi îl rugă să-i arate şi ei vrăjitoria aceea nemaivăzută. Atunci, vizirul trimise să aducă un cîine şi-i scoase pe toţi afară din încăpere, zicînd:
"Fata mea, acum vei vedea în ce chip am putut eu să ies din pielea mea şi să iau înfăţişarea padişahului, dar nu te speria căci meşteşugul meu nu dă greş niciodată!"
Luă un cuţit şi îl înfipse în inima cîinelui, iar după ce cîinele muri, ieşi din pielea padişahului şi intră în pielea cîinelui, iar acesta învie. Fără ca nimeni să prindă de veste, papagalul ieşi din colivia sa aurită şi zbură pe fereastră în iatacul padişahului. Pînă să se dumirească vizirul şi să apuce să intre înapoi în pielea padişahului, padişahul ieşi din pielea papagalului şi intră înapoi în pielea sa. De cum îşi recăpătă înfăţişarea, el chemă slugile şi le porunci aşa:
"Luaţi cîinele acesta şi legaţi-l cu lanţuri grele într-o cuşcă. De trei ori pe zi să-l biciuiţi şi numai din trei în trei zile să-i daţi hrană, dar şi-atunci numai oase putrezite şi pîine uscată!"
Iar slugile îi împliniră dorinţa, iar Masdhuri se văzu din nou pe tronul aurit, înconjurat de slugi şi proslăvit de mulţime.
***
Cînd visul său ajunse în acest răstimp, se trezi şi văzu, cu uimire stînd dinaintea sa un necunoscut care semăna leit cu vizirul pizmaş din vis. Musa ibn Kabir, căci el era necunoscutul, rînji a batjocură şi-l lămuri:
"În visul pe care ţi l-am trimis te-ai lăsat ispitit să crezi că poţi înfăptui ceva împotriva firii. Acum, la trezie, vreau să văd dacă eşti în stare de vreo minune!"
Fără să se tulbure, Yusuf Masdhuri scoase lăuta din sac şi, în timp ce acorda strunele cu multă pricepere, îl întrebă:
"De fata vizirului ce s-a ales de ea, cum şi-a petrecut mai departe viaţa?"
Kabir dădu la iveală ţitera din bronz cu corzi de oţel şi începu să istorisească cu glas dogit:
"Padişahul a vîndut-o unui sultan puternic, care stăpînea pămînturile dintre Marea Hyrcaniei şi Volga. A intrat roabă în haremul acelui tiran, care mai avea o sută de concubine şi o nevastă legiuită care le gelozea pe toate. Cînd a rămas grea, sultanul a izgonit-o în pustie şi, biata de ea, a rătăcit o lună încheiată hrănindu-se doar cu buruieni şi lăcuste şi sorbind roua ce pica pe firele ierbii. Noroc că a găsit-o un păstor din neamul hazarilor care a dus-o în cortul său unde a născut un copil de parte bărbătească. Pruncului i s-a pus numele de Ismael, fiindcă s-a născut în pustie, asemenea fiului profetului Ibrahim. Cînd a crescut acel copil, hazarul l-a învăţat meşteşugul armelor, dar şi cel al vînătorii de vise, dovedindu-se într-atît de iscusit încît a ajuns un thurkan vestit şi mîna dreaptă a khaganului hazarilor. În veacul al optulea, khaganul Ovadyat i-a înfrînt pe arabi la Ardabil şi le-a cotropit pămînturile, biruinţă care nu i-ar fi stat în puteri fără iscusinţa lui Ismael al Kabyr. Din el se trag tatăl meu şi toată stirpea kabyrilor care sălăşuiesc între cer şi pămînt."
Masdhuri îl ascultă cu luare aminte pînă la capăt cînd întrebă:
"Şi ce vrei de la mine, preaputernice derviş?"
Musa ibn Kabir îşi scuipă răspunsul pe nemestecate:
"Să dovedesc cu ţitera mea, puterea lăutei tale!"
"Preabine", zise Gusanul, "dar n-o să mă întrec cu tine aici, în hanul acesta dărăpănat unde ne pot asculta numai guzganii şi bufniţele!"
Atunci, vînătorul de vise scoase dintr-o pungă o mînă cu seminţe negre de mandragoră şi le aruncă pe pămînt şi, îndată, roată în jurul lor răsări un amfiteatru măreţ, cu bănci de piatră în semicerc pe care se îmbulzeau mii de oameni cu chipuri şi straie întunecate.
"Halal public, şi-ales pe sprînceană!" zîmbi Masdhuri şi aruncă o mînă de cenuşă peste băncile de piatră, iar fantasma acelui loc plin de lume se risipi ca fumul.
"Ne vom întrece în iscusinţă dinaintea Atotputernicului, care le vede şi le judecă pe toate, oricare ar fi numele Său!" zise el.
Ieşiră amîndoi afară dintre ruinele hanului şi se pregătiră de înfruntare. Noaptea era pe sfîrşite, dar ploua mărunt, cu picuri deşi şi reci, aşa cum se întîmplă la sfîrşitul toamnei. Masdhuri se aşeză în iarbă şi culese din aer o pană cenuşie. Îşi trecu degetele alene peste strune, iar pana crescu pînă cînd se făcu o turturea care-şi umflă guşa uguind duios.
"Mare scofală, o scamatorie demnă de orice începător!", rînji Kabir şi strînse căluşul ţiterei sale din bronz. Luă un tăciune mare, îl aruncă spre cer şi scoase repede din strunele de oţel trei note înalte. Tăciunelui îi crescură aripi şi clonţ de erete şi se năpusti asupra turturelei sfîşiind-o cu pliscul şi ghearele.
Atunci, Masdhuri începu să cînte cu repeziciune, încît nu-i zăreai degetele alergînd pe strune. Şi-atît de vrăjită era melodia sa, că iarba începu să înverzească, copacii să înflorească şi soarele să strălucească ca la începutul primăverii. Vînătorul de vise nu se lăsă mai prejos. Sub mîna sa corzile ţiterei zbîrnîiau, sunetele înalte sfîşiau aerul şi se porni o vijelie ca-n toiul iernii care întunecă cerul şi acoperi iarba înverzită şi ramurile înflorite cu un strat gros de omăt.
"Eşti iscusit, recunoscu Yusuf Masdhuri, dar acum hai să ne întrecem de-adevărat... cel care va birui, îi va lua celuilalt sufletul zălog, aşa cum a făcut în vechime Apollo cu pielea bietului Marsias cînd acesta a îndrăznit să-l înfrunte!"
"N-am ce să fac cu sufletul tău, răspunse Kabir, am destule suflete înlănţuite în vis. Dacă te înfrîng, îmi vei da lăuta ta!"
Niciodată, de cînd învăţase să cînte, nu pusese Gusanul atîta simţire în meşteşugul său. Cîntă cu atîta dor că apele se opriră în matcă, stîncile munţilor se porniră la vale, copacii se smulseră din rădăcini şi umblau ca oamenii, iar fiarele pădurii şi păsările văzduhului se opriră în loc să-l asculte. Cînd îşi sfîrşi cîntarea, zîmbi şi-şi încrucişă braţele ca unul, pe drept cuvînt, biruitor. Musa Ibn Kabir rînji dispreţuitor:
"Numai atît te ţin puterile, vestite gusan, asta ţi-e toată iscusinţa?"
Fără să mai aştepte răspuns, lovi strunele ţiterii cu atîta îndemînare încît văzduhul vui, pămîntul se cutremură sub picioarele sale iar din înaltul cerului se porniră şiroaie uriaşe care acoperiră tot ce le stătea în cale, o mie de poşte în jur. Şi nu se opri aici cu iscusinţa sa drăcească. Cîntarea sa era atît de nemăsurată că mările şi rîurile ieşiră din matcă ca-n vremea potopului, iar munţii se crăpară ca o coajă de ou iar din genuni ţîşniră flăcările iadului.
Gusanul îşi simţi sufletul spulberat în cele patru zări, iar trupul micşorat şi slăbit ca pala unei lumînări pe cale să se stingă. Pică în genunchi sub tăişul notelor scoase din ţitera de bronz şi îi întinse potrivnicului său, lăuta fermecată, cu aceiaşi supunere cu care osînditul îşi întinde grumazul sub paloşul gîdelui.
Vînătorul de vise rîse ca un adevărat biruitor, dar nu-i arătă cruţare. Apucă lăuta şi o izbi de un bolovan cu atîta putere încît trupul lăutei făurit dintr-o carapace de broască ţestoasă şi lemn de abanos se fărîmă în mii de bucăţele, iar corzile măiestre se topiră şi se scurseră ca argintul viu în ţărînă. Lovit de trosnetul instrumentului drept în inimă, Masdhuri pică în nesimţire la picioarele lui.
(va urma)