Coloana sonoră perfectă a unei veri nu tocmai

Vara asta a fost cea mai răcoroasă de cînd s-a inventat termometrul. Sau măcar de cînd transmite The Weather Network.

Ce-i de făcut? E prea frig de plajă şi prea puţini barmani sînt şcoliţi în nobila artă a unei caipirinha decente. Noroc cu Mahomed care s-a hotărît să vină la munte: astă seara ne cîntă Bebel Gilberto, fiica legendarului João Gilberto - tăticul bossa novei (sau bossei nova?...) -, fiica (vitregă) a lui Astrud Gilberto şi nepoata lui Chico Buarque, care va să zică o membră a familiei regale braziliene.

Concertul promovează ultimul album al lui Bebel, Bebel Gilberto (2004), pe care unii l-au văzut ca o desprindere de primul ei album, Tanto Tempo (2000), o deviere "eretică" înspre pop-ul comercial (deşi nici un cîntec nu e de pus într-un club de dans, în orice caz nu remixat). Ai putea spune că Bebel Gilberto e o întoarcere la bossa, o pauză de respiraţie ca o boare tropicala după Tanto Tempo, un album despre care unii zic c-a redefinit bossa nova (şi-a transformat-o în electro bossa) iar eu zic că era aproape insuportabil de cool.

Mă aşteptam la o divă. Cînd colo, ce-mi văd ochii? Blugi? Păr "coafat cu foen-ul" (vorba Cristinei)?? Şi bea bere din sticlă??? Noroc cu pantofii roz, precum coperta ultimului ei disc. Cînd romantică, cînd ghiduşă, cînd senzuală, cînd (uşor) sarcastică, prezenţa scenică a lui Bebel e irezistibilă, precum muzica ei.

Cel mai bine ar descri-o un cîntec compus de Antonio Carlos Jobim cu mult timp înainte de a se fi născut Bebel:

Tall and tan and young and lovely
the girl from Ipanema goes walking
and when she passes, each one she passes goes "a-a-ah!"

When she walks, she's like a samba that
swings so cool and sways so gentle
that when she passes, each one she passes goes "a-a-ah!"

Muzicienii de acompaniament (inclusiv percuţionistul - obligatoriu - din Bahìa) întregesc senzaţia simultană de sofisticăraie şi naturaleţe emanată de Bebel şi întărită de multe instrumente "reci" (vorba vine) şi-un strop de electronică.

Locaţia: Carlu (cu accent pe u), un complex de săli ce ocupă ultimul etaj al unei clădiri "treizeciste" din centru, un monument de art déco, sau mai curînd art réno, pentru că totul pare să strălucească a nou deşi se vrea "de epocă". Una peste alta, Carlu e totuşi un exemplu de recuperare reuşită a unui colţ de Toronto, la fel ca şi The Distillery District. Deşi locul geme de glamour (un deejay învîrte muzici fine într-una din săli iar la bar se vinde Moët la pahar) şi de lume bine îmbrăcată, sala de concert, mult prea rece, prea cubică, prea... înmărmurită, sună uneori precum o staţie de metrou.

Bebel ar fi fost mai potrivită în atmosfera intimă şi afumată (vise... de la 1 iulie a.c. s-a interzis fumatul în localuri) a unui bar, în clinchet de pahare de cocktail. Măcar la Carlu se "dădea" băutură. Nu şi caipirinha.

(Toronto, 22 august 2004)