Amintirea dragostei

Jim Fergus s-a născut în 1950 la Chicago dintr-o mamă franţuzoaică şi un tată american. A absolvit liceul în Massachusetts şi ulterior Colorado College, cu o diplomă în literatură engleză. A călătorit mult şi a trăit de-a lungul anilor în Florida, Indiile Franceze de Vest, Idaho, Franţa şi Arizona. A fost antrenor de tenis de performanţă în Colorado şi Florida, iar în 1980 s-a mutat în Rand, Colorado, unde şi-a început cariera de scriitor liber profesionist. În ultimii 20 de ani a publicat sute de articole, eseuri, interviuri.

Prima lui carte, A Hunter's Road (1992), este un jurnal de vânătoare. Romanul său de debut, bestsellerul One Thousand White Women: The Journals of May Dodd, apărut în 1998 şi vândut în peste 700.000 de exemplare în SUA, a primit Fiction of the Year Award (1999) din partea Mountains & Plains Booksellers Association. Traducerea franceză (2000) a fost distinsă cu Prix du meilleur premier roman étranger şi a fost pe lista de bestselleruri pentru 57 de săptămâni. În 1999 publică un volum de articole şi eseuri intitulat The Sporting Road. În 2005 vede lumina tiparului al doilea roman al său, The Wild Girl: The Notebooks of Ned Giles. Şase ani mai târziu apare romanul Marie-Blanche, despre istoria complicată a propriei familii, întinsă de-a lungul secolului XX. În 2013 termină romanul Amintirea dragostei (The Memory of Love), tradus în acelaşi an în franceză şi devenit imediat bestseller în Franţa sub titlul CHRYSIS: Portrait de l'Amour.
La originea romanului Amintirea dragostei se află o istorie semnificativă. Într-un anticariat din Nisa, partenera de o viaţă a autorului face o adevărată pasiune pentru un tablou: Orgie de Chrysis Jungbluth, datat cca 1925. Înainte de a fi răpusă de boală, Jim Fergus îi cumpără tabloul. Imaginând povestea acestuia, romanul propune un univers în care normalitatea provine din cumulul tiparelor insolite: infernul tranşeelor, viziunea unui Montparnasse ca inimă a creaţiei şi a pierzaniei, recrutarea modelelor pictorilor, viaţa trepidantă de la cafeneaua Le Select.


În primăvara anului 1916, Bogart Lambert, supranumit "Bogey", un tânăr cowboy din Colorado, vine în Europa să se înroleze în Legiunea Străină şi să lupte împotriva nemţilor în Marele Război. Rănile fizice, dar şi cele sufleteşti provocate de război îl vor maturiza înainte de vreme pe Bogey, care va alege să plece la Paris, şi nu să se întoarcă la ferma părintească. În oraşul invadat de o boemă colorată, formată din scriitori, artişti plastici şi muzicieni, o va întâlni pe Chrysis Jungbluth. Tânără pictoriţă aflată la început de carieră, ea înfruntă o societate şi o lume a artei în care bărbaţii se bucură încă de toate privilegiile. Ziua, studentă talentată şi pasionată la École des Beaux-Arts, Chrysis cea lipsită de prejudecăţi şi avidă de experienţe noi îşi petrece nopţile pierzându-se în plăcerile senzuale oferite de Montparnasse, unde totul pare permis. Întâlnirea cu Bogey dă însă naştere unei iubiri neaşteptate, trăită cu intensitate de amândoi.

"Cu un stil fluid şi un ritm alert, Jim Fergus ne conduce într-o lume a gravităţii şi a uşurătăţii, o lume din carne şi sânge. Un roman absolut captivant." (Valérie Trierweiler, Paris Match)

"O carte minunat croită, în marea tradiţie a romanului american." (Christine Sallès, Psychologies Magazine)

"Un roman care-ţi trece ca o săgeată prin inimă." (Olivia de Lamberterie, Elle)

"Jim Fergus ştie să surprindă vibraţiile sufletului feminin." (Marianne Payot, L'Express)

Parisul anilor '20: după ce îşi vindecă rănile suferite în timpul războiului, Bogey Lambert ajunge în Oraşul Luminilor, unde o întâlneşte pe nonconformista pictoriţă Chrysis Jungbluth. Povestea lor de dragoste se desfăşoară pe fundalul vieţii artistice şi literare dintr-un Paris strălucitor, unde totul renaşte în exuberanţa şi nevoia de a trăi cu intensitate fulminantă, ca întotdeauna după un moment de criză din istoria umanităţii.


Pe fată o chema Juliette şi era nostimă, vioaie, vorbăreaţă şi sexy; aşa cum se întâmplă uneori între artist şi modelul său, între ea şi Chrysis s-a creat aproape imediat o anume legătură. În timp ce Chrysis o desena, Juliette i-a povestit că venea din zona maritimă a Marsiliei şi că fusese amanta unui important personaj interlop din oraş. Bărbatul însă o bătea atunci când bea, iar bătăile începuseră să fie din ce în ce mai dese, aşa încât ajunsese să se teamă pentru viaţa ei. Într-o noapte, după ce el a adormit, a fugit la Paris. I-a spus că i-a fost frică că o să vină să o caute, aşa încât şi-a schimbat numele şi a început să lucreze pentru Madame Mireille, căci lumea prostituatelor oferă un oarecare anonimat. Se simţea în siguranţă acolo, alături de celelalte fete, care nu-şi dăduseră nici ele numele adevărat şi care avuseseră în trecut cel puţin o experienţă cu un bărbat nepotrivit.

Mai întâi, Chrysis o desenă pe Juliette aşezată pe pat, încă complet îmbrăcată, ca şi când şi-ar fi aşteptat clientul; apoi îi făcu o schiţă stând ridicată, cu piciorul pe un scaun, dându-şi jos un ciorap, iar în cea de-a treia o înfăţişă goală, lungită pe pat. Pornind de la aceste desene, Chrysis intenţiona să picteze o serie de tablouri intitulate În aşteptarea clientului. Juliette era un model excelent, exprimând foarte natural diversele stări şi atitudini specifice meseriei sale.

Chrysis se aşeză apoi pe marginea patului ca să-i spună lui Juliette cum să stea pentru ultimele schiţe.
- Întoarce-te pe o parte, spuse ea.

Când fata a făcut-o, Chrysis i-a observat cicatricea de pe şold şi i-a atins uşor cu degetele pielea ieşită în relief.
- Ce-ai păţit aici?
- Priveşte de-aproape, zise Juliette. Ai să vezi iniţialele, MT. Maurice Toscan le gravează pe pielea tuturor fetelor sale, semn că-i aparţin.
- Dar asta-i monstruos.
- Cred că suntem de vârste apropiate, spuse Juliette. Este evident însă că am dus vieţi foarte diferite.

Chrysis îşi aşeză uşor mâna pe şoldul lui Juliette, acoperindu-i însemnul cu palma.
- Îmi pare tare rău, Juliette.

Juliette zâmbi şi ridică din umeri.
- Asta e, ce să-i faci? A trecut.
- Mai fac o singură schiţă, spuse Chrysis. Dar înainte mai vreau să te întreb ceva. Ţi s-a întâmplat vreodată ca un client să te satisfacă cu adevărat şi să te facă să simţi ceva care se apropie de iubire?
- Foarte, foarte rar, spuse Juliette. Uneori însă poţi trăi iluzia că e vorba de dragoste, şi nu de o afacere, şi rămâi mereu cu o senzaţie dulce-amăruie, când e vorba de un client care te plăteşte pentru ce-i oferi.
- Pentru ultimul desen, aş dori să-ţi imaginezi ceva asemănător, zise Chrysis. Vreau să-ţi închipui că abia ai făcut dragoste şi ai avut orgasm, iar iubitul/clientul tocmai a plecat şi tu stai singură aici, pe deplin satisfăcută şi mulţumită pe de o parte, dar cu sentimentul acela dulce-amărui de care vorbeai.

Juliette dădu din cap. Luă mâna lui Chrysis de pe şold, se rostogoli pe spate şi i-o aşeză în locul moale şi cald dintre stomac şi pubis.
- De ce-mi ceri să-mi imaginez aşa ceva, Chrysis? Cum poţi să faci un desen care să redea realitatea dacă modelul tău joacă un rol şi se preface doar că trăieşte un sentiment, când de fapt nu-l trăieşte deloc?

Foarte încet, mişcă mâna lui Chrysis deasupra pântecului, înspre coaste, puţin sub piept, iar Chrysis nu se împotrivi.
- Celelalte posturi au fost uşoare, pentru că fac parte din rutina zilnică şi nu-mi solicită imaginaţia. Însă ce-mi ceri acum e mai greu. Cu toate astea, dacă tu vei putea să mă faci să simt ce doreşti, atunci vei avea un tablou adevărat în loc de unul fals. Şi, în fond, ai plătit, nu-i aşa?

Senzaţia pielii delicate a lui Juliette peste pielea ei, moliciunea trupurilor care se atingeau, împlinirea buzelor când se sărutau, rotunjimile senzuale şi plăcerea apropierii a două trupuri de femei erau foarte diferite de conturul osos şi bine legat al corpului bărbătesc - nici mai bine, nici mai rău, doar altfel. Pentru că aparţineau aceluiaşi sex, ştiau instinctiv cum să-şi ofere plăcere cu mâinile şi degetele, limbile şi gurile, fără stângăcie sau ruşine, iar când au terminat, au rămas una lângă alta, fără să vorbească. Într-un târziu, Chrysis a coborât din pat, şi-a luat blocul de desen şi a redat-o pe Juliette în starea despre care-i vorbise; pentru că şi ea se afla în aceeaşi stare, artistul şi modelul se contopiseră, cu trup şi suflet. Chrysis îşi dădea seama că era cea mai adevărată şi mai rară formă de împlinire artistică, pe care nu o mai cunoscuse până atunci şi nu ştia dacă avea să o mai trăiască vreodată.

Când s-au întors în salon, stabilimentul era plin de clienţi, luminile difuze, iar în aer plutea acea senzaţie de îngăduinţă erotică tipică unui bordel. Un muzician negru cânta jazz la pian şi clienţii dansau cu fetele pe micul ring de lângă bar. Chrysis îl găsi pe Casmir prăbuşit într-un fotoliu aurit Louis XIV, cu o mină plictisită şi iritată. S-a scuzat că lipsise atât de mult, explicându-i că făcuse mai multe schiţe decât îşi propusese.

Poetul râse.
- Ah, draga mea, dar între noi nu există secrete, spuse el. Îi simt mirosul pe pielea ta. Şi citesc în ochii tăi oboseala; eşti pe deplin satisfăcută.
- Nu cred că mă mai interesează voyerismul aşa de tare în seara asta, zise Chrysis. Am să beau doar un pahar de şampanie la bar şi o să-mi închei socotelile cu Madame Mireille. Apoi trebuie să mă întorc în atelierul meu şi să pictez. Îmi pare foarte rău, Casmir.
- Nu face nimic, draga mea, spuse el. Poţi să-mi cumperi o cină bună şi atât.

Apropiindu-se de bar, Chrysis a găsit-o pe Madame Mireille purtând o discuţie între patru ochi cu barmanul. Madame îi aruncă iute o privire.
- Vin îndată, domnişoară, spuse ea.

Chrysis se uită la barman, care, în aceeaşi clipă, privi peste umărul lui madame, iar ochii lui întunecaţi se opriră asupra ei. Chrysis simţi deodată o ameţeală şi, înainte să gândească, izbucni:
- Ce faci tu aici?
- Ce vrei să spui, domnişoară? întrebă Madame Mireille.
- Vă rog să mă iertaţi, madame, zise Chrysis. Îi vorbisem domnului. N-am vrut să vă întrerup. Sunt doar foarte surprinsă să-l văd.
- Voi doi vă cunoaşteţi? întrebă madame.
- Nu chiar, spuse Chrysis. Adică de fapt n-am făcut cunoştinţă niciodată... dar, într-un fel, ne cunoaştem.
- Ei, atunci dă-mi voie să facem prezentările aşa cum se cuvine, spuse madame, în mod evident buimăcită. El e Bogart, noul nostru barman cu jumătate de normă şi gardian al păcii cu normă întreagă. După ce-au venit atâţia marinari americani în oraş, La Belle Poule e ceva mai... cum să spun... e mai multă gălăgie decât în mod obişnuit. M-am plâns de curând bunului meu prieten, Jimmie Charters, barmanul de la Dingo, şi el mi-a spus că ştie omul potrivit pentru treaba asta. Iar numele dumitale, domnişoară, nu cred că l-am reţinut.
- Chrysis, spuse ea, întinzând mâna către Bogey. Sunt Chrysis.

Strângerea lui era caldă şi puternică şi i-a ţinut mâna într-a sa câteva clipe lungi, până ce ea a simţit că ameţeşte din nou.
- Încântat să vă cunosc, domnişoară, spuse el. Ca să vă răspund la întrebare, lucrez aici. E prima mea noapte.

Apoi zâmbi ironic.
- Aş putea să vă întreb şi eu acelaşi lucru.
- El e prietenul meu Casmir, zise Chrysis, dându-şi seama că se înroşise toată.
- Bogart, serveşte-i cu şampanie pe prietenii mei Chrysis şi Casmir, spuse Madame Mireille, şi poate lămuriţi între voi povestea. Sper, domnişoară, că întrevederea cu Juliette a fost mulţumitoare.
- Cu siguranţă a fost, madame, vă mulţumesc.
- Acum trebuie să mă ocup de clienţii mei, spuse patroana, îndepărtându-se de bar. Poţi lăsa onorariul convenit la Bogey, domnişoară.

Mai târziu, Chrysis avea să-şi aducă aminte că pianistul interpreta şi cânta, în acelaşi timp, o melodie nouă, pe care o mai auzise cântată de orchestra din Le Bal Nègre. Îi aparţinea compozitorului american Cole Porter, care stătea la Paris şi era un obişnuit al locului, cântând adesea acolo împreună cu orchestra. Melodia se numea Let's Misbehave.
- Ca să răspund şi eu la întrebarea ta, să ştii că tot aici lucrez, îi spuse Chrysis lui Bogey, încă năucită de prezenţa lui şi simţind oarecum nevoia să se justifice. Vreau să spun că eu... evident, nu sunt una dintre fete... nu, nu lucrez aici în calitatea asta. Astăzi am venit prima dată, ca să fac câteva desene. Eu pictez... şi... şi prietenul meu Casmir e poet. Dar nu suntem iubiţi, înţelegi tu, suntem doar prieteni... dar atunci... de ce-ţi spun ţie toate astea? De ce ţi-ar păsa dacă ne iubim sau nu? Scuză-mă, trăncănesc ca o idioată... scuză-mă, te rog.
- Eu glumeam, domnişoară, spuse Bogey şi zâmbi, văzându-i stânjeneala. Ce faci aici nu-i treaba mea. Şi nu-i nevoie să-mi explici nimic.
- Vrei să ne întâlnim mâine după-amiază în Le Select? întrebă ea. Pe la ora patru? Trebuie să-ţi vorbesc. Promit să nu mă mai port aşa ciudat. Sunt doar puţin agitată... Nu mă aşteptam să te văd...

Bogey dădu din cap şi zâmbi.
- Ora patru, Le Select. O să fiu acolo.

Pe când părăseau La Belle Poule, Casmir o întrebă:
- Ăsta-i bărbatul de care eşti îndrăgostită, nu-i aşa?
- De unde ştii?

Casmir râse din nou.

- Îţi aduci aminte de mine? întrebă Chrysis.
- Da, mi-aduc aminte de o seară, iarna trecută, spuse Bogey. Ningea, iar eu stăteam la aceeaşi masă şi scriam în caiet. Tu erai afară şi priveai prin fereastră. Arătai ca o făptură înfrigurată şi părăsită de toţi.
- De atunci te caut mereu. Am crezut că n-o să te mai văd niciodată.
- La Belle Poule e un loc cam ciudat pentru o revedere.
- Spune drept, îl întrebă Chrysis, tu m-ai căutat vreodată? Te-ai gândit vreun moment la mine?
- Mai târziu, mi-a părut rău că nu ţi-am vorbit, spuse Bogey. Şi că nu m-am uitat la desenul tău. Nu prea eram în apele mele în seara aceea.
- Am observat. Arătai ca şi când te-ai fi aflat cu mintea în altă parte.
- Aşa şi era.

Atunci privirile li s-au contopit din nou şi părea că se cunosc dintotdeauna, că ştiau totul unul despre celălalt, chiar dacă, evident, nici unul din ei nu ştia nimic.
- Eşti scriitor, zise Chrysis în cele din urmă.
- Nu, nu chiar, răspunse Bogey. Dar tu eşti pictoriţă.
- Da... deocamdată sunt studentă la Arte. Mai am încă multe de învăţat. Eşti american?
- Da.

Apoi zâmbi.
- Cum de ţi-ai dat seama?
- Te dă de gol accentul şi, bineînţeles, cizmele de cowboy.

Bogey râse.
- Uneori, studenţii de la École des Beaux-Arts mă opresc pe stradă şi mă întreabă dacă sunt cowboy adevărat sau mă duc la un bal mascat.
- Şi tu ce le spui?
- Că mă duc la un bal mascat, bineînţeles.
- Şi cum de-a ajuns un cowboy american să lucreze într-un bordel din Paris, dacă-mi permiţi întrebarea?
- Asta e o poveste cam lungă.
- Aşa mă gândeam şi eu. Care e numele tău adevărat?
- Bogart. Bogart Lambert. Dar mi se spune Bogey.

Chrysis îi aruncă o privire pătrunzătoare, căci o îndepărtată amintire din copilărie revenea, dându-i fiori reci pe şira spinării.
- Din ce parte a Americii eşti?
- Din Colorado. Familia mea are o mică fermă acolo.
- Ai fost în Legiunea Străină.
- De unde ştii?
- Credeam însă că muriseşi...
- Poftim?
- Bogart Lambert a fost ucis în război, spuse Chrysis, l-au omorât nemţii. Aşa mi-a spus papa.
- Cine-i papa? întrebă Bogey.
- Tatăl meu. Mi-a povestit despre tine şi Crazy Horse, zise ea. Tu eşti curierul cowboy. Mi-a spus tot despre tine. Te cunoaşte.
- Cine e tatăl tău? întrebă el din nou.
- Colonelul Charles Jungbluth, răspunse ea. Comandantul unităţii 217 infanterie. Ai mers călare până la ei în tranşee când a fost La Bataille des Monts, ofensiva din primăvara lui 1917. Nu-i aşa?

Bogey se uită la ea timp îndelungat, iar apoi îşi mută privirea, ca şi când s-ar fi închis din nou în sine. Chrysis văzu din nou, în adâncul ochilor lui, întreg chinul aducerii aminte pe care îl văzuse şi în ziua aceea, în Le Select.

În cele din urmă, încuviinţă din cap.
- Da, mi-l amintesc pe tatăl tău. A fost una dintre misiunile mele de început; eram tare tânăr şi nesăbuit. Credeam că sunt de neînvins... imun în faţa gloanţelor. Tatăl tău s-a purtat tare frumos cu mine.
- Dar, până la urmă, n-ai murit, spuse ea.
- Se pare că nu.
- În toţi anii ăştia, încă de când eram mică, am crezut că ai murit.
- Multă lume a crezut acelaşi lucru, zise Bogey.
- Vii cu mine acasă la părinţi? îl întrebă Chrysis. Vrei să vii chiar acum? Pentru papa ar fi o surpriză nemaipomenită. Şi el a crezut, în toţi anii ăştia, că ai murit. Povestea o să aibă un nou sfârşit, nou şi minunat în acelaşi timp. I-aş face un dar deosebit.
- Despre ce poveste e vorba?
- Povestea frumoasă despre război pe care mi-a spus-o când eram o copilă, spuse ea. Povestea despre curierul cowboy.
- Mi-ar face plăcere să-l văd din nou pe tatăl tău, zise Bogey. Dar trebuie să ajung la lucru în scurt timp. Mâine sunt liber şi, dacă vrei, vin cu tine. Însă trebuie să-mi promiţi ceva. Trebuie să-mi promiţi că nu mai povesteşti nimănui altcuiva despre mine.
- Sigur, promit, spuse Chrysis. Dar de ce?
- Pentru că, într-o privinţă, ai dreptate, zise Bogey. Curierul cowboy e mort şi eu vreau să se odihnească în pace.

Chrysis întinse braţele şi îi cuprinse mâinile.
- Bogart?
- Da, Chrysis.
- Simţi? Simţi ce se întâmplă cu noi?

Bogey încuviinţă din cap.
- Sunt îndrăgostită de tine de când aveam doisprezece ani, spuse ea.
- Ai fost îndrăgostită de un personaj mitic, pe care tatăl tău l-a creat pentru tine.
- Dar m-am îndrăgostit de tine şi anul trecut, chiar aici, zise Chrysis, fără să ştiu măcar cine eşti, fără să-ţi vorbesc. Când te-am văzut noaptea trecută, încă te mai iubeam. Şi poate că nu-ţi dai seama acum, dar mă iubeşti şi tu.
- Eu nu prea ştiu ce e iubirea, spuse Bogey.

- Poate n-ar trebui să-i spunem tatei unde ne-am întâlnit noaptea trecută, zise Chrysis în timp ce deschidea uşa apartamentului.

Bogey râse.
- Cred că e o idee bună. Ţin minte că tatăl tău are o personalitate puternică.
- Poţi să-i spui şi aşa, zise ea. Eu o să-i spun doar că ne-am întâlnit în Le Select, ceea ce este, mai mult sau mai puţin, adevărat.
- Şi schiţele unde-i spui că le faci?
- Desenele nu i le arăt, cel puţin deocamdată. Dar într-o bună zi o să le vadă.

Părinţii ei luau un apéritif când Chrysis intră în salon împreună cu Bogey. Colonelul se ridică în picioare; ea îl sărută, iar apoi îşi sărută mama.
- Am adus un prieten să te vadă, papa, zise ea. S-ar putea să ţi-l aminteşti.

În ultimii ani, părul colonelului devenise aproape cenuşiu, iar mustaţa sa odinioară răsucită era acum tunsă îngrijit. Era un domn distins de aproape şaizeci de ani, încă zvelt, păstrând statura impunătoare de militar. Privi nedumerit spre Bogey.
- Prin urmare, ne-am mai întâlnit? întrebă el, întinzând mâna. Îmi pare rău, dar tare mi-e că nu te recunosc.
- Da, colonele Jungbluth, spuse Bogey, ridicând şi el mâna în semn de salut. Ne-am mai întâlnit. Am fost legionar clasa I, Bogart Lambert, domnule, în Batalionul 4 sub comanda colonelului Jacques Daumier. Ne-am întâlnit, pentru scurt timp, în timpul războiului. Dar oricum, nu există nici un motiv pentru care să vă amintiţi de mine.

Colonelul se uită atunci mai atent la Bogey, iar buza de jos începu să-i tremure.
- Am participat la o ceremonie de comemorare în onoarea ta, şopti el cu voce răguşită, salutându-l apoi cu mână nesigură. Ai primit, post-mortem, Croix de Guerre pentru serviciul tău eroic în slujba ţării noastre.
- Da, domnule, a ajuns acasă, în Colorado, la părinţii mei, spuse Bogey. Au aşezat-o în camera mea, alături de trofeele câştigate la rodeo.
- Pentru că nu ţi-au găsit trupul, s-a făcut o anchetă, spuse colonelul. Erau câţiva în tribunalul militar care credeau că ai dezertat. Cu toate astea, comandantul tău şi alţi membri ai batalionului au depus mărturie în favoarea ta. Muriseră aşa de mulţi oameni, unii îngropaţi pe câmp, alţii dispăruţi, pur şi simplu, că n-aveam cum să aflăm ce s-a ales de tine. Însă asta e ceva nemaipomenit. Cei din Legiune ştiu că trăieşti?
- Nu, colonele, zise Bogey, şi nici n-am de gând să-i anunţ.
- Bine, dar de ce? întrebă colonelul Jungbluth. Ai avea măcar şansa de a fi propus pentru acordarea unei compensaţii financiare din partea guvernului, iar poporul francez îţi va fi recunoscător.
- Tocmai ăsta ar fi motivul, domnule, spuse Bogey. Aţi fost acolo, colonele, şi ştiţi cum era. De ce-aş mai vrea să răscolesc din nou totul? De ce mi-aş dori o astfel de atenţie? Războiul s-a terminat acum şapte ani, curierul cowboy a murit şi a fost uitat. Lumea a mers înainte; şi eu la fel. Mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Fiica dumneavoastră a promis că nu va mai povesti nimănui despre mine. Acum, vă rog acelaşi lucru.

Colonelul cântări o clipă cele spuse de Bogey, iar apoi dădu din cap.
- Prea bine, legionar Lambert. Dacă vrei ca toată lumea să te creadă mort, trebuie să-ţi respect hotărârea. Însă ţi-aş rămâne îndatorat dacă mi-ai face onoarea să ne povesteşti, doar nouă, acum, ce ţi s-a întâmplat şi pe unde ai fost în anii care au trecut. După scurta noastră întâlnire din primăvara aceea, ţi-am urmărit cariera militară atât cât am putut atunci. Am auzit multe despre faptele tale eroice.
- Pot să vă asigur, colonele, că erau şi destule exagerări, spuse Bogey. Dar dacă doriţi, vă pot povesti ce ştiu, ce-mi amintesc şi pe unde am fost.

Aşa a rămas Bogey să cineze cu familia Jungbluth, povestindu-le tot; le-a spus despre explozia de pe drumul către Mons, despre cum s-a trezit, din lungul său somn, în Edinburgh, despre numeroasele luni de operaţii şi despre anii de refacere, despre cariera de boxer în Scoţia şi, în cele din urmă, despre întoarcerea în Franţa. În timp ce povestea, şi-a dat seama că era pentru prima dată când spunea cuiva tot ce se întâmplase, în detaliu. Nici măcar în cei trei ani pe care îi petrecuse lucrând împreună cu Archie nu a povestit nimic mai amănunţit, ci doar lucruri generale, iar Archie i-a respectat intimitatea.
- Şi nu-ţi doreşti să te întorci acasă? întrebă colonelul. Să-i vezi pe mama şi pe tatăl tău?
- Le scriu părinţilor în fiecare săptămână, colonele, şi într-o bună zi o să merg acasă. Dar dintr-un motiv pe care nu pot să mi-l explic pe deplin, deocamdată nu sunt pregătit. Tata îmbătrâneşte, şi în curând o să aibă mare nevoie de mine la fermă, iar în cele din urmă o să mă ocup eu de tot. Când va fi să mă întorc, cred că n-am să mai plec de acolo. Nu sunt încă pregătit şi bănuiesc că ei înţeleg lucrul ăsta.

Atunci Chrysis şi Bogey se priviră amândoi şi văzură, în acel moment, drumurile diferite pe care aveau să o ia vieţile lor, ca şi când întregul parcurs al legăturii dintre ei, abia înfiripate, se desfăşura limpede înaintea lor şi, în acelaşi timp, rămânea deja undeva în urmă.