Cartea viselor (XXXVII)

Lespezile de piatră din turbeha fiind cam reci, Melekitul aşeză pe jos şeile cămilei şi-a catîrcei şi se culcară, dar somnul nu se apropie de ei, nicicum. Pe la miezul nopţii, Celebi privi prin crăpăturile uşii şi zări în întuneric sclipirea unei lumini. Cînd lumina aceea ajunse în dreptul turbehăi văzu doi sudanezi cărînd o ladă mare şi-al treilea luminîndu-le calea în noapte cu un felinar.

Negrii trîntiră lada în dreptul uşii, iar cel care ţinea lămpaşul zise unuia dintre ei:
"Frate Kafur, deschide uşa, să aşezăm lada înăuntru!"

Sudanezul zis Kafur împinse uşa dar, văzînd că este închisă, răspunse:
"Amar pe capul meu, bre, Sauab, că nu putem intra, uşa-i zăvorîtă pe dinăuntru. Am auzit că locul acesta-i bîntuit de o ceată mare de tîlhari, pesemne că-s acolo, înăuntru, şi-şi împart prada. Eu zic să lăsăm lada aici şi să plecăm deîndată, pînă nu ne taie careva beregăţile!"

Al treilea sudanez pe numele lui Bakhuta se împotrivi zicînd:
"Stăpîna noastră ne-a poruncit să îngropăm lada în turbehă, iar de nu-i împlinim porunca mi-e că ne taie căpăţînile cu mîna ei!"
"Ştiţi ce? făcu Sauab, haideţi să aşteptăm pînă se luminează de ziuă şi-atunci vom vedea ce-i de făcut!"

Acestea fiind zise, cei trei negri se aşezară în jurul lăzii şi, ca să le treacă vremea mai uşor, începură să tăifăsuiască în voie. Primul vorbi cel numit Sauab care povesti după cum urmează.

POVESTEA ÎNTÎIULUI EUNUC

Aflaţi, fraţii mei, că soarta a fost tare aspră cu mine căci, nici bine n-am împlinit vîrsta la care în orice ins se trezeşte bărbăţia, am fost jugănit. Iar de vreţi să aflaţi pricina necazurilor mele sunt gata să vi-o spun.

M-am născut în ţinutul muntos din susul izvoarelor Nilului şi-am fost răpit de un ticălos negustor de sclavi la vîrsta de trei ani. Acesta m-a vîndut la preţul de douăzeci de drahme unui căpitan de askeri care păzea grădinile emirului Ibn Talal, poreclit Narazman (de la "nar"= rodie) fiindcă tare-i plăceau rodiile. Acest asker avea o fetiţă cam de vîrsta mea, tare frumuşică şi drăgălaşă, iar nevasta lui, găsind că fata avea nevoie de un tovarăş de joacă, m-a încredinţat femeilor care o slujeau. Slujnicele acelea au găsit că eram tare plin de haz, cum cîntam şi dansam dansurile negrilor şi-n scurt timp m-au îndrăgit, iar mica mea tovarăşă de joacă nu se putea lipsi de mine. Şi-aşa am crescut răsfăţat de toţi, împreună cu fiica stăpînului meu, pînă am împlinit vîrsta de patrusprezece ani. Nu m-au pus la munci, ca pe ceilalţi robi şi mă lăsară să stau cu ea, fără să ne despartă. Într-un rînd, m-am furişat în casă, ca să mă joc cu ea ca de obicei, şi am găsit-o ieşind din locul de îmbăiat. Şi-atît de frumuşică era, şi-atît de dulce şi plăcut mirositor îi era trupul încît am simţit deşteptîndu-se în mine, bărbăţia, acolo, pe loc. Văzînd acestea, fata a rîs şi m-a îmbrăţişat zicînd:
"Ce te îmboldeşte acolo, în izmene, Sauab, de parcă ar fi un retevei tare?"

Eu am început să o ciupesc şi s-o muşc uşurel, iar ea a prins să se joace cu mădularul meu, dezmierdîndu-l. Atunci, nemaiputîndu-mă stăpîni am cuprins-o în braţe şi-am pătruns cu toată puterea în fetia ei. Odată fapta împlinită, fata începu să mă dezmierde mai cu foc şi să mă îmbie să o iubesc mai departe, ceea ce am făcut cu vîrf şi îndesat. De-abia după ce m-am dezmeticit din focul drăgostelilor mi-am dat seama de toată grozăvia şi-am fugit să mă ascund. Spre seară, nevasta askarului şi-a căutat fiica să o trimită la culcare şi văzîndu-i pantalonaşii de muselină rupţi şi pătaţi cu sîngele fecioriei răpite a leşinat de spaimă. Din ascunzătoare mea am auzit toată larma, pe slujnice ţipînd şi pe toţi ai casei căutînd să afle unde fugisem. N-am petrecut acolo decît două nopţi, căci împins de sete şi de foame am ieşit din ascunzătoare şi am mărturisit grozăvia pe care o făptuisem. În prostia mea, credeam că am să fiu iertat şi toate se vor petrece ca înainte. Askarul s-a mîniat cumplit şi a poruncit să fiu legat în lanţuri ca un cîine. În fiecare zi un gealat îmi trăgea zece bice, iar de mîncare nu primeam decît pîine uscată şi oase. După trei luni, voind să ascundă ruşinea pe care o păţise fiică-sa, iubindu-se cu un negru, a logodit-o cu un bărbier care slujea şi el, la curtea emirului. Ca să-i facă pe nuntaşi să creadă că mireasa a fost neprihănită, mama fetei a tăiat un porumbel, pătînd cu sîngele lui cămaşa de nuntă, iar acea cămaşă a fost trecută din mînă în mînă, după datină de către femeile aflate la ospăţ. După nuntă care s-a făcut după toate rînduielile, askarul m-a dat pe mîna bărbierului, să facă ce-o vrea cu mine, căci era scîrbit să mă vadă în fiecare zi. Blestematul de bărbier s-a răzbunat cumplit pe mine căci şi-a chemat slugile să mă ţină şi, luîndu-şi briciul mi-a tăiat boaşele dintr-o singură lovitură. Astfel am ajuns eunuc în casa lui, iar cînd s-a săturat să mă vadă m-a vîndut pentru o sută de drahme emirului din Damasc, preaputernicul nostru stăpîn Ibn Talal.

Isprăvindu-şi Sauab povestirea, luă cuvîntul după el, sudanezul Kafur.

POVESTEA CELUI DE-AL DOILEA EUNUC

Dacă tu, nefericitule, ai ajuns eunuc din pricină că nu ţi-ai putut înfrîna focul mădularului, află că eu mi-am pierdut bărbăţia din pricina limbii mele afurisite. Din pruncie eram tare dibaci în născocirea minciunilor şi a tot felul de scorneli. Adesea, negustorul de robi care mă ţinea, îmi croia bice pe spinare pentru minciunile care i le trînteam, încît, într-o bună zi, sătul fiind de năravul meu, s-a hotărît să mă vîndă. M-a dus legat cu lanţuri în tîrgul de robi şi a dat de ştire în gura mare:
"Cine vrea să cumpere un pui de negru la preţul de douăzeci de drahme?"

Bineînţeles că s-au arătat destui curioşi, iar unul dintre ei, un negustor de mătăsuri şi porţelanuri, pe numele său Ahmed abu Asalak, a vroit să afle cu stă treaba îndeamănunt:
"De-l vînzi atît de ieftin, pesemne că are niscai meteahne... poţi să-mi spui care-s acelea?"

Iar pehlivanul de telal de robi i-a spus:
"N-are metehne mari... e curat, credincios şi nu se dă în lături de la nici o muncă... are un singur nărav: în fiecare an spune o singură minciună, şi-atîta tot!"
"Bine, atunci îl cumpăr!" s-a învoit negustorul şi a făcut înscrisurile de faţă cu martorii, după cum zice legea, cum că n-am nici o meteahnă, decît că mint o dată pe an, altfel sunt marfă de soi. Ducîndu-mă acasă noul meu stăpîn s-a îngrijit să fiu îmbrăcat în haine curate şi bine hrănit. Şi-astfel a trecut tot anul, fără nicio păţanie ori răutate din partea lui. Dar a venit noul an şi prietenii lui Abu Askal l-au chemat la o petrecere, iar eu l-am însoţit. Acolo, s-a pus pe mîncat şi băut vin, veselindu-se laolaltă cu ceilalţi inşi de la ospăţ. Cum era el ameţit de băutură şi voind să se laude ce priceput era în aliş-verişuri îmi porunci:
"Kafur, ia catîrul meu şi du-te degrabă la mine acasă şi-adu-mi cutiuţa aceea frumoasă din fildeş ce mi-a fost adusă din ţara lui Punt!"

Fireşte că m-am supus poruncii sale şi m-am îndreptat în mare grabă spre casă. Cînd am ajuns în faţa porţii am început să zbier şi să mă văicăresc de credeai că a venit sfîrşitul lumii. Nevasta lui Abu Asalak a ieşit şi m-a întrebat:
"Ce-ai păţit, Kafur, de ce faci atîta larmă?"

Eu i-am răspuns plîngînd:
"Vai, stăpînă, mare belea pe capul nostru, al tuturor, căci stăpînul meu, pe cînd benchetuia cu tovarăşii săi de breaslă îl apucă o nevoie grabnică şi se duse lîngă un zid să se uşureze, dar zidul acela fiind şubred se prăbuşi şi-l îngropă sub dărîmături. Iar eu am încălecat degrabă pe catîrul său ca să-ţi vestesc nenorocirea!"

Auzindu-mi minciuna şi încredinţaţi că le spun aivea ce se întîmplase, nevasta şi odrasele lui Abu Asalak au început să plîngă şi ei. Şi-atîta jale era încît s-au adunat toţi vecinii să vadă ce s-a petrecut. Apoi, în semn de mare jale, aşa cum se obişnuieşte cînd moare capul familiei, s-au început să fărîme toată mobila şi lucrurile din casă aruncîndu-le pe fereastră, după care au spoit pereţii pe dinafară cu noroi în semn de mare doliu. Iar eu am pus mîna pe o bîtă şi le-am dat bucuros o mînă de ajutor, rupînd covoarele şi mătăsurile cele mai scumpe şi spărgînd toate vasele preţioase de porţelan. După ce am isprăvit, femeile m-au rugat:
"Mergi şi arată-ne locul unde se află trupul sărmanului tău stăpîn ca să-l îngropăm cum se cuvine!"

Atunci eu am luat-o înainte zicînd că le arăt drumul şi am mers repede în grădina în care negustorii benchetuiau fără griji. Cînd am ajuns acolo mi-a acoperit capul cu ţărînă şi am început iarăşi să zbier:
"Vai, mie, stăpîne ce mare nenorocire... am alergat să-ţi duc porunca la îndeplinire dar cînd am ajuns acasă la tine am văzut că minunăţia ta de casă se prăbuşise îngropînd sub dărîmături pe stăpîna mea şi pe toţi pruncii tăi!"

Iar zevzecul de Abu Asalak auzind vorbele mele a început să-şi rupă veşmintele şi să-şi smulgă barba izbindu-se peste cap pînă obrazul i se umplu de sînge. Cînd a istovit mi-a zis:
"Du-mă degrabă acolo, căci poate, mare-i mila lui Allah a scăpat careva cu viaţă!"
"N-a scăpat niciunul dintr-ai casei, stăpîne, şi-a dat ultima suflare toţi şi sărmana ta soţie şi copii!"

Iar el a zis:
"Atunci să mergem şi să le scoatem trupurile din dărîmături şi să le cinstim după lege!"

De-abia ce am ieşit de acolo că am văzut un nor de praf şi am auzit potop de ţipete de jale. Era alaiul femeilor îndurerate, însoţite de vecini şi de toţi gură-cască din mahala. Şi mulţimea aceea se tînguia şi jelea ca la mort. Atunci, stăpînul meu văzîndu-şi nevasta şi odraslele nevătămate a strigat:
"Mare e mila lui Allah, în veci fie-i numele proslăvit că aţi scăpat de moarte de sub dărîmăturile casei!"

Nevasta lui a strigat şi ea, peste măsură de bucuroasă:
"O, tatăl nostru, fie Allah prreamărit pentru mîntuirea ta, căci credeam că ai fost zdrobit sub un zid năruit!"

Ce să mai lungim vorba! Minciuna mea a fost dată în vileag, iar Abu Asalak s-a făcut vînăt de mînie aflîndu-şi casa întoarsă pe dos, pereţii spoiţi cu noroi cu toate mobilele şi mărfurile de preţ fărîmate şi a început să zbiere cuprins de o straşnică mînie:
"Ah, rob netrebnic, tu, piază rea, pui de căţea, fie-ţi sămînţa blestemată! Ce rău ţi-am făcut de ne-ai pricinuit tuturor asemenea chinuri, minţindu-ne şi pe unii şi pe alţii cu neruşinare c-am fi murit? Pe-Allah, dacă nu voi porunci să fii biciuit pînă nu-ţi va rămîne fărîmă de carne pe oase pentru necazul care mi l-ai pricinuit!"

Atunci eu, i-am spus fără teamă:
"Pe-Allah, n-ai dreptul să-mi faci niciun rău, căci atunci cînd m-ai cumpărat, de faţă cu martori s-a făcut un înscris cum că un singur nărav, aceea de a spune o singură minciună pe an! "

Stăpînul meu s-a înfuriat peste poate:
"Negru mişel, ce scorneli sunt astea, au nu tu ai fost cel care mi-ai minţit nevasta că am murit, care-i o prima minciună gogonată, iar mie spunîndu-mi că ea şi copiii mei au pierit sub dărîmăturile casei mele nu fac două?!"
"Să-mi fie cu iertare, stăpîne, am zis netulburat, dar ţie ţi-am spus o jumătate de minciună, iar ei, care-i jumătatea ta spunîndu-i că ai pierit, tot o jumătate de minciună i-am zis, aşadar laolaltă fac o minciună întreagă!"

Unii găsind păţania tare hazlie mi-au luat partea, în vreme ce alţii ziceau că-s vinovat şi, tot aşa, ciondănindu-se între ei, am ajuns toţi la cadiu. Iar cadiul, după ce cercetat toată păţania, a zis:
"Robul Kafur nu poate fi biciuit pentru minciuna sa, oricît ar fi ea de grozavă, căci în înscrisuri se spune limpede care-i năravul său, să spună o minciună pe an!"

Fireşte că Abu Asalak a sărit ca ars:
"Dar paguba ce-a săvîrşit-o, fărîmîndu-mi toate lucrurile de preţ din casă, cu ea cum rămîne?"

Iar ticălosul de cadiu a hotărît aşa:
"Paguba poţi să ţi-o scoţi în parte, vînzînd acest rob cui găseşti de cuviinţă, la preţul care-l socoteşti nimerit!"

Şi-atunci, netrebnicul meu stăpîn a găsit de cuviinţă să mă scopească, fiindcă amănuntul acesta nu era oprit în înscrisurile de vînzare. Apoi, m-a luat cu el în tîrgul de robi şi m-a vîndut pe două sute de drahme, căci preţul unui eunuc este de zece ori mai mare decît al unui rob obişnuit. De-atunci am trecut prin casele multor oameni de vază şi, peste tot unde am stat, am semănat numai vrajbă şi tulburare cu minciunile mele, pînă am ajuns în casa emirului din Damasc. Acesta a fost pricina pentru care mi-am pierdut boaşele şi-am ajuns eunuc, asemenea vouă.

POVESTEA CELUI DE-AL TREILEA EUNUC

Isprăvindu-şi cel de-al doilea sudanez povestea, vei rîndul celui numit Bakhutta să istorisească despre pricina scopirii sale. Iar acesta le spuse oftînd din adîncul rărunchilor:
"Sărmanii mei fraţi, aflaţi că păcatele voastre sunt nimica toată pe lîngă groaznicele păcate pe care l-am săvîrşit eu... şi mai multe n-aş vrea să adaug!"

Atunci, ceilalţi doi negri începură să-l iscodească şi nu-l slăbiră pînă cînd el îi lămuri după cum urmează:
"Aflaţi că eu mă trag din neamul negrilor care se închină la tot felul de idoli cu chip drăcesc şi sunt învăţaţi să născocească nenumărate vrăji şi răutăţi împotriva celor care nu-s din neamul lor. De mic, maică-mea mi-a arătat felurite buruieni, unele de leac, altele otrăvitoare învăţîndu-mă cum să le folosesc pe fiecare. Iar puterea aceasta am moştenit-o de la ai mei şi mi-am folosit-o cu vîrf şi-ndesat după ce am ajuns rob. Cel care m-a răpit din locul meu de baştină m-a vîndut pe douăzeci de drahme unui muftiu bătrîn care avea nevoie de un băietan să măture prin geamie şi să-l slujească la tot felul de corvezi. Nu ştiu cîtă ştiinţă de carte şi cîtă înţelepciune avea el în treburile sfinte dar în viaţa de zi cu zi se arăta neajutorat şi tare naiv, astfel că nu m-am dat în lături să-l fur, şterpelind din mîncare sau din banii pe care-i dădeau credincioşii pentru săraci. Îmi mergea tare bine, pusesem osînză pe mine hrănindu-mă din mîncarea lui şi-i greu de înţeles ce m-a împins să-i răsplătesc binele cu rău. Într-o zi, umblînd pe maidan, am găsit o buruiană dintr-ale cărei seminţe se face un leac pentru cei betegi de maţe. Pesemne că diavolul m-a împins să iau seminţele acelea şi să le presar într-un blid cu năut fiert pe care-l mînca stăpînul meu în fiecare dimineaţă. Şi-atît de multe i-am pus că l-a apucat pîntecariţa taman cînd ţinea slujba de salah, murdărîndu-şi straiele, peretele şi covorul mihrabului. Iar credincioşii simţind putoarea şi văzînd în ce hal era, au dat fuga la ulema şi l-au pîrît c-a necinstit un loc sfînt. Pentru această faptă a fost dat afară din geamie şi şi-a pierdut locul de slujitor al credinţei. Iar eu m-am bucurat că am scăpat de măturat şi de corvezi, căci cel care m-a cumpărat era un negustor care avea o tarabă de zaharicale în suk. Şi era trecut de prima tinereţe, dar adunase avere căci dulciurile pe care le vindea erau nemaipomenit de gustoase. De prisos să vă spun că şi pe negustor l-am înşelat furînd din marfă şi ispitindu-i nevasta să se drăgostească cu mine. Şi-atît de neruşinat am ajuns încît preacurveam chiar în patul lui, fără să ne pese că bietul încornorat ar fi putut să afle. Femeia era atît de înfocată şi mă iubea atît de avan încît toată ziua umbla să se drăgostească cu mine aşa că am plănuit să scăpăm de bicisnic. I-am dat un şip cu zeamă de cucută ca să-i pună în cafea şi ea a făcut întocmai. După ce a murit lăsîndu-i averea femeii, aceasta s-a săturat de mine sau, poate, îi era teamă că aş putea să o pîrăsc cadiului fiindcă-şi otrăvise bărbatul. M-a vîndut pe o sută de drahme unui hakim vestit care tămăduise o mulţime de oameni şi intra la orice ceas al zilei în încăperile emirului din Damasc. Şi aici am dus-o de minune căci hakimul, văzînd că-s isteţ şi priceput, a prins încredere în mine şi m-a pus să-l ajut în dugheană pisînd şi amestecînd tot soiul de leacuri. Cel ce nu doarme niciodată m-a împins iarăşi să-mi bat joc şi de el. În loc de buruieni şi seminţe tămăduitoare am pisat şi am pus în leacuri scîrnă de cîine, ud de asin şi păr ars pe care le amestecam cu colb din drum. Fireşte că bolnavii lui nu se mai vindecau, ba unii au luat drumul fără întoarcere în ţărînă, iar lumea a început să se îndoiască de priceperea lui. A început să îi meargă tot mai rău, încît de-abia avea parale să cumpere o lipie uscată. Atunci am pus la cale un tertip ca să scap de el, fiindcă mă învăţasem cu mîncare din belşug şi trai îndestulat. Şi-avea hakimul acesta un copil, un băietan frumos ca luna într-a patrupsrezecea noapte la care ţinea ca la ochii din cap, căci era orfan, maică-sa murind la facere. Fiind cam plăpînd pentru vîrsta lui, hakimul nu prea îi îngăduia să iasă din casă şi tare neştiutor se arăta în toate cele. Eu l-am ademenit să-mi destăinuiască la ce tînjea mai mult şi mai mult pe lume şi, astfel, după o vreme, am aflat că nu cunoscuse la vîrsta lui nicio femeie şi habar n-avea cum este dragostea între bărbat şi femeie. Atunci, şeitanul şeitanilor din fundul iadului mi-a dat un gînd groaznic şi i-am spus băietanului că înainte de a afla în ce fel să se poarte cu femeile trebuie să înveţe să se împreuneze cu bărbaţii. Şi-atît de neştiutor şi slab de minte era, încît l-am lămurit să se împreuneze cu mine, nu o dată ci de zeci de ori, zicîndu-i că astfel fac toţi tinerii înainte de a merge cu o muieri, se învaţă întîi cu mădularul bărbătesc. Pînă la urmă mi s-a înfundat şi am plătit un preţ cumplit pentru păcatele şi răutăţile mele, căci hakimul a prins de veste că-i pîngăream feciorul şi s-a răzbunat. Mi-a pus în mîncare un banj* (drog) şi în timp ce dormeam dus şi-a luat cuţitaşul cu care lăsa sînge bolnavilor şi m-a scopit. Atît de tare a fost banjul încît n-am simţit nimic dar deşteptîndu-mă şi văzîndu-mă cu izmenele însîngerate şi fără boaşe am început să ţip şi să mă văicăresc ca unul a cărui viaţă se sfîrşea. Iar hakimul a venit şi mi-a zis:
"Aşa cum mi-ai ars tu inima, încercînd să-mi răpeşti ce am mai scump pe lume, tot aşa, la rîndu-mi eu te lipsesc de cea are mai de preţ un bărbat!"

După ce m-am vindecat, m-a trimis în piaţa de robi unde stăpînul nostru, pesemne doritor să aibe în slujba sa cîţi mai mulţi negri scopiţi, m-a cumpărat la preţul de două sute de drahme. Aceasta, fraţii mei, este povestea felului în care am ajuns eunuc.

Isprăvindu-şi şi negrul Bakhutta trista sa povestire se sfătuiră toţi trei ce-i de făcut cu lada care li se încredinţase. Kafur zise să o lase acolo şi să plece, Sauad fu de părere s-o îngroape numai Bakhutta se ridică şi, nici una nici două, îşi făcură curaj şi împinse tare poarta turbehăi. Scîndurile putrezite se rupseră, iar Celebi îşi scoase hangerul de la cingătoare şi se pregăti să le facă faţă. Nu fu însă nevoie să-i înfrunte căci, de cum îl văzură, cei trei sudanezi se înspăimîntară şi o rupseră la fugă, lăsînd lada pe pămînt. Melekitul se apropie şi-l ajută să spargă lacătul şi să ridice capacul lăzii. Spre mirarea amîndorura, în ladă găsiră o fată care nicidecum nu era moartă ci doar adormită, căci răsufla uşor, iar pieptul îi urca şi-i cobora în ritmul respiraţiei, semn al unui somn liniştit. Tînăra fecioară era de o frumuseţe fără seamăn, pieliţa obrazului ei strălucea mai gingaş şi mai dulce decît pieliţa unei piersici, iar trupul care i se întrezărea printr-o cămăşuţă de muselină era atît de ademenitor încît făcea să pălească şi farmecele huriilor. Deşi era pe jumătate dezbrăcată se vedea că e odraslă ori femeie de om avut fiindcă purta nenumărate bijuterii: cercei din şiraguri de perle, coliere de nestemate la grumaz şi brăţări de aur la încheieturile mîinilor şi la glezne care valorau, toate, cît marfa unui întreg bazar.
"Ce facem cu ea? întrebă etiopianul. Dacă o lăsăm aici pînă se trezeşte, o pot găsi fiarele. Sau mai rău, o necinsteşte vreun tîlhar sau o ucide ca să-i fure giuvaericalele!"

Celebi socoti că are dreptate:
"Aşa-i... cred că cineva i-a dat să bea un banj să doarmă pînă cînd negrii aceia ticăloşi izbuteau să o îngroape în turbehă!"

Scoase dintr-un fald al giubelei din lînă un şip cu oţet tare şi-l plimbă pe sub nasul fetei. Aceasta strănută, apoi tuşi uşor şi, în cele din urmă deschise larg pleopele privindu-l cu o dulce mirare:
"Eşti djin sau făptură pămîntească?" îl întrebă ea pe Călător.

Acesta se pierdu în adîncul ochilor ei mari, de culoarea peruzelei.
"Sunt un călător, ca atîţia alţii, despărţit de caravana sa... numele meu este Evlyia Celebi dar pesemne că nu-ţi spune cine-ştie-ce!"

Fata zîmbi arătîndu-şi frumuseţea gurii şi dinţii ca mărgăritarele.
"Am auzit acest nume vestit în casa stăpînului meu. Nu-mi vine a crede că îl întîlnesc, în carne şi oase, pe cel care-l poartă şi că el este salvatorul meu!"

Evlyia se întoarse spre Melekit care rînjea ca un nătîng:
"Fii bun şi-adu o pătură pentru tînăra domniţă căci aerul dimineţii e răcoros!"
"Nu sunt decît o roabă fără noroc. Numele pe care mi l-au dat părinţii mei este Gybraila, dar am fost poreclită Kuat Al-Kulub, adică Tăria inimii"!
"Stăpînul tău este un om avut de vreme ce-şi îngăduie asemenea roabă!", murmură Celebi simţindu-şi inima cum se înmoaie ca o bucată de gheaţă la soare.

Fără să mai stăruie cu întrebările, o înveli cu o pătură, o sui în şaua cămilei şi plecară degrabă din acel loc primejdios.