Cartea viselor (XXXVIII)

ABD AL NABLUSI

Fără nicio exagerare se poate spune că şeicul Abd Al-Ghani ibn Al-Nablusi a fost unul dintre iluminaţii vremii sale, un om cu mintea ca o coloană de neclintit, fără de care islamul n-ar fi fost întreg.

S-a născut în Damasc, într-o familie în care cărţile şi învăţătura erau preocupări de zi cu zi, tatăl său Ismail Al-Ghani fiind un eminent jurist al şcolii hanefite Fiqh. S-a şcolit în fatwha la medresa Salihhya de pe lîngă moscheea Umeiazilor devenind wali la douăzeci de ani şi cel mai tînăr ulema din cîţi se cunoşteau pînă atunci. Spre mirarea tuturor învăţaţilor din oraş nu s-a dedicat vieţii religioase a comunităţii continuînd să studieze vreme de şapte ani, fără să-şi părăsească locuinţa nici măcar un ceas. Fireşte că muftii, imamii şi feţele înalte au început să bombăne, căci şi aşa, fără să-l vadă nimeni în mihrab predicînd credincioşilor, au ghicit că el dădea tîrcoale sufismului, aşa cum se învîrte leopardul în jurul turmei de oi înainte de a înşfăca una. Prima idee din turma perceptelor coranice înşfăcată de Al Nablusi a fost Wahdat al-wujud (doctrina unicităţii existenţei). Scolasticii suniţi credeau cu tărie nestrămutată că orice lucru înzestrat cu aquida (existenţă) este împărţit în trei categorii: prima este wajid al-wujud (existenţa Celui Unic) adică cea definită de însăşi prezenţa unică a lui Allah care există în mod independent, fără nicio legătură cu lumea din jur. A doua este al-wujud al-mumkin (cum s-ar zice contingentul existenţei de-a valma) a lucrurilor vii sau nevii legate de El. Creaţia oricărei fiinţe este, aşadar, posibilă numai prin voinţa Celui Preaînalt şi prin puterea Lui de a exista sau nu. La urmă se aşază barierea de netrecut, mustahil aş-wujud (nimic nu e unic fără de El) care exclude coexistenţa în fiinţa Creatorului a lucrurilor, a acţiunilor sau a fiinţelor de orice fel, căci acest fapt este imposibil de înţeles zic ulemalele, oricărei minţi omeneşti. Pesemne că şeicul Al Ghani ibn al-Nablusi a zîmbit în barbă zicîndu-şi că nicio păpuşă nu se poate mişca fără ca păpuşarul să mînuie sforile care o pun în mişcare, dar că ea există oricum, ca orice lucru material, indiferent de insul care a cioplit-o. Existenţa lui Allah este una, şi de netăgăduit, iar creaţia Sa, alta. Aşa cum nu arunci tăciuni aprinşi în blidul cu linte care a fiert pe foc, nici adevărul unicităţii nu trebuie amestecat cu existenţa lucrurilor de rînd. Eretice sau nu, aceste gîndurile legate de un subiect încîlcit sunt aşternute în volumul Diwan al-Haqa'iq într-un fel cît se poate de clar:
"Unicul fapt de care suntem conştienţi este că trecem prin viaţă
Şi-oricine trebuie să se înţeleagă că El este Unul şi ne-a creat
Unicitatea adevărului ar fi că oricîte sfere cereşti l-au luminat
El, Preaînaltul, n-ar fi existat ca Unul şi de netăgăduit
Fără ca fiinţele făcute de El să creadă acest fapt!"

Pentru lucruri mai mărunte legate de tălmăcirea potrivită a ziselor Profetului, alţi şeici, de toate soiurile şi credinţele, au plătit cu viaţa. Ceea ce-l face pe Al-Nablusi de nedoborît este limpezimea cu care trage concluziile atît de tranşante:
"Într-adevăr Fiinţa Lui unică este
Şi de nevăzut pentru ochii unui privitor
Căci ochii nu văd nimic în afară de ceea ce este făcut de El
Lucrurile pe care le atingem mişcătoare sau nu precum şi umbrele lor
Căci El ne vede pe noi, dar noi nu-L vedem
Şi totuşi o umbră există şi se mişcă chiar dacă nu are picioare
Acesta e-un adevăr de netăgăduit
Totuşi să ne ferim a cugeta că El ar putea exista
Fără să credem noi, ignoranţii în creaţia Lui!"

Toate ca toate, dar în volumul Kitab al-Wujud argumentele sale sunt mai tăioase iar erezia pare împinsă şi mai departe:
"Să se ştie că noi, oamenii cu cuget adevărat, am învăţat ceea ce am găsit în Coran şi în legea Sunna pentru starea noastra de fiinţe existente (wujud) căci Allah este Cel mai mare dar creaţia Lui nu este totuna cu El, Preainaltul. De-aceea noi nu suntem de acord cu acest lucru, asemenea ereticilor şi apostaţilor care cred că Adevărata Fiinţa este totuna cu creaţia Sa".

Buba a plesnit atunci cînd s-a încumetat să iasă din siguranţa căminului şi să polemizeze pe o temă aparent banală, cea a acoperişurilor mormintelor sfinte, ulemalele din comunităţile sunite opunîndu-se cu vehemenţă acoperirii lor cu o cupolă asemenea celor din geamii. Al-Nablusi îşi rîde iarăşi de intoleranţii care nu înţeleg să iasă dincolo de strîmtul gard al conceptelor religioase:
"Arătaţi-mi unde e scris în Cartea sfîntă, trimisă prin îngerul Gibrail Profetului de către Allah, că acest lucru este oprit. Legea spune că orice trup mort trebuie acoperit cu pămînt, ori dacă mormîntul se află deasupra pămîntului, între ziduri îngropate-n pămînt; de ce n-ar putea fi mormîntul acoperit cu orice fel de acoperiş, în formă de boltă din gips sau de piatră, împodobit cu un simbol: o carte, un turban, o armă care să arate oricărui credincios ce fel de om zace în el? Ignorăm în acest fel vreun hadith, fără să o ştim? Iar dacă am greşit cumva să ni se arate unde am greşit!"

Deşi majoritatea ulemalelor s-au opus, s-ar putea ca vorbele sale să nu fie supuse greşelii, iar dacă este altfel, rostul înţelepţilor este să pună întrebări pînă adevărul iasă la lumină. Pînă şi venerabilul şeic Abd Al Wakhil Al-Kurdi pare să-i dea dreptate cînd îşi povăţuieşte ucenicii zicîndu-le: "Dacă mă vezi ieşind din moschee întîi cu piciorul drept, nu fă greşeala să mă urmezi întocmai!"

Vreme de doi ani nu s-a ştiut unde se ascunde Al-Nablusi sau din ce pricină i-ar fi fost răstălmăcite frumoasele cugetări din Diwanul său, dar, în pofida curgerii implacabile a timpului ele rămîn neschimbate:
"Fiinţa mea este înălţată mai presus de trupul meu
Dincolo de sufletul şi de mintea mea
Şi mult mai sus de trup se află eul meu
De negat că mă supun legii, dar fără orbire
Fiindcă mă mişc, pipăi, gîndesc şi întreb mereu
Priveşte în inima ta căci împărăţia Lui domneşte acolo!"

Cînd s-a întors, a fost limpede pentru toţi: un nou fel de a privi creaţia divină era pe cale de a se înfiripa. Singur, însă n-ar fi izbutit, de nu l-ar fi sprijinit armata tăcută a dervişilor în straie de lînă sau cum spunea Muhammad Jalal Ad-Din "jaysh naqiat w mutawadie."(oastea celor umili şi puri). Pus să judece între tomurile scrise în limbile marilor credinţe, a ales să aşeze balanţa în echilibru, aşa cum sugerase cu mai bine de cinci sute de ani înaintea sa, ibn Al Arabi într-un poem plin de înţelepciune:
"Inima mea este în stare să îmbrace toate formele,
Este o păşune pentru gazele şi o mănăstire pentru călugării creştini,
Un templu pentru idoli şi Kaaba hagiului,
Tablele Thorei şi cartea Coranului,
Eu sunt Religia Iubirii
Oriunde cămilele sale mă poartă,
Iubirea şi credinţa mea sunt adevărata religie."

Pînă la sfîrşitul vieţii sale îndelungate, i-au plăcut poemele lui Khayyam, trandafirii şi condeiele bine ascuţite. A trăit nouăzeci de ani scriind o sută de cărţi şi a plănuit să scrie încă o sută. Are vreo importanţă că la naştere a avut cîte şase degete la fiecare mînă şi că era stîngaci mînuind condeiul cu o îndemînare şi-o iuţeală neîntîlnită nici măcar la scribii de meserie?

***

După ce părăsiră satul Beit Sahem, o ţinură tot spre miazăzi pe drumul care suia printre dealuri pieptişe pînă ajunseră în oraşul Izra aşezat în mijlocul unei văi largi şi mănoase. Celebi întrebă în dreapta şi-n stînga, pînă cînd un negustor de grîne îl lămuri că şeicul Al Nablusi îşi făcuse sălaş lîngă o moară de apă, unde se măcina toată noaptea orz, grîu şi mei. Lăsă pe frumoasa Gybraila în grija Melekitului se îndreptă spre moara cu pricina. Străbătu cîteva uliţe pietruite pînă cînd ajunse pe malul unui rîuleţ înspumat. Acolo se ridica o clădire scundă din scînduri negeluite, cotropită de umbra unei roţi uriaşe din lemn. Roata se învîrtea încet în gol, iar scîrţîitul ei ritmic îţi umplea sufletul de pace. Călătorul se pregătea să găsească acolo un şeic înţelept, împovărat de ani şi cu barba ninsă, cînd, spre uimirea lui văzu ieşindu-i înainte un bărbat tînăr, cu fruntea înaltă şi barba tunsă scurt. Zîmbea fără să-şi ascundă sfiala şi ţinea în mîna stîngă o carte iar în dreapta un trandafir.

După salam-aleikumurile obişnuite îl pofti pe Celebi să se aşeze pe o bancă din piatră acoperită cu muşchi.
"Vin de departe de dincolo de hotarele nemişcate ale imperiului, începu acesta, şi, ca orice Călător prin viaţa lumească, mă-ntreb şi caut înţelesuri!"
"Toţi ne-ntrebăm vrute şi neştiute, murmură Al Nablusi, nici lui Allah nu i-ar ajunge timpul să ne răspundă fiecăruia în parte, nici noi n-am trăi destul să-L întrebăm!"

Priviră amîndoi două turturele care îşi făceau cuib între crengile unui ulm bătrîn.
"Una dintre întrebări, mai ales, mă munceşte, urmă Călătorul, şi este legată de un vis pe care l-am avut acum două nopţi!"
"Nu ştiu dezlega vise, se apără şeicul dar poţi să mi-l spui dacă ţi-este de folos!"

Evliya îşi umezi buzele uscate şi, repede, ca şi cum s-ar fi temut să nu piardă vreun amănunt, îi povesti visul cu oile, ciobănaşul şi semnul lăsat în ţărînă de toiagul acestuia.

După ce sfîrşi, şeicul îşi frecă gînditor fruntea şi zise:
"Visul tău, effendiy nu are nevoie de o răstălmăcire încîlcită, căci pentru mine el este drept şi simplu, ca o ecuaţie. În primul rînd trebuie să-ţi răspunzi singur la o întrebare: cine a a fost cel dintîi: Yeshua ben Yusuf din casa lui David sau Muhammad, din ginta qurayisiţilor, profetul săbiei? Apoi caută în inima ta, căci El, cel numit de creştini fiul Domnului, era profetul inimii! Toţi profeţii şi oamenii sfinţi ce-au urmat, n-au făcut altceva decît să adîncească crezul şi cugetările sale. Dacă orice om cu un dram de noroc are în viaţă un vis prevestitor şi limpede în înţeles, dumneata poţi să te încredinţezi că eşti de două ori norocos, căci ai avut două vise... primul, acum douăzeci de ani cînd l-ai auzit pe Allah spunîndu-ţi să mergi în hagialîc, al doilea, acum, pe drumul Damascului. Mergi încotro te-ndreaptă Cel Dintîi dintre profeţii amintiţi de Coran şi n-ai să te rătăceşti!"

Atunci, Călătorul, înţelegînd ce era de înţeles, se ridică să plece dar, înainte de a se aburca în şa se întoarse şovăielnic spre înţeleptul şeic:
"Preaînţeleptule, dar litera pe care-am văzut-o în vis, acel tet ce înţeles poate să capete şi unde am să-l găsesc?"

Al Ghani Al Nablusi zîmbi larg:
"Litera este cheia ecuaţiei pe care o poţi rezolva şi singur atunci cînd te vei afla în locul potrivit!"

Îl regăsi pe Melekit tremurînd ca şi cuprins de friguri deşi soarele amiezii dogorea ca un cuptor.
"Unde e fata?" îl întrebă Celebi.
"Nu-i lucru curat cu ea, înţeleptule, căci n-are umbră" zise clănţănind din dinţi etiopianul şi arătă spre zidul grădinii lîngă care stătea preafrumoasa Gybraila.

Evliya simţi o înţepătură în inimă şi, păşind spre fată, o întrebă cam posac:
"Acum, dacă ai scăpat de o neînţeleasă năpastă, spune-mi, domniţă încotro te îndrepţi? Dacă vrei pot să te întorc stăpînului tău, aşa cum se cuvine!"

Frumosul ei chip se tulbură ca luna atinsă de umbra unui nor şi îi răspunse: oftînd din adîncul inimii:
"Effendiy, dacă mă întorci în casa stăpînului meu mă duci la pieire!"
"Atunci, ce-i de făcut?"

Ea îşi plecă pleopele, apoi îi aruncă o ochiadă focoasă şi începu să povestească lin şi curgător.

POVESTEA FRUMOASEI KUAT AL-KULUB

"Află, o binefăcător al meu, că eu sunt roaba emirului Nazim ibn Talal, un om preaputernic şi avut. De baştină sunt din ţinuturile aflate la apus de rîul Don şi-am fost prinsă împreună cu toţi ai mei de un ceambur de sălbatici care ne-au vîndut hanului din Bahcisaray. Acesta, un om bătrîn care avea-n harem o sută de femei, găsind că-s prea tînără pentru poftele lui m-a trimis lui emirului Ibn Talal din Damasc care şi-a pus pecetea lui pe carnea trupului meu tînăr!"

Aici fata se opri şi-şi dezveli umărul, iar în pielea ei ca de alabastru se văzu o pecete în formă de semilună înconjurată de trei stele.
"Eram o copiliţă neştiutoare şi nu ştiam ce viaţă mă aşteaptă, aşa că am fost tare uimită trezindu-mă în mijlocul unei case îndestulate, cu covoare scumpe şi mobile de preţ în tot locul. Avînd eu o fire blîndă, emirul m-a îndrăgit de îndată şi a poruncit celorlalte roabe să mă îmbrace în mătăsuri şi să mă împodobească cu giuvaericale, iar ele i-au împlinit porunca. Trecu un an, iar eu am crescut şi m-am făcut tot mai frumoasă, iar Sett Hatum prima sa nevastă, pătrunsă de mila mea, fiindcă nu avea copii nu mai prididea să mă îngrijească, purtîndu-se cu mine ca şi cum i-aş fi fost fiică. Înttr-o seară de vară, stăpînul meu a invitat cîţiva oaspeţi de rang mare să petreacă în grădina sa de narazmi, căci tare îi mai plăceau petrecerile şi vinul de soi. Atunci, stăpîna mea mă găti într-o rochie din mătase de Hind, cusută toată cu perle şi nestemate şi mă trimise să le torn oaspeţilor apă de trandafiri ca să-şi spele mîinile după fiecare fel de mîncare, aşa cum se face în casele celor bogaţi. Văzîndu-mă aşa gătită, dragostea emirului s-a aprins mai tare şi fălindu-se cu mine în faţa celorlalţi pe loc mi-a găsit o poreclă potrivită zicîndu-mi de atunci înainte Kuat Al-Kulub, adică "Tăria inimii". Din acea clipă frumuseţea mea îl răscoli atît de tare încît nu trecea o zi fără să mă vadă. Şi, temîndu-se să nu păţesc ceva îmi făcu un iatac ferit numai pentru mine şi puse patru roabe arăpoaice să mă slujească. Mai trecu un an şi eu credeam că voi trăi acolo, singură şi fără griji. Emirul nu mai prididea să-mi dăruiască podoabe şi nestemate, iar eu am început să mă îngrijorez căci vedeam, de fiecare dată cînd mă răsfăţa, în privirea lui Sett-Hatum multă tristeţe. Din pricina mărinimiei lui, în inima ei începu să încolţească ura, iar eu am început să mă tem pentru viaţa mea. Într-o seară, pe cînd mă vizita ca de obicei, stăpînul meu mi-a spus:
"Mi se rupe inima că trebuie să lipsesc o săptămînă de-acasă şi-n acest răstimp nu te voi mai vedea, dar să ştii că nu-mi pare rău, căci pînă acum nimeni nu ţi-a răpit floarea fecioriei, iar eu am să mă bucur de ea cînd mă voi întoarce!"

Şi zicînd asta mi-a legat cu un nod încîlcit în jurul brîului o cingătoare frumoasă, din fire de aur, brodată toată cu nestemate, pe care scria aşa: "Tu, floare-ntre flori, minune între minunile pămîntului, eşti doar a mea!"
"Jur că am să te aştept, căci nicio fiinţă de pe lume nu mi-este mai dragă şi împreună ne vom bucura de toată dulceaţa dragostei!" am zis întristată.
"Aşa să fie" a spus Ibn Talal şi a plecat în treburile sale.

Nu ştiam ce să fac, să rîd sau să plîng dar Sett-Hatum s-a bucurat căci vedea în toate un prilej bun ca să scape de mine. Urzeala ei ticăloasă a dat roade căci a cumpărat-o pe una din roabele mele şi a îndemnat-o să mă urmărească la tot pasul. Eu n-am simţit nimic dar stînd acolo în iatacul meu tainic m-a cuprins deodată dorul să văd grădina cu portocali în floare şi, într-o seară, am ieşit să mă plimb. Cum păşeam pe aleile presărate cu nisip am auzit dincolo de zidul grădinii un zvon de lăută şi o voce tînără, rostind aceste stihuri:
"Nu lăcrima, nu geme, tu, inimă-n tăcere
Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi trup şi minte
O să-mi revăd iubirea, cînd sufletul mi-o cere
Să vieţuim de-a pururi, căci morţii nu-şi aduc aminte!"
*(Rubayat de Omar Khayyam)

M-am apropiat de gardul grădinii şi, privind cu luare aminte printr-o deschizătură din zid, am văzut un tînăr frumos, cu chipul palid care cînta cu multă îndemînare la saz. Şi-atît de dulce şi trist era cîntecul său încît m-a fermecat şi am îndrăznit să-l strig:
"Spune-mi de eşti om sau djinn, căci viersul tău m-a vrăjit peste poate!"

Atunci, tînărul s-a apropiat de deschizătură şi mi-a zis:
"De ce mă iscodeşti, au nu vezi că inima mi-e plină de tristeţe?"
"Te-nţeleg, am spus, căci stăpînul inimii mele e plecat doar de o zi şi simt că mă sfîrşesc de dorul său!"

El s-a încrutat, iar ochii atît de strălucitori şi chipul acela plăcut s-au înnegurat:
"Eşti roaba emirului şi-mi vorbeşti de iubire? Dragostea curată se petrece între oameni liberi nu între stăpîni şi robi!"
"Aici greşeşti, i-am spus, căci inima mea tresaltă de plăcere ori de cîte ori văd chipul stăpînului meu!"
"Nu, nu, fată necoaptă la minte, iubirea în lanţuri e-o iubire bolnavă!" m-a încontrat el.

Supărată de vorbele acestea amare m-am întors în iatacul meu şi mi-am plîns soarta. Pesemne că tînărul acela frumos care cînta la saz îmi ghicise kismetul şi ştia ce se petrecea în inima mea.

A doua seară am ieşit în grădină şi, ca un făcut, am auzit iarăşi sunetele dulci de lăută. M-am apropiat şi am auzit aceste stihuri:
"Tu, vorbă du-i iubitei, suavule zefir
De mă iubeşte dînsa, bogat sunt ca-un emir
Aleargă deci, găseşte-o şi spune-i deîndată
Că iubesc cum altul n-a iubit vreodată"
**(Rubayat de Abu Muhammad ibn Hazm Al-Andalusi)

Eu nu m-am putut abţine şi i-am strigat tot în versuri:
"Cît de frumoasă-i seara şi cît de blînd zefirul
În rouă-şi spală faţa aprinsă trandafirul
Privighetoarea-mi spune în grai străvechi şi sfînt
Îmbată-te-n iubire şi-n minunatul cînt!"
*** (Rubayat de Omar Khayyam)

Atunci tînărul acela, pe numele său Ghanem, s-a bucurat auzindu-mă şi s-a urcat pe zid, ispitindu-mă:
"Aş vrea să sărut buzele care au rostit aceste sstihuri minunate!"

Fireşte că m-am împotrivit, ruşinată:
"Ba să nu o faci, căci nu vreau să-ţi împlinesc dorinţa neruşinată!"

El a coborît în grădină şi m-a cuprins în braţe zicînd:
"O singură sărutare, nimic mai mult!"
"O sărutare cu sila cînd inima mea este a altuia, nu se poate!"

Ghanem nu s-a tulburat şi a rîs desfăcîndu-mi veşmîntul:
"Dacă nu te sărut în clipa asta voi muri!"

Ce să mai lungesc vorba? Eu i-am căzut dragă, iar el mi-a aprins inima, aşa cum nu mi-a aprins-o niciun bărbat pînă atunci, dar oricît aş fi poftit să-i împlinesc dorinţa mi-era teamă să încalc jurămîntul dat stăpînului meu. I-am arătat cingătoarea cu vorbele acelea scrise în aur şi nestemate, dar el mi-a ars buzele cu o sărutare dulce şi plină de foc:
"Niciodată inima unui îndrăgostit nu va fi învinsă de nişte vorbe mincinoase scrise cu aur! Vei fi a mea, orice ar fi, acum, ori dincolo de mormînt!"

Ce puteam să fac eu, o biată fată neştiutoare împotriva patimii lui nestăpînite? Am plănuit ca în noaptea următoare să fugim cît mai departe de mînia emirului şi puterea braţului său, dar n-a fost să fie aşa. Roaba ticăloasă plătită de Sett Hatum m-a pîrît stăpînei mele şi, împreună, au urzit o faptă îngrozitoare. Fiindcă cingătoarea din aur şi nestemate, chezăşie a credinţei mele a rămas nedesfăcută şi nu mă puteau învinui de necredinţă în faţa emirului, mi-au pus într-o cupă cu sorbet un banj puternic. De-abia ce am băut-o, că-n mădulare mi s-a coborît o amorţeală cumplită şi m-am prăbuşit la pămînt simţind că-mi pierd cugetul şi trec în altă lume. Restul păţaniei l-aţi aflat, pesemne. Văzîndu-mă adormită, Sett Hatum a chemat trei eunuci sudanezi care m-au aşezat într-o ladă şi m-au cărat acolo unde m-aţi găsit! Acum, după toate cîte am pătimit, nu m-aş mai întoarce nici moartă în casa lui Nazim Ibn Talal! Tot ce-mi doresc în viaţa aceasta sau în cea viitoare este să-mi întîlnesc iubitul, pe dragul meu Ghanem!"

Isprăvindu-şi istorisirea nefericirii sale, preafrumoasa fata îi aruncă o ocheadă în stare să topească şi un bolovan de gheaţă. Iar Celebi nu se putu abţine să nu murmure pentru sine versurile:
"Bătrîn sunt dar iubirea m-a prins iar în capcană
Acum a tale buze îmi sunt şi vin şi cană
Mi-ai umilit mîndria şi biata raţiune
Mi-ai sfîşiat veşmîntul cusut de-nţelepciune!"
**** (Rubayat de Omar Khayyam)