16.07.2016
Eu şi tata, la coadă la icoana făcătoare de minuni de la Hadâmbu. Sincer, n-aş fi stat, dar tata tare mai era impresionat de cum arată pe-acolo (în vizită pentru prima dată): "N-aş fi crezut aşa ceva! E ca la Văratec!". În biserica mică, el tot vorbea cu voce ridicată: "Cred c-am să dau nişte bani la popă!". Tata nu ştie să vorbească în şoaptă. Îi zic: "Tata, mai auzi pe cineva să vorbească în biserică?! Nu. Bine, atunci stai tăcut la coadă, că ne facem de râs pe-aici!". Tace cumva ruşinat, se vede clar că ar mai spune ceva, dar îi retez vorbele printr-o mişcare scurtă din deget. Şi dă Dumnezeu şi ajungem şi noi la icoană. Eu, cu ochii pe tata, să nu facă vreo nefăcută. Se apleacă, îşi face cruce, pupă icoana. În semn de solidaritate cu el, îmi fac cruce şi - cel puţin aşa intenţionez - vreau să ating simbolic icoana cu fruntea. Prilej cu care frig un cap serios în sticla de protecţie bine curăţată, pe care nu am băgat-o în seamă. S-a zguduit icoana din toate încheieturile. Cred că a şi plâns după ce-am ieşit din biserică.

PS (ce-am mai văzut între timp):

0 comentarii

Publicitate

Sus