Deci în primul rând trebuie să ai un plic, prima dificultate, mă duc naivă şi proaspătă la primul oficiu poştal şi gândesc în logica de navigare de pe net: în locul din care le şi trimiţi acolo ar trebui să fie plicuri, dar nu, realitatea e alta, se ghidează după rămăşiţele logicii secolului trecut în care omul trebuia purtat cât mai mult înainte de a îşi îndeplini misiunea. Dar stând eu aşa abulică şi fără plic îmi dă prin cap o epifanie: nu trebuia să mă ghidez după formula de navigare pe net, a trimite o scrisoare undeva în lume este un quest, o încercare, ca în oricare dintre jocurile pe care le jucăm pe net. Se face lumină deplină în mintea mea: este un delivery quest căruia îi mai spune genial pentru mine FedEx quest, dacă aveam minte înainte să plec la poştă şi m-aş fi gândit mai atent că sunt într-un joc aş fi ştiut imediat ce să fac, ce înseamnă un delivery quest? că eu, personajul adică, sunt trimis să livreze un obiect care trebuie să ajungă dintr-un loc în altul. Dar, atenţie, doar ni s-a întâmplat de atâtea ori, nu întotdeauna ai obiectul de livrat, ci el trebuie găsit sau completat şi abia apoi începe livrarea propriu-zisă. Ăsta este amuzamentul, să cauţi. Altfel, fără să am această solidă filosofie la îndemână, m-am enervat pentru că unde poţi găsi un plic la ora 7 seara atunci când mai eşti şi presat de timp? Vedeţi iarăşi, dacă aş fi gândit în logica unui videogame, confruntată cu o limită de timp mi s-ar fi declanşat o stare specială (adrenalina e de vină) care m-ar fi făcut să iau decizii bune în timp scurt. Dar eu, dezorientată de realitate, m-am enervat şi în loc să devin eficientă am pierdut şi bruma de orientare pe teren pe care o aveam, noroc că aici am început să îmi văd greşeala şi în loc să alerg la librăria din depărtare am intrat în magazinul care vindea cola şi steaguri şi într-adevăr acolo era plicul meu, intrasem deja în joc. Am luat plicul şi am reuşit să scriu de mână aproape lizibil adresa destinatarului şi a mea, m-am întors la poştă dar în loc să pot da un sent simplu am stat la coadă 20 de minute ca să aflu că ar fi fost de ajuns să cer de la început un timbru, după care mi s-a cerut să pun scrisoarea la cutie. Eram deja în punctul în care am crezut că această căutare, a cutiei adică, era proba finală în care mulţi eşuau, am întrebat ce este cutia şi spre surprinderea mea, un alt jucător foarte binevoitor mi-a spus cutia de afară. Sincer nu mai văzusem o cutie de scrisori din anii '90 când erau la toate colţurile de stradă. Cutia în care mi-am aruncat scrisoarea era cam din anii '70 aşa că mi s-a părut clar că scrisoarea mea nu va ajunge vreodată la destinaţie.
Acum e momentul să aud textul cu alienarea. Ei bine da, iubesc alienarea mea, cele 15 minute pe lună când îmi rezolv, de pe telefon, chitanţele pentru toate plăţile. În lumea nealienată de mai înainte pentru asta îşi trebuiau câteva ore în şir, cozi, nervi. Apoi îmi ador inboxul meu (yahoo sau gmail) care nu îmi cere nicio probă vitejească doar ca să trimit un mail, sau două, sau o sută pe zi. Ador skype-ul alienării mele unde mă văd cu prieteni sau familie, telefonul meu cu care pot vorbi cu cine vreau chiar ore în şir pentru că ştiu exact că îmi permit costurile, şi pot continua la nesfârşit cu tot ce îmi dă alienarea, cărţi cu un click şi biblioteci întregi în buzunar, cum poţi citi pe tabletă / telefon mă întreabă un jucător al realităţii, să nu simţi mirosul de tipărit, cum poţi tu citi o carte în care nu ai hyperlink spre orice explicaţie, dicţionar cu un simplu select, notele de pe fiecare pagină a cărţii pe care le găseşti listate după ce îţi doreşti.
Tinerii şi copiii caută pokemoni pe stradă şi noi râdem de ei? De mine de ce nu a râs nimeni ieri când mi-am căutat pokemonul-scrisoare mai bine de o oră?
Şi haideţi să vă mai spun una cu căutarea de pokemoni, pokemonul este un joc japonez, japonezii, se ştie, sunt cam printre primii în top la videogame / virtual reality addiction. Se caută urgent fel de fel de metode de a vindeca sau ameliora această afecţiune (este recunoscută astăzi în rândul dependenţelor, lângă droguri, băutură sau ţigări). Vi se mai pare căutarea de pokemoni în realitate chiar aşa idioţică cum spune lumea?