Cartea viselor (XXVII)

EVLYIA CELEBI

Ziua era încă tînără cînd Călătorul porni iarăşi la drum. Întîi, îşi ascuţi condeiele, apoi şterse de colb pergamentele cu însemnări şi strînse bine băierile sacului din piele în care ascunse Cartea Viselor. Într-un fel nelămurit, ştia că de nu va găsi degrabă a treia cheiţă care să-i deschidă coperţile, toată viaţa sa ar fi curs într-o zădărnicie fără seamăn. Rosti apoi primul verset din sura Al'Isra şi urcă în şa îmboldindu-şi cămila spre răsărit, fără să-i pese că de data asta călătorea fără niciun însoţitor, spre meleaguri în care hatişeriful sultanului n-avea nicio putere.

Călări vreme de trei zile şi trei nopţi, fără istov, pînă cînd ajunse la o răscruce, unde drumul se despărţea. Cămila lui alburie se opri şi lovi cu copita un bolovan mare de la marginea drumului. Atunci scoborî din şa şi se aplecă asupra lespedei pe care erau cioplite slovele următoare: "Călătorule, de o apuci spre dreapta vei pieri negreşit, iar de mergi spre stînga calea ta va fi semănată cu atîtea primejdii încît îţi va părea rău de nu te întorci din drum!"

Îşi perie barba încîlcită cu degetele cugetînd: "N-am nimic de pierdut, la capătul drumului se află oricum moartea!" şi o apucă spre dreapta. Drumul suia, printre creste de piatră fărîmiţate de vreme tot mai abrupt şi silnic de trecut încît, după trei ceasuri de mers, cămila începu să şchioapete şi se opri iarăşi. Îşi încropi acolo, pe loc lîngă oblîcul şeii un adăpost şi, trăgîndu-şi mantaua peste cap ca să nu-l răzbească frigul nopţii, adormi ca unul lipsit de griji.

În vis i se arătă aievea, un oraş mare, înconjurat de grădini minunate şi apărat de ziduri înalte din piatră albă. Se opri şi întrebă un străjer din dreptul porţii de intrare, împodobite cu ciubuce măiestrit lucrate în piatră:
"Ce oraş este acesta?" iar străjerul îi răspunse: "Oraşul Negarestan, cel mai minunat din cîte se află pe faţa pămîntului!"

Pătrunse în oraş fără să-l oprească nimeni şi într-adevăr rămas uimit de bogăţia şi frumuseţea locului, fiindcă asemenea loc nu-i mai fusese dat să vadă niciodată în drumurile sale. Palatele, casele şi prăvăliile îi fermecară privirea, iar pe uliţele largi, podite cu lespezi de piatră se înghesuiau o mare de oameni, înveşmîntaţi în straie bogate din catifea şi mătase. Deasupra fiecărei porţi, se aflau zugrăveli pe perete atît de frumoase că nu te mai săturai privindu-le, iar la fiecare încrucişare de drum se aflau havuze şi fîntîni din marmură în care susura o apă răcoroasă. Tarabele erau înţesate de mărfuri din cele mai felurite: fructe, miere, vin, tămîie, smirnă şi mirodenii, stofe şi mătăsuri, precum şi nenumărate giuvaeruri din aur, împodobite cu nestemate cît oul de porumbel. Plimbîndu-se pe uliţe, băgă de seamă că o mulţime de tineri bărbaţi, cu înfăţişare mîndră se îndreptau spre un palat măreţ, cu turnurile poleite în aur curat şi întrebă un trecător: "Unde merg aceşti tineri, încotro se îndreaptă ei?" iar omul îi răspunse: "Vai de capul lor...astăzi este ziua în care fiica regelui îşi alege soţul, dintr-o mulţime de peţitori. Toţi aceşi tineri jinduiesc la mîna ei, căci este peste măsură de frumoasă şi bogată, dar în fiecare an îşi pierd toţi capul. Prinţesa Sinnich nu vrea să se mărite decît cu cel care va şti să răspundă la trei întrebări, iar cei care nu ştiu să răspundă acestor întrebări ajung pe mîna gîdelui... şi află că întrecerea asta se ţine an de an, dar pînă ziua de azi nimeni n-a izbutit să afle răspunsurile potrivite!" Dintr-o dată, Celebi se simţi tînăr şi încrezător, cum fusese mai bine de douăzeci de ani în urmă şi-şi zise: "Ce ar fi să-mi încerc şi eu norocul, că n-o fi foc de nestins şi apă de netrecut!" Se lăsă dus de mulţime pînă la scările palatului straşnic păzit de haidamaci înzăuaţi şi înarmaţi pînă-n dinţi. Tinerii din gloată îl priviră chiorîş, dar nu ziseră nimic. Nu trecu mult că se auziră bătăile unui gong, porţile se deschiseră şi prinţesa se înfăţişă dinaintea peţitorilor. Era înveşmîntată în straie de mătase chinezească, meşteşugit cusute cu perle cît oul de porumbel, iar părul ei lung pînă la călcîie era împletit în patruzeci de cosiţe, taman ca al fetei din povestea cu acelaşi nume. Chipul nu i se zărea fiindcă purta un văl din fir de argint care-i ascundea tot obrazul, numai ochii sclipeau prin ţesătură ca o pereche de nestemate. El simţi că ochii prinţesei îl pironesc cu luare aminte şi, fără să vrea făcu un pas înainte, iar prinţesa Sinnich cu o voce în care se îmbinau gînguritul turturelelor, murmurul zefirului şi clipocitul izvoarelor îi puse prima întrebare:
"De-i prea multă te omoară, de-i prea puţină pieri?"
"Este apa", răspunse el deîndată, "pentru că atunci cînd vine puhoi te îneacă, iar cînd îţi lipseşte mori de sete!"

Lumea vui uimită, iar fata lăsă să-i alunece un colţ al vălului şi aruncă a doua întrebare:
"Cine-i prietenul fără limbă, care nu caută slavă şi-ţi spune în faţă tot binele şi tot răul?"
"Oglinda", răspunse fără să clipească Evlya.

Prinţesa se încruntă şi îi puse şi-a treia întrebare:
"Care-i distanţa între adevăr şi minciună?"

Iar Călătorul zîmbi, într-atît de uşoară i se păru cimilitura şi zise:
"Taman două palme, cît este între ochi şi ureche... ochii văd adevărul, urechile aud minciuna!"

Atunci prinţesa Sinnich lăsă să-i cadă vălul de pe chip şi spuse întinzînd braţele către el:
"Aferim, că bine-ai răspuns la toate întrebările mele... de azi înainte, tu eşti alesul meu!"

Cînd o privi cu luare aminte Celebi încremeni de groază. Obrazul ei descărnat era leit chipul morţii aşa cum i se arată fiecăruia în ultima clipă. Nu apucă să se clintească din loc şi să fugă fiindcă spaima îi încremenise mădularele şi cine ştie ce pacoste ar fi pătimit dacă, slavă celui Nenumit, nu s-ar fi trezit din acel vis înspăimîntător.

MUSA IBN KABIR

Mulţumit de izbînda sa asupra gusanului Masdhuri, şi sigur că-i nimicise acestuia toată puterea, Kabir porni iarăşi pe urmele lui Celebi. Prea multă strădanie nu-i trebui fiindcă în oglinda de obsidian şlefuit îi vedea nu numai faptele pe care le săvîrşea dar şi visele pe care le visa. Nu se grăbea defel, ştiind că nimănui nu-i este dat să calce de două ori într-o urmă, aşa cum un vis visat de două ori nu face decît să-l încetinească din drum pe cel care caută calea izbăvirii. Tînărul Nicolas Lecendrier se miră văzîndu-l că scoate de la oblîcul şeii trei săculeţi albi şi începe să împrăştie în vînt, bucată cu bucată, petice de hîrtie scrisă. Musa ibn Kabir îl lămuri fără nicio fereală:
"În felul ăsta stăpînul Cărţii va trudi tot mai greu să-i poarte înţelesul. Vezi bine, literele care alcătuiesc numele lucrurilor şi făpturilor ne vin din Gheena şi-s alcătuite de Satan, de aceea de-abia se tîrăsc la firul ierbii, dar verbele, cele care vin de la Elohimi zboară ca păsările văzduhului!"

Îi arătă o bucată de hîrtie cu o pecete ciudată, în formă de grifon:
"Aceasta e-o bucată din pergamentul pe care s-a iscălit tratatul de la Zurawno dintre polonezi şi otomani, iar pacea a ţinut mai puţin decît i-a trebuit cernelii să se usuce pe foaie!"

După ce îşi isprăvi treaba văzu că la fundul sacului rămase o fărîmă de hîrtie cît unghia degetului mic. Degeaba scutură sacul că petecul nu se dezlipi, pasămite fiindcă conţinea ultima dorinţă a unei fecioare nefericite care-şi pusese capăt zilelor.
"Stai jos şi scrie!" îi spuse, servului său, iar acesta ascultător, luă condeiul şi scrise aşa, cu slove latineşti, fără să priceapă mare lucru:
"Te tuke haream nodean wain, is karean te ferfoljen jo belofte. Hypokris reizgert nei it doel, dus wy moatte ophâlde mei al jo krêft. Wofar heide rim, stof covesym, wain om te droegjen starve, mar net tsjin elke priis te ûntkomer, omdat syn oerwinning soe betsjutte de ein fan ús dagens!"

După ce micul franţuz isprăvi epistola, Kabir o pecetlui cu sacîz înmuiat în oţet şi i-o dădu zicîndu-i aşa:
"Misiva asta o duci celei numite Johanna Frjemdewind în burgul Bilsen, acolo unde se întîlnesc apele reci ale Mării Nordului cu apele seci ale rîului Aimes... ai înţeles?"
"Dar cum s-ajung în acel loc, că-s pe puţin o mie de leghe pînă acolo?" se miră învăţăcelul.

Vînătorul de vise nu-i răspunse. Suflă uşor peste genele lui şi Nicolas adormi, pregătindu-se fără să ştie de un drum greu de străbătut cu piciorul dar tare lesnicios călătoriei gîndurilor.

După cum bine zicea raabi Juda ben Cohen, "o misivă netălmăcită este ca un vis nevisat" aşa că am să tălmăcesc cititorilor, mulţi-puţini, curioşi sau dimpotrivă sastisiţi de povestea mea, înţelesul epistolei dictate de Kabir:
"Preaiscusita stăpînă a vînturilor de miazănoapte a venit vremea să-ţi împlineşti făgăduiala. Făţarnicul Călător se îndreaptă spre ţintă, aşa că trebuie să-l opreşti cu toate puterile tale. Apa să-l înece, praful să-i acopere urmele, vîntul să-i usuce stîrvul, dar nici în vreun fel să nu-ţi scape, fiindcă biruinţa lui ar însemna sfîrşitul zilelor noastre!"

Iar Nicolas călători într-o clipită taman în locul în care pămîntul se dezgheţa pe deplin de-abia pe la mijlocul anului şi-o găsi pe cea căreia îi era trimisă epistola. Stătea în pragul unei case din bîrne groase de pin şi dezghioca cu degetele scoici negre. Carnea unora o îndesa între buzele ei vinete, iar cochiliile le azvîrlea unei păsări cu penele de gheaţă. Avea ochii tulburi ca marea răscolită de furtună şi chiar înainte de a despături scrisoarea lui Kabir glasul ei auzindu-se asemenea mugetului valurilor îngheţate îi spuse aşa:
"Întoarce-te la stăpînul tău şi spune-i să n-aibe temeri, căci nevrednicul culegător de slove ismaelit e o piedică prea neînsemnată pentru una ca mine!"

***

Celebi mergea neobosit în pasul spornic al cămilei sale de culoarea sării căreia drumul părea că nu i se lipeşte de copite, şi merse tot aşa pînă ajunse dincolo de brîna munţilor, în bogatul burg Hermanstadt pe care-l zugrăvi aşa într-a sa Seyathatnamé:
"În oraşul acesta se găsesc multe lucruri minunate şi de o măiestrie rară. Sunt palate cu balcoane, construite cu măiestrie. Iar meşterii zugravi au făcut la toate felurite lucrări meşteşugite, nemaivăzute la alţi meşteri care lucrează în piatră, fier sau lemn. Fiind un oraş bogat, are din belşug mai ales vin, carne, făină şi ouă, fiindcă locuitorii satelor dimprejur se adună în tîrg şi aduc în fiecare săptămînă de toate cele trebuincioase hranei. Înăuntrul lui oamenii par un ocean, într-atît de mulţi se preumblă încolo şi încoace pe uliţele largi şi temeinic pietruite. În Hermanstadt sau Nagyszeben cum îi zic maghiarii, locuiesc peste o sută de mii de suflete. Cît despre puterea oştenilor care-i păzesc zidurile, ea este atît de mare încît atunci cînd intră în oraş vreun dregător de rang înalt, el este întîmpinat cu loviturile a o sută de balimezuri şi se iscă o larmă nemaipomenită pînă departe. Pe scurt, acesta a fost unul dintre marile oraşe pe care le-am văzut în călătoriile noastre."

După ce se sătură să se preumble prin oraş, spre seară, Celebi trase la hanul "Crucea vînturilor" o clădire mare din piatră tencuită şi grinzi de lemn care avea douăsprezece odăi mari pentru drumeţi, cîte una în fiecare lună a anului. Îşi lăsă nepreţuita sa cămilă în grija unui rîndaş şi se îndreptă spre sala mare ca să-şi astîmpere foamea. Dinspre cuhnie veneau arome plăcute de tocană din carne de oaie şi de vin nou tescuit. Se apucă să îmbuce cu poftă, ca unul care nu puse gura pe mîncare caldă mai bine de o lună. Mîncă el cît mîncă, pînă băgă de seamă că dinaintea lui la masă stătea o femeie palidă, cu ochii reci, părul verzui şi oase atît de subţiri încît păreau că-i străpung pielea. În jurul ei plutea un miros tare de sare şi alge uscate.
"Eşti prea obosit ca să adormi, văd bine" îi spuse femeia, dar eu pot să-ţi aduc un somn fără vise, numaidecît, fiindcă de altceva nu ai nevoie ca să scapi de grijele drumului!"

Călătorul surîse, fiindcă ispitele cărnii erau, în acea clipă, o grijă neînsemnată pentru el:
"Pot visa şi cu ochii deschişi. Am cunoscut, odată, un derviş rotitor care putea să doarmă în timp ce rostea sura Al-Fatiha şi se învîrtea neîncetat. Pe de altă parte, marelui vizir Mehmet Sokollu-paşa nu i se lipea somnul de gene pînă cînd o roabă tînără şi nurlie nu-i pieptăna barba şi părul de o mie de ori, dar eu sunt prea departe ajuns pe drumul vieţii ca să caut alinarea unor asemenea tertipuri!"

Ochii femeii se umplură de o zloată vineţie:
"Nu e niciun tertip, nu ai băgat de seamă că-ţi pot ghici gîndurile, chiar şi cele mai tainice?!"

Celebi căscă lung, acoperindu-şi gura cu palma dreptei:
"Mai bine spune-mi o poveste neauzită!"
"Nu ştiu poveşti, spuse ea, pot în schimb să-ţi spun ce am visat azi-noapte!"
"Cum te numeşti?", întrebă Celebi în şoaptă, de parcă s-ar fi temut să nu trezească vreo dorinţă tainică.

Cîrciumarul se apropie şi puse pe masă o carafă cu vin nou, de culoarea mierii. Femeia turnă licoarea în pahare şi îi răspunse zîmbind:
"În Ierusalim mi se spunea Hannah, fiindcă în acea vreme aveam darul prevestirii, în Salonic şi Moreea numele meu era Kora, iar cînd călătoream de la Crîm pe Dunăre în sus, îmi ziceam Timeea, dar adevăratul meu nume este Alteh, ultima prinţesă a khazarilor!"

În han se lăsă o tăcere de o puteai tăia cu o coasă, ca pe otavă, de afară se auzeau stolurile de stăncuţe zburătăcind printre crengile pomilor uscaţi şi-o pală de vînt lovi ferestrele făcînd cercevelele să zdrăngăne prelung. Celebi îşi auzi bătăile inimii în urechi şi înfiorat de ochii sticloşi ai necunoscutei care-l pironeau fără încetare zise:
"Povesteşte-ţi visul, prinţesă Alteh, dacă te îndeamnă inima!"

Şi ea, potrivindu-şi fiecare lungime de frază cu o fluturare de gene începu istorisirea unui poveşti care suna sec, ca şi castanietele baiaderelor ameţite de haşiş.

POVESTEA PRINŢESEI ALTEH

În vremea cînd m-am născut eu, regatul Khazar, întins între Marea Neagră, Marea Caspică şi Volga se risipise demult, iar din măreaţa capitală Ygdrisil nu rămase decît un morman uriaş de ruine. Tot aşa-mi amintesc şi chipul aspru al tatălui meu, khaganul, surpat de riduri şi năruit înainte de vreme. Prea des nu-l vedeam iar cînd am aflat că a murit am vărsat doar două lacrimi gemene, atît că una era dulce, ca apa izvoarelor din stepă, iar cealaltă sărată ca marea. De maică-mea nu-mi amintesc mare lucru, decît că era neasemuit de frumoasă şi palidă, încît atunci cînd s-a topit ca o lumînare, faptul acesta al trecerii ei în altă lume mi s-a părut firesc. Sau poate era o părere şi a dispărut într-o zi, fără urmă, fiindcă pierderea ei nu m-a îndurerat. Din pruncie am supt împreună cu laptele doicii mele şi credinţa că fac parte dintr-un neam nepereche care se mişcă între alte hotare decît alte neamuri. Ştiam că mare parte din poporul meu după ce a trecut la iudaism s-a răspîndit în cele patru zări, aşa cum ne arată Yehuda ben Halevi în cartea sa Kitab al Khosari:
"Despre khazarii negri se pot spune multe, dar cel mai ciudat este felul în care se hodinesc după moarte. Morţii zac în pusta Dunei, în gropi simple, săpate în humă, pe familii, iar fiecare dintre ei este îngropat cu capul spre Ierusalim. Căpeteniile au fost astrucate în morminte duble, împreună cu caii lor. Uneori sunt îngropaţi în picioare, cu armele în mîini şi arată toţi foarte bătrîni, cu ochii secaţi de cît au scrutat cerul, dar fiecare poartă la gît o plăcuţă de teracotă pe care este încrustat numele lor pămîntean şi cuvîntul sharor ("negru") ca să nu li se încurce cumva obîrşia cînd va veni ziua de Tchyat Hametim. Uneori în cele patru colţuri ale mormîntului este aşezată hrană şi-s aprinse făclii astfel ca morţii să vadă coltucul de pîine şi ciozvîrta de carne dacă li se face foame. Celor cărora li s-a rupt firul vieţii devreme li se astupă ochii, gura şi urechile cu ceară ca să nu le intre duhurile necurate în trup. În mormîntul unui khazar de neam a fost găsit şi un sfeşnic cu şapte braţe, tot din teracotă, iar pe fiecare braţ al sfeşnicului este încrustat chipul unuia dintre cei şapte "şedini" blestemaţi: Asmodeu, Astaroth, Azrael, Beliael, Belzebub, Belphegor şi Lucifer. M-am mirat foarte tare cînd am aflat că aceia care scurmaseră curioşi pe acolo au aflat o sumedenie de monede pentagonale din bronz şi multe cupe de ceramică în care se păstrau ultima suflare a celui răpus în luptă."

Cînd am ajuns la vîrsta de patrusprezece ani am aflat că khazarii albi nu se lepădaseră niciodată de credinţa lor ca să treacă la islam sau la credinţa lui Moise. Preoţii lor sunt cei mai pricepuţi vînători de vise, fiindcă nu se mulţumesc să citească visele dar pot şi să locuiască în visul cuiva ca într-o casă. Unul dintre cei mai pricepuţi era Mokadasa Al Safer care îşi povăţuia astfel învăţăceii:
"În vis, toţi oamenii se simt ca peştele în apă. Din cînd în cînd ieşim deasupra visului ca să mai aruncăm o privire celor treji de pe maluri, după care ne scufundăm iarăşi în adîncuri. Vai şi amar de cei care nu visează în somn, fiindcă trăiesc o viaţă de creatură neputincioasă, un soi de vierme mare care tînjeşte pe uscat la minunata voluptate din apă."

Sub îndrumarea acestui venerabil înţelept, care împlinise două veacuri cînd l-am cunoscut eu, am învăţat să îmblînzesc visele altora, să pescuiesc în apa somnului şi să deschid multe uşi din visele altora, strecurîndu-mă fără teamă înăuntru. Despre Al Safer mai pot să-ţi spun că ştia să se scufunde în visele altora asemenea lui Dumnezeu şi multă vreme a trăit cu credinţa că a atins culmile înţelegerii dar înainte de a muri a înţeles că aceluia care ajunge la capătul drumului nu i se mai arată niciodată calea. Toţi cei din preajma mea au murit visînd şi pot să te încredinţez că poţi să mi te destăinui oricînd, iar eu îi voi duce mărturisirea ta lui Al Safer. O dată pe lună el se întîlneşte cu preoţii khazari şi sărbătoresc praznicul sării, fiindcă aceasta este cea mai de preţ substanţă pentru neamul lor. În vechime statuile regilor khazari erau cioplite din sare cenuşie şi erau lăsate la marginea celor trei capitale să fie şlefuite de ploaie şi vînt pînă li se ştergeau trăsăturile, iar literele alfabetului secret al vînătorilor de vise poartă numele mîncărurilor pe care ei le sărează. Cei credincioşi se înfruptă din pîine frămîntată cu apă neîncepută şi sare risipită din aceste statui, după care fiecare îşi ia o făclie şi se strecoară în visul cuiva drag. Nu mi-ar ajunge o mie de ani să-ţi povestesc tot ce poţi să aduni dintr-un vis: uimire, durere, fericire, voluptate şi artă, dar mai ales amarul gust al nedumeririi: de unde am venit şi unde ne îndreptăm după ce murim!?

În acest răstimp, Celebi sorbi o gură largă de vin căci povestirea era cam seacă şi îşi simţi pe dată mădularele întinerite. Iar Alteh îşi urmă povestea aşa:

În urmă cu un an, la începutul primăverii mă preumblam pe malul mării, între rîul Yantra şi Tervel. Sufletul îmi era pustiit fiindcă de multă vreme nu intrasem în visul unui om ospitalier şi nu ştiam încotro mă va îndrepta soarta. Mi-era sete şi-am scos apă dintr-o fîntînă, să beau, dar apa era amară aşa că m-am îndreptat spre un crîng de moşmoni şi am rupt o poamă. Poamele acelea aveau formă de peşte şi erau jumătate albe-jumătate roşii, iar cînd am rupt una din miezul ei a ieşit un abur. Cînd aburul s-a risipit am văzut că în palma mea stătea o mică pasăre vorbitoare şi-ndată acea pasăre mi-a grăit: "Du-te degrabă spre Dunăre şi suie-te pe prima corabia care urcă fluviul şi nu te opri pînă nu ajungi în ostrovul Ada-Kaleh. Acolo vei întîlni un bărbat aflat la jumătatea căii sale prin lume. Cată să intri în visul lui, aşa cum intră plugarul ostenit după o zi de arat în coliba sa şi nu te mira de cele ce le vei găsi acolo, fiindcă în trupul său sălăşuiesc nu una, ci trei frici, cărora le poţi pune nume şi poţi să le dezmierzi cum vei vrea tu!"

În acest punct al poveştii prinţesei, Călătorul tresări. Cele două cheiţe de aur de la grumazul său se loviră clincănind iar el şopti:
"Primei lui frici i se spune alef fiindcă e frica de început. Din ţărînă ne naştem şi-n ţărîna acestei slove arate de boul primordial ne întoarcem!"

Alteh bău şi ea din vinul nou murmurînd peste buza pocalului:
"A doua frică se numeşte ghimel, cea în formă de cămilă şi-l încearcă pe orice călător. Dacă nu te ţii bine în şa, calea ta se va sfîrşi înainte de vreme şi-amar de cei care îşi grăbesc cămila crezînd că vor ajunge mai repede la ţintă!"
"Pe cea de-a treia frică nu-mi amintesc să o fi cunoscut!" zîmbi gînditor Celebi. Fără veste îşi simţi capul greu şi se culcă acolo, adormind cu coatele sprijinite de masă.

Prinţesa khazară îşi frecă buzele arse de sare şi se ridică de la masă:
"A treia frică are forma şarpelui precum litera tet şi, neîndoios, este frica de înţelepciunea lui Dumnezeu!" zise ea ridicîndu-se de la masă şi ieşi din han.