33.
JOHANNA "VÎNT ZĂLUD"
În vremea aceasta, fără să o grăbească nimeni, Johanna Frjemdewynd din Bilsen călătorea ca o fufă oarecare, atît că drumul ei se depăna cu o repeziciune uluitoare. Nimeni nu bănuia cîţi ani avea, poate că văzuse bătrînul gorun din Mercheaşa, sub care se preumblaseră hoardele lui Batu han în drumul lor spre inima Europei, în timpul cînd era un copăcel firav, căci la chip era rumenă şi încondeiată ca o codană, iar în părul ei auriu nu lucea niciun fir alb. În Hamburg apăru într-un rădvan împodobit cu tritoni şi scoici de mare şi căptuşit cu catifea vişinie, ismenindu-se că era nevasta unui burghez bogat, care importa chihlimbar rusesc, iar peste jumătate de ceas, cînd poposi la Viena i se făcu poftă să mănînce compot de pere bergamote şi intră într-unul din tractirurile vestite din oraş. Acolo îi ieşi în cale un graf ţanţoş îmbrăcat într-un dolman cu fireturi aurite, cu chica pomădată şi cu musteţile cît vrabia care se ploconi zîmbindu-i galeş, socotind-o pesemne o paţachină de lux. Acesta scoase din buzunar un ou din argint filigranat şi o momi să-l însoţească, însă Johanna suflă peste giuvaerul măiestrit care plesni ca o coajă şi-n aer se răspîndi, de îndată, un miros de stîrv, amestecat cu duhoare de pucioasă:
"Mein herr, se sumeţi ea, oul dumitale e stricat rău, n-ai suci cu el nici minţile unei curve scăpătate!" Neamţul se îngălbeni ca o lumînare înmuiată în şofran şi căzu beteag de nu se mai sculă o lună din pat. Cît despre Johanna, aceasta îşi suci fustele către miazăzi şi plecă cu atîta repeziciune că ferestrele casei plesniră în ţăndări, iar uşile săriră din ţîţîni, ca-n urma unui uragan.
Cînd ajunse în Budapesta îl vesti pe bimbaşa caraulelor care păzeau poarta mare că vroia să-l vadă, nici mai mult nici mai puţin, decît pe Aziz Arslan bey, beglerbegul Ungariei. Cum acesta nu se grăbea defel să-i ducă porunca la capăt, Johanna îi plesni o palmă care-l trînti la pămînt de răsună toată curtea, apoi îşi ridică braţele şi se înălţă în văzduh pînă peste creneluri ajungînd în vîrful turnului mare. Acolo îl găsi pe paşă trăgînd cu arcul în tabloul mare zugrăvit cu iscusinţă în culori de ulei care-l înfăţişa pe kaiserul Rudolf. Tocmai izbuti să străpungă inima cadrei cu o săgeată cînd Johanna îi spuse rîzînd:
"Mare păcat că a răposat de ani buni... fără să mă laud, i-am dat şi eu un brînci cînd am intrat în ascunzătoarea lui din Hradny şi am suflat peste minţile lui vîntul nebuniei!"
Arslan bey o îmbrăţişă ca pe o cunoştinţă veche şi rînji:
"Halal... N-ai vrea să-ţi încerci puterile şi cu Mehmet Avci? A început să ne încurce prea tare planurile!"
Era greu să o prinzi pe picior greşit pe cea căruia kabirii i se închinau ca stăpînă a vîntoaselor de la miazănoapte:
"N-ai grijă, toate se vor potrivi pe vrerea ta... Mehmet Vînătorul va muri căsăpit, iar tu vei ajunge sultan, căci te-am legănat cînd erai prunc în poala mea. Acum, am altă grijă, trebuie să-i aţin calea zevzecului de Evlyia Celebi, am aflat că poartă cu el o carte care ne-ar putea deschide stăpînirea întregii lumi!"
Beglerbegul slobozi încă o săgeată care-i găuri kaiserului fruntea:
"Gînd la gînd... M-a vestit şi pe mine Kabirul că se îndreaptă spre răsărit... ce i-o fi venit nu ştiu, se mişcă ca-n vis cu un ochi treaz şi unul închis!"
Bătu din palme şi ceru apă proaspătă şi dulceţuri dar n-apucă să-ţi înmoaie buzele în şerbetul de trandafiri că Johanna era hăt departe, pe şleaul mare care străbătea pusta, gonind pe un armăsar cu pielea vînătă, cu chişiţe de oţel şi stea albă în frunte.
Se opri pentru jumătate de ceas în Timişoara, curioasă foarte, să vadă un spectacol prea des preţuit de prostime. Un neisprăvit de plugar era dus la spînzurătoare fiindcă băgase furca de întors fînul în burdihanul unui ienicer, din pricină că acesta era ibovnicul nevestei lui. Cadiul cetăţii cîntărise bine amîndouă vinile şi hotărîse astfel: ori plugarul varsă o mie de mahmudele în visteria paşei pentru ienicerul ucis, ori plăteşte cu moartea lui, moartea acestuia. Hazul întregii isprăvi era că nevasta spînzuratului îşi găsi deîndată alt ienicer cît nici nu înţepenise de tot trupul bărbatului ei în ştreang.
Johanna, laolaltă cu alte solomonare care se îngrămădeau acolo, tîrgui pentru şapte groşi un căpăţel din funia folosită la execuţie şi-n timp ce călăul îşi număra banii, tăie pe ascuns un smoc de păr din capul mortului. Plecă apoi ca o vijelie şi-n urma ei norii se buluceau tot mai întunecaţi, iar cînd începu să cadă grindină şi să tune năprasnic, fulgerele brăzdau pămîntul ca un noian de foc şi gheaţă.
"Ploaie de vară în pragul iernii e semn de năpastă în anul care vine!" ziceau bătrînii dar stăpînei vîntului zălud nu-i păsa ce meleaguri colinda şi cîte urgii stîrnea, ea călărea tot mai iute, înaintea viforului. În nici jumătate de zi făcu drumul de o mie de leghe să pară o preumblare în jurul casei, iar cînd se opri o făcu dintr-o pricină bine întemeiată, nu că ar fi fost ostenită prea tare. Dinaintea ei se înălţa un turn, atît de înalt şi subţire încît părelnic ca un fuior de fum el părea. Ea îşi suflecă fustele şi începu să urce scările acelui turn, fuştei cu fuştei şi la fiecare treaptă stihia se pornea tot mai tare să bată. Ajungînd în vîrf îşi ascuţi privirea şi zări hăt-departe pe drumul care se încolăcea la poalele munţilor, o cămilă cît o muscă şi călăreţul ei nu mai mare decît un bob de mei. Nu se osteni să coboare cum ar face fiecare, iar turnul, fiind ridicat din buşteni şi trunchiuri luă foc, mistuindu-se în cîteva clipe sub tălpile ei.
***
Cînd se trezi, Celebi găsi între palmele sale un drob de sare şi un răvaş scris pe un şervet de in cu arătătorul muiat în vin prin care prinţesa Alteh îl povăţuia aşa: "Fereşte-te de muierea blondă şi zăludă care vine de la miazănoapte. Ultima ta frică nu are chip, nu are trup, poţi să o găseşti numai după ce scoţi toate albinele afară din stup!"
Plăti hangiului pentru mîncare şi băutură, apoi trecu pe la grajd ca să-i dea cămilei să lingă drobul de sare. Celor care stăteau pe-acolo li se păru nepotrivit să-l vadă că-şi înşeuază animalul şi că purcede la drum în pragul nopţii, dar vorba aceea, nu-şi băgară nasul unde nu le fierbea oala. Ca prin minune, cămila sa păşea spornic deşi se hodinise numai trei ceasuri, iar el se bucura de drumul acela prin întuneric ca de un vis neştiut. Spre dimineaţă simţiră amîndoi în nări, om şi animal, aerul umed şi sărat al mării, dar nici vorbă că ar fi ajuns pe un liman. Înaintea lor se întindea cît vedeai cu ochii locul zis "Sărărie" nu departe de oraşul pe care nemţii îl botezaseră Thorenburg, ungurii, Torda şi înaintea tuturor, romanii îi ziceau Potaissa. Se minună de cele ce se aflau acolo şi scrise repede cîteva rînduri în Seyathatname:
"În locul acesta stâncile de sare sunt îngrămădite ca nişte dealuri, iar caii, catîrii şi cămilele, boii şi oile ostaşilor au mîncat şi au lins sarea aceasta cu multă plăcere. Locuitorii oraşului Turda sunt toţi sărari. Cine n-a văzut ocnele de sare de aici înseamnă că n-a văzut ce e o minune în această lume, pentru că acestea sunt nişte subterane înfiorătoare şi primejdioase. Fiecare ocnă este o groapă care ajunge în adâncurile pământului, până în fundul iadului, şi, ferească Allah, cei din poporul lui Mahomed sunt băgaţi în aceste ocne dacă ajung în robie. Nu mai este putinţă de scăpare pentru cei care au nenorocul să fie vîrîţi aici."
Tocmai vroia să-şi îmboldească din călcîie cămila să plece cînd din umbra unei bolţi ieşi un bărbat uscat, cu chipul şi hainele cenuşii. Acesta îl privi pieziş şi zise:
"Să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, nu pot să te însoţesc pînă în tîrg? Te plătesc cinstit, cu zece ocale de sare, căci aceasta e moneda care o folosim pe-aici!"
Celebi băgă de seamă că omul era chior şi ridică din umeri, dar cămila lui scoase un muget prelung de încuviinţare ca şi cum ar fi rostit:
"Urcă, omule, ce mai stai pe gînduri!" şi necunoscutul îi întinse lui Celebi o desagă de sare şi se aburcă între cocoaşele ei. Merseră ei cît merseră, iar chiorul în straie cernite rupse tăcerea zicînd:
"Se zice că atunci cînd tac doi inşi se războiesc îngerii cu demonii lor, aşa că mai bine-ţi vorbesc decît să tac duşmănos. Numele meu este Asgjë adică "Nimic", şi fac parte din neamul arvaniţilor aduşi de nemţi să muncească-n ocnele de sare!" Evlyia se bucură auzindu-l şi împins de un imbold glumeţ îi răspunse:
"Preabine, Nimicule, dar tare m-aş bucura să-mi istoriseşti ce te mînă la drum!"
Celălalt se suci, cînd pe o bucă, cînd pe alta, ca şi cum şaua l-ar fi stingherit, dar pînă la urmă dădu drumul şirului povestirii sale.
POVESTEA ARVANITULUI
Mare lucru n-am de istorisit, de mic am fost învăţat să tac şi să fac, la vorbe nu-s prea meşter. Pot să-ţi spun însă, că am învăţat meşteşugul acesta blestemat, de voie-de-nevoie. În satul meu sunt două feluri de bărbaţi: cei răbdători care-şi văd de muncă, cioplind piatra şi cei nestăpîniţi care îşi iau lumea în cap de-ajung lefegii năimiţi pe la curţi străine să se războiască pentru bani cu oricine. Află că sărăcia, nu nerăbdarea, m-a împins şi pe mine să-mi iau desaga în spinare şi să ajung în ţara Ardealului, care-i întinsă, bogată şi încinsă între munţi semeţi ca aceia între care am crescut. O vreme m-am împăcat cu soarta, tăind mii de ocale de sare, şi-n pofida muncii grele aveam un trai îndestulat, căci eram plătit pe măsură. Dar, poate eşti curios să afli cum mi-am pierdut lumina ochiului. Într-o zi, ostenit fiind, am lăsat barosul şi dălţile jos şi am început să mă preumblu prin galeriile săpate de alţii înaintea mea. Şi-am mers fără frică pînă cînd făclia din mînă începu a pîlpîi, iar cînd se stinse, am văzut cu uimire că-n capătul tunelului lucea o lumină curată. Care altul în locul meu nu ar fi fost îmboldit să meargă într-acolo? Peste măsură de mirat am mers pînă am ajuns în dreptul unei porţi mari, făurită toată din sare sticloasă, de lucea ca şi cristalul. Din spatele porţii se auzea un clipocit de ape, iar cînd am împins canaturile dinaintea mea se înfăţişară talazurile înspumate ale unei mări.. N-am apucat să mă bucur prea mult de o asemenea privelişte măreaţă, că uşa atinsă parcă de mîna unui duh s-a închis în urma mea. Mi-am dat seamă că-s închis, fără putinţă de scăpare acolo. Acum, ce puteam să fac decît să caut să trec marea aceea adîncă şi întinsă de nu-i vedeai ţărmurile. M-am învîrtit şi m-am sucit pe acolo în van, căci n-am găsit nici un mijloc potrivit cînd deodată, de-unde-de-niciunde, înaintea mea s-a ivit o luntre. În ea stătea un arap fioros, cu barba pînă-n piept şi chior de ochiul drept. Fără prea multe vorbe, acesta m-a poftit să m-aşez în barcă, dîndu-mi de înţeles că mă va duce la liman. Şi-aşa a fost, fiindcă mînuind repede vîslele am ajuns la un ostrov, dar ce ostrov, căci era mai degrabă o stîncă neagră şi înaltă cu vîrful în nori. Eu am păşit pe pămînt, ir luntrea cu arapul s-au făcut nevăzute şi m-au lăsat singur-singurel acolo. Atunci, înspăimîntat de acea sălbăticie, căci nu se afla acolo nici suflet de om sau de fiară am picat în genunchi şi m-am rugat cu ardoare Celui de Sus să-mi dea o cale de scăpare. Şi n-a trecut mult că din străfunduri s-a auzit un glas care mi-a zis aşa:
"Nu mai pierde vremea, omule, dacă vrei să scapi de năpastă. Du-te şi sapă la poala muntelui pînă vei găsi o ladă. În ladă nu se află averi sau giuvaericale de preţ, dar vei găsi într-însa un arc şi o săgeată. Acu' bagă bine de seamă cum le mînuieşti căci alt prilej să-ţi biruieşti soarta nu-ţi este dat. Află că-n vîrful muntelui stă un călăreţ de aramă blestemat, care-i stăpînul acestui ostrov. Tu trebuie să-l loveşti cu săgeata drept în inimă căci altfel nu vei scăpa de sub puterea lui, iar oasele aici îţi vor putrezi!"
Auzind acestea, am mulţumit proniei cereşti pentru ajutor, m-am sculat şi am început să mă caţăr pe munte. Greu a fost urcuşul, dar de mic era obişnuit să sui pe creste aşa că am ajuns repede în vîrf. Acolo am dat de un călăreţ de aramă fioros, care stătea nemişcat pe un cal de aramă uriaş, aşa cum îmi spusese glasul acela nepămîntean. N-am mai stat pe gînduri, am întins coarda arcului şi am ţintit bine, slobozind săgeata drept în inimă. Atunci vraja s-a sfărîmat, iar omul de aramă s-a prăvălit din creştetul stîncii drept în mare. Bucuros că izbutisem să-l răpun m-am scoborît repede şi am început să caut printre valuri locul în care se prăbuşise. Şi nu mică mi-a fost mirarea să văd cum, gol fiind pe dinăuntru, plutea, iar din măruntaiele lui de aramă se scurgeau bani de aur, perle şi nestemate de preţ. M-am bucurat fiindcă asemenea noroc nu mai îmi fusese dat nici în vis şi-am adunat iute toată comoara aceea legînd-o bine în poalele cămăşii. Şi bine-am făcut că n-a trecut nici jumătate de ceas de la toată păţania că pe malul ostrovului s-a ivit iarăşi luntrea mînată de arapul cel chior. M-am suit în luntre şi m-am lăsat dus de el peste valuri. N-am făcut nici un jumătate de cale înapoi căci arapul a ridicat lopeţile din apă şi-a zis:
"Pînă aici te-am dus de milă, acum trebuie să-mi plăteşti!"
Atunci, eu l-am întrebat care-i preţul, iar el mi-a zis lacom:
"Îmi dai jumătate din ce-ai la tine!"
N-am avut încotro şi i-am dat jumătate din aurul şi giuvaericarele pe care le aveam ascunse în sîn. Iar luntraşul, după ce a primit plata, a tras iar de vîsle de două-trei ori şi s-a oprit iarăşi:
"Truda mea e mai grea decît am crezut la început. Nu pot să te duc decît dacă-mi dai toată averea ta!"
Ce puteam face? Să înot nu ştiu, iar, pînă la urmă blestematul acela m-ar fi putut lovi cu vîsla în cap luîndu-mi şi viaţa şi banii, aşa că i-am dat tot ce aveam. Credeam că am scăpat dar n-a fost aşa, căci luntraşul m-a privit cu ochiul teafăr şi-a zis:
"Te duc la ţărm dacă-mi dai şi ochiul tău în schimb!"
Şi uite-aşa, am rămas şi fără comoară şi fără un ochi dar pesemne că-s norocos, căci ostrovul acela blestemat din adîncul ocnei de sare era plin de osemintele celor răpuşi de călăreţul de aramă!"
Ajungînd cu povestea aici, Celebi trase tare hăţurile cămilei pînă se opri şi zise cu multă mînie în glas:
"Asta-i o samavolnicie nemaiauzită! Să ne întoarcem acolo şi să-l pedepsim pe nemernicul de luntraş care te-a prădat!"
Arvanitul ridică din umeri şi-i răspunse:
"Primejdia este prea mare şi s-ar putea ca stîrvul cămilei tale tale să putrezească în vreo mlaştină de pa malul acelei mări iar mădularele tale îmbibate în sare să ajungă hrană pentru jivine şi pescăruşi... şi-apoi, la ce bun să ne întoarcem, Călătorule, căci eu tot chior aş rămîne!"
Degeaba stărui Celebi să-l lămurească, căci cel zis "Nimic" de nimic nu voi să audă, ba mai mult, se scoborî dintre cocoaşele cămilei şi-i zise:
"Cui îi este milă de mine ca mine să păţească!"
Şi-atunci, privindu-l cu luare aminte, văzu că dinaintea lui stătea nimeni altul decît Mustafa Silhkadar-bey, vestitul paşă al Timişoarei. Ori, Silhkadar bey pierise în urmă cu jumătate de an în surghiun, sugrumat cu un laţ din mătase neagră. Înţelese iute că totul era o vedenie blestemată urzită de un duşman nevăzut care vroia să-l abată din drum, numai ocnele şi muntele de sare pe lîngă care trecuse erau adevărate. Degeaba strigă duhul celui sugrumat:
"Stai aşa, effendiy, căci pilda mea este adevărată şi ţi-ar putea fi de folos... să chibzuim împreună cît e vis şi cît e aievea, căci multă zădărnicie se află în calea ta!" Îşi îmboldi cămila la trap lăsînd toate în urmă, fără să privească peste umăr cum urgiile şi duşmănia se ţeseau fără contenire în urma sa.
(va urma)