Mesteceni de oţel

Inginerul topograf Jurgyvanas privi atent, vreme de un minut-două prin luneta teodolitului, apoi se îndreptă de şale. Întinse braţul spre o colină mică care se ridica în zare, cam la un kilometru depărtare şi-l întrebă pe bătrînul care-l însoţea:
- Domnule învăţător, acolo în dreapta noastră, spre miazănoapte, locul acela înălţat ce este?
- Aceea-i Movila Tătarului, tot de pămînturile noastre ţine! îi răspunse învăţătorul Baltustraitis mijindu-şi ochii prin lentilele groase ale ochelarilor. De cînd se pensionase nu-şi găsea locul, aşa că, aflînd el că-n Berzyne venise un topograf să cartografieze zona, se oferise imediat să-l însoţească, bucuros că poate fi de folos cuiva.

O porniră într-acolo prin iarba înaltă pînă la genunchi, cu Baltustraitis în frunte, retezînd măciuliile înflorite ale mărăcinilor cu un baston şi cu Jurgyvanas urmîndu-l la pas, cu trepiedul teodolitului pe umeri. Cînd ajunseră la o sută de metri, zăriră o movilă ţuguiată înconjurată de un pîlc des de mesteceni tineri, cu trunchiurile zvelte, acoperite de o coajă albă şi cu frunzişul de un verde crud.
- Nu-i aşa că-s frumoşi? zise Baltustraitis mîngîind trunchiurile cu degetele sale noduroase, parcă-s nişte mirese sfioase, care-şi aşteaptă alesul. Mie, unu' îmi aduc aminte de tablourile lui Isaak Levitan, care a fost pictor de-a nostru litvan, barem că a lucrat toată viaţa lui în Rusia!

Se aşezară la umbră, iar învăţătorul scoase din buzunar o tabacheră veche din argint. Îi oferi întîi celuilalt o ţigară răsucită de mînă, apoi scăpără un chibrit şi-l apropie de capătul ţigării. Începură amîndoi să fumeze cu poftă, învăluiţi de aroma aspră a tutunului neprelucrat.
- De ce i se spune locului acesta Movila Tătarului? se interesă topograful.
- E-o poveste din vechime, dacă ai răgaz ţi-oi spune-o! răspunse învăţătorul şi, aprinzîndu-şi a doua ţigară, începu să povestească pe-ndelete:

"Se zice că-n vremea domniei lui Vladislav Iagellonul, un prinţ din familia Germidas, pe numele său Gayrnas, înfruntîndu-i pe tătari într-o bătălie, a fost copleşit de numărul duşmanilor şi a căzut rob. Hanul care-l prinsese avea o fată nemaipomenit de frumoasă şi, aşa cum se întîmplă de cînd lumea între tineri, căci dragostea nu ţine cont de lanţuri şi duşmănii, fata s-a îndrăgostit de Gayrnas şi acesta de ea. Şi-ntr-atît de mare le-a fost iubirea încît prinţul s-a lepădat de credinţa strămoşilor săi şi a trecut în tabăra duşmanului. Atunci hanul, bucuros de însoţirea lor, i-a dat toată cinstea cuvenită, scoţîndu-i lanţurile, înapoindu-i calul şi armele şi primindu-l în cortul său. Cînd hoarda a lovit din nou în oastea polonă, Gayrnas s-a pus în fruntea călăreţilor mongoli şi mult prăpăd a făcut printre cei din neamul său. Şi-aşa, din bătălie în bătălie, vestea isprăvilor sale de arme i s-a dus pînă la curtea craiului polon. Aflînd Iagello că un prinţ litvan conducea raidurile tătăreşti făcînd prăpăd, tare s-a mîniat şi a promis celui care-l va ucide pe trădător o moşie şi titlul de şleahtic. Se pare că Gayrnas a căzut într-o capcană, tocmai pe locurile astea, între Kuras şi Berzyne. A fost ucis fără îndoială, iar hanul mîhnit că-şi pierduse un războinic atît de viteaz, barem că nu era din sîngele lui, a poruncit să fie îngropat după obiceiul mongol, ca pe un prinţ nogai, împreună cu calul şi armele pe care le purta, ridicînd o movilă înaltă de pămînt peste trupurile lor. Se zice că fata hanului ar fi jelit la mormîntul lui Gayrnas vreme de treizeci de zile şi treizeci de nopţi pînă s-a prăpădit şi ea de durere, iar din lacrimile ei ar fi răsărit ca prin minune treizeci de mlădiţe de mesteacăn, albe şi neprihănite, în jurul movilei. Bineînţeles că-i o poveste, dar oamenilor din partea locului le plac poveştile şi-au purtat-o din generaţie în generaţie pînă-n zilele noastre."

- Frumoasă legendă, probabil că se bazează pe nişte fapte istorice din trecut! spuse Jurgyvanas şi se ridică fixînd picioarele trepiedului în pămîntul moale. O vreme se îndeletnici cu măsurătorile lui, notîndu-şi într-un carneţel cifrele, în timp ce Baltustraitis îl urmărea curios. Cînd isprăvi îi spuse învăţătorului:
- În mod sigur este un gorgan ridicat de mîna omului, fiindcă terenul este foarte jos în zonă, iar măsurătorile de aici îmi arată o cotă neobişnuit de înaltă. Mă mir că n-a venit niciun arheolog să facă săpături şi să dezvelească mormîntul!
- A venit o echipă întreagă, de la muzeul din Kaunas, acum zece ani, dar sătenii s-au împotrivit şi nu i-au lăsat să scormonească pămîntul. Pentru ei movila este sfîntă şi din alte pricini, care nu ţin de arheologie. Eram copil dar îmi amintesc bine de un obicei care s-a împămîntenit: fetele de măritat obişnuiau să vină aici şi să lege de crengile mestecenilor fîşii de pînză albită, fiindcă se zicea că-n felul acesta vor avea şi ele parte de un soţ iubitor şi neînfricat precum fata hanului... şi s-a mai petrecut aici o poveste de iubire nemaiîntîlnită, ţi-o povestesc după ce-om îmbuca ceva, că s-a făcut vremea prînzului.

Se aşezară pe iarbă, iar bătrînul scoase din desagă o pîine mare de secară, cîţiva hribi muraţi şi nişte felii de sfeclă coapte în spuză şi o butelcă de lut plină cu mied. Mîncară în linişte, luînd pe rînd şi cîte-o duşcă din licoarea cu gust de miere, iar după ce isprăviră masa, Baltustraitis se ţinu de cuvînt şi începu din nou să povestească:

"Acum treizeci de ani trăia în Berzyne un băiat tare chipeş şi isteţ, pe numele său Augustinas. Straşnic flăcău mai era, nu-l întrecea nimeni la cositul fînului sau la vremea secerişului, de cădeau brazdele ca fulgerate în dreapta şi-n stînga lui, iar de trecea cu căruţa pe uliţele satului toate fetele întorceau capul după el, dorindu-şi-l de iubit, însă el avea ochi pentru una singură, pentru preafrumoasa Uliana. Pe cît era de arătos şi destoinic se arăta Augustinas în toate, pe atît de mîndră şi harnică era aleasa inimii lui. Nu era lucru din gospodărie la care ea să nu se priceapă, iar pe deasupra era blîndă, cuminte şi bună la suflet de s-o pui pe rană. Toţi flăcăii din sat şi-o doreau de nevastă, însă inima ei numai pentru Augustinas bătea. Şi nici nu e de mirare, că atunci cînd se întîlneau, precum alţi tineri de vîrsta lor, în crîngul de mesteceni de lîngă Movila Tătarului, ea se pierdea în braţele lui, iar el se topea în ochii ei, atît de mult se iubeau. În vara lui 39', după seceriş, Augustinas a cerut-o pe Uliana de nevastă şi tot satul s-a înveselit căci tare dragi le erau tuturor. N-au apucat, însă, să facă nunta că au venit ruşii, iar el a fugit ca să nu-l ia bolşevicii la oaste. O vreme a stat ascuns, împreună cu alţi flăcăi de vîrsta lui, prin mlaştini şi turbării, de-abia cînd au venit nemţii a ieşit din ascunzătoare. Acu, trebuie să fi trăit în vremurile acelea ca să pricepi de ce oamenii i-au întîmpinat cu bucurie, ca pe nişte eliberatori, crezînd că Hitler îi scapă de Stalin. Mulţi zănatici cu mintea înfierbîntată s-au înrolat în batalioanele negre, wafen ss, iar în 41' Augustinas, ce să facă şi el, de ruşine s-a dus cu trupele generalului Povilas Plechavicius, ca să nu-l judece lumea că stă deoparte ca un laş, ditamai vlăjganul. Nu zic c-a făcut bine ce-a făcut, dar din două rele, oricine alege pe cel mai mic, c-aşa-i firea omenească, n-ai ce-i face!

Timp de trei ani de zile, Uliana n-a avut nicio veste de la el. Mulţi îl credeau mort zicînd că pierise pe front şi o îndemnau să-şi găsească alt bărbat, însă ea nici nu vroia să audă şi le răspundea aşa: "Trebuie să vină, ştiu că nu e mort, inima mea ar fi simţit dacă s-ar fi prăpădit!" După a căzut frontul nemţesc şi bolşevicii au năvălit iarăşi în Brezyne, într-o seară, după mulsul vacilor, la poarta Ulianei a bătut un străin zdrenţăros, flămînd şi plin de răni. Era Augustinas care venise acasă, taman cînd se aşteptau toţi mai puţin să-l vadă. Uliana l-a ospătat, i-a îngrijit rănile şi l-a ascuns în grajd, sub o şiră de paie, aşteptînd să treacă urgia ca să facă nunta.

Trebuie să-ţi mai spun că-n vremea cît fusese el plecat, fetei îi dăduse tîrcoale unul Tomas, fecior de gospodari înstăriţi care-i tot dădea ghes să-l aleagă pe el de bărbat zicînd că găsise numele lui Augustinas pe listele cu cei ucişi în război şi că-l aştepta în zadar. Ruşii n-au plecat, iar Tomas, aflînd unde se ascunde rivalul său, s-a dus la comisarul bolşevic şi l-a denunţat. Cît ai zice peşte un pluton de soldaţi a năvălit în grajd ca să-l prindă. Mare noroc că nu l-au împuşcat ruşii acolo, pe loc, unde sta ascuns. Tot satul s-a adunat să-l vadă cum îl purtau ruşii între baionete şi legat în lanţuri, iar primarul s-a dus la comisarul acela să depună mărturie că Augustinas nu fusese cu nemţii şi nu era criminal de război. De parcă nacealnicului ăla i-ar fi păsat de mărturia lui! L-a urcat pe Augustinas într-un tren şi l-a trimis spre Siberia într-un lagăr împreună cu alţi prizonieri. Nici de data asta Uliana nu s-a dat bătută!

Vreme de şapte ani cît i-a fost dată pedeapsa l-a aşteptat şi văzînd că nu se întoarce, la începutul primăverii lui '52 s-a pregătit de drum zicîndu-le părinţilor aşa: "Dinaintea lui Dumnezeu sunt soaţa lui şi ca nevastă ce-i sunt, e datoria mea să-l găsesc şi să-l aduc viu acasă!" Nimeni n-a aflat prin ce încercări a trecut ea prin ţara rusească dar, spre uimirea tuturor, la sfîrşitul anului, chiar înainte de Crăciun ne-am pomenit în biserică cu doi străini, un bărbat şi-o femeie, zdrenţăroşi şi lipsiţi de puteri.

"Cunună-ne, părinte, a spus bărbatul, acum şi aici, lîngă altar!" a zis bărbatul şi-atunci i-am recunoscut toţi, de la mic la mare, erau Augustinas şi Uliana, scăpaţi teferi din iadul bolşevic. Preotul s-a împotrivit, zicînd că nu se fac nunţi în ajunul Crăciunului dar cei din biserică au sărit toţi ca unul cu gura şi-atunci n-a avut încotro, i-a cununat acolo, pe loc, făr' alte pregătiri.

Fericirea lor n-a durat, însă, decît trei luni. În aprilie cînd înfloresc merii, Uliana s-a stins din viaţă, bolnavă de tuberculoză şi slăbită de încercările prin care trecuse. Înainte de a muri şi-a rugat soţul: "Să mă îngropi la Movila Tătarului, între mesteceni, căci ei au fost martorii tăcuţi ai iubirii noastre!" Augustinas i-a făcut pe plac şi i-a săpat mormîntul chiar în acest loc. După jumătate de an s-a stins şi el, de durere că o pierduse pe cea căruia îi fusese hărăzit. L-au pus în pămînt lîngă ea, iar pe mormîntul lor au răsărit doi mesteceni cu trunchiurile îngemănate. Ştiu, dumneata, ca om cu carte şi de formaţie tehnică, nu crezi în eresuri, dar femeile bătrîne zic că aceşti doi copaci ar fi sufletele lui Augustinas şi a iubitei lui, Uliana, care s-au regăsit după moarte! Nu ştiu cîţi or fi dat crezare acestei poveşti dar pizmaşul de Tomas, a crezut-o şi s-a apucat să taie mestecenii din rădăcină. N-a apucat să-şi ducă răutatea pînă la sfîrşit fiindcă l-a lovit un fulger iscat din senin, pedeapsa Cerului, cum zic babele!"

Bătrînul se opri din povestit şi se îndreptă cu paşi mari de movilă spunînd:
- Vino să-i vezi, mestecenii Ulianei şi-ai lui Augustinas sunt aici!

Jurgyvanas urcă în urma lui şi se apropie de trunchiurile albe,
- Eheei, dar parcă numai iuda de Tomas a vrut să-i taie! Acum cincisprezece ani a fost numit preşedinte de colhoz, un ciolovec din Rutenia, unul Mihailko. Mare pramatie de om: beţiv, mincinos şi leneş peste măsură, dar gata oricînd să le facă pe plac bolşevicilor. Şi ce i-a dat netrebnicului ăsta prin gînd? Hai să mărească el ogoarele şi să semene mai mult grîu şi orz, ca să sporească producţia la hectar chit că toţi ţăranii îi spuneau: "tavarişci, la noi nu se fac grîul şi orzul, că-i prea frig şi umed, numai secara dă rod!" S-a apucat să bată cu pasul tarlalele, iar cînd a dat de movila asta a sărit în sus zbierînd: "Ia să-mi tăiaţi toţi mestecenii, să defrişaţi temeinic şi să araţi bine locul, că-n primăvară vreau să semănăm grîu!" Fireşte că n-a fost cum a vrut el. Pe-atunci se afla în sat unul Luka, fierar de meserie şi mare pişicher, care auzind ce poruncise Mihalko a rîs: "Lasă, măi, rusnacule, că-ţi arăt eu, defrişare temeinică!" Ce crezi că i-a dat ăstuia prin minte? S-a dus în fierărie, a luat nişte ţevi groase de oţel de care a nituit altele mai subţiri, în chip de crengi şi le-a vopsit cu mult meşteşug de jurai că-s copaci adevăraţi cînd le vedeai. Cînd s-a lăsat noaptea, a suit mestecenii aceia din oţel într-o cotigă, i-a adus aici şi i-a băgat în pămînt de jur împrejurul mestecănişului de-ai fi crezut c-au prins rădăcini şi-s de cînd lumea acolo. Dimineaţa devreme, cînd a venit bolşevicul cu năimiţii lui să doboare mestecănişul de la Movila Tătarului să vezi minune! Loveau topoarele-n trunchiuri de săreau scîntei, ferăstraiele se îndoiau în ramurile de oţel, iar Mihaiko stătea şi se crucea că aşa ceva nu mai văzuse în viaţa lui. După ce s-a dumirit el ce fel de copaci tăiau, a trimis vorbă la Kaunas şi-au venit cătanele cu două tancuri şi-un aruncător de flăcări, de-au răscolit şi-au pîrjolit tot. Se întîmpla pe vremea asta, prin septembrie cînd au ars mestecenii din oţel laolaltă cu cei adevăraţi. În primăvară tot n-au putut semăna, fiindcă în locul cioturilor arse s-au ivit alţi copăcei. Pesemne că cenuşa hrănise mlădiţele peste iarna de-au răsărit din nou. Şi tot aşa, îi tăiau şi-i ardeau, iar în primăvară ei iarăşi creşteau, pînă cînd pe Mihailko l-au trimis în Siberia, să taie copaci în taiga, iar mestecănişul a crescut nestingherit de-a ajuns cît îl vezi dumneata, azi, fiindcă nimeni nu s-a mai apucat să-l taie!

Topograful îşi adună instrumentele şi, privind peste umăr spre mestecenii cu coaja imaculată şi cu frunzele tremurînd în bătaia vîntului, îl întrebă pe învăţător:
- Dacă mestecenii din partea locului sunt de oţel, cum or fi oamenii?
- Oamenii, sărmanii de ei, cum să fie? Se-ndoaie sub năpasta vremii dar nu se frîng! îi răspunse bătrînul frecîndu-şi pleoapele cu palma.