Povestea mirificului oraş Povorot-Gorod

Alexandr Bezvkusniov^[i], Saşa între amici şi colegi, era un bărbat de statură şi greutate medie şi, ca orice om obişnuit care-şi ducea traiul în frumosul oraş Volgograd (ex Ţariţin, fost Stalingrad) jinduia să-şi petreacă două săptămîni de concediu la mare. În restul anului trudea într-un birou al Institutului regional de planificare şi statistică completînd zeci de formulare privind date pe care nu le pricepea neam dar, de cum venea luna iunie, începea zbuciumul şi căutările. În Soci nu se mai găseau locuri de cazare din aprilie, nici să dai cu puşca, în Crimeea era prea scump, iar pe litoralul baltic sau hăt departe pe ţărmul Pacificului, apa-i rece şi-n toiul verii, doar focile şi băştinaşii fac baie. În cele din urmă, după ce se sfădi cu Avdetia, concubina lui şi-aceasta o întinse la maică-sa în Tbilisi, găsi o excursie cu un sejur de zece zile în staţiunea balneo-climaterică Kuryk, pe malul Mării Caspice şi-şi cumpără un bilet fără să mai stea mult pe gînduri. "Bun şi Kurykul, în lipsă de altceva", îşi spuse omul nostru, "şi-acolo pot să stau cu burta la soare, să înfulec un rasol proaspăt de peşte ca la mama lui, mai vizitez împrejurimile şi uite-aşa, mă-ntorc complet reconfortat acasă... plus că e tare ieftin, pomană curată, o sută optzeci de ruble, cazare cu micul dejun şi prînzul incluse!"

Colegii de birou îl sfătuiră:
"Dacă mergi la Marea Caspică să nu pierzi ocazia să te abaţi din drum şi să vizitezi Povorotgorodul^[ii], se zice că-i ceva de basm, un loc pe care cu greu îl poate cineva uita!"
"Fireşte că am să-l vizitez, vă trimit şi-o vedere de-acolo!" le promise el. Nu pricepu, însă, de ce unii dintre ei îşi dădură ghioturi pe furiş, pufnind în rîs. "Sunt invidioşi, asta-i natura umană, ce să-i faci, că eu plec la mare şi la soare, iar ei stau acasă", îşi spuse Bezvkusniov şi alergă acasă să-şi facă bagajele. Îndesă într-un cufăr mare, din piele sintetică, trei schimburi de rufe, ciorapi, un slip trainic din nailon şi un costum de voiaj nou-nouţ din doc crem, pantaloni scurţi şi jachetă fără mîneci şi-şi puse deşteptătorul să sune la ora cinci. a.m. Trenul pleca la şapte patruzeci dar cu S.Z.D.^[iii]-ul nu-i de glumit, nu ştii niciodată ce surprize îţi rezervă. În analele instituţiei, de la înfiinţare pînă-n prezent, nu se afla consemnat cazul ca vreodată un tren să plece mai repede decît era programat, mai tîrziu deseori, dar mai degrabă niciodată. Aşa se întîmplă şi de data asta, trenul care trebuia să-l ducă la Astrahan şi de acolo în Kuryk întîrzie o oră şi jumătate, iar pe deasupra cuşeta pentru care plătise bilet era ocupată de familia unui muncitor petrolist, care plătise şi el preţul întreg. Pînă la urmă, cu ajutorul unei bancnote de zece ruble, înmînate pe furiş conductorului de tren, încurcătura fu rezolvată. Petrolistul, nevastă-sa şi cele două odrasle fură mutaţi cu tot cu bagaje în alt compartiment, iar călătorul nostru se instală pe locul lor. Tare frumos este să călătoreşti privind peisajul din goana trenului dar, din pricină că se lucra la ecartament, nici vorbă de goană, vagoanele se tîrau cu nevolnica viteză de maxim treizeci de kilometri pe oră zgîlţîindu-se la fiecare curbă de credeai că acuşi-acuşica sar de pe şine. Cu chiu cu vai ajunseră a doua zi spre dimineaţa în Astrahan, iar de acolo, Bezvkusniov fugi cu valiza-n braţe să prindă alt tren care mergea spre Makat. Cînd ajunse în Makat, se simţea epuizat. Nu dormise de două nopţi şi era lihnit, în afară de trei ceşti cu ceai şi un sandvici cu caltaboş, şi-acela vechi, nu înghiţise nimic comestibil. Coborî şi se îndreptă împleticindu-se de foame spre biroul de informaţii al agenţiei de voiaj. Acolo, o funcţionară trupeşă, îmbrăcată într-un halat din nylon bleu îşi omora timpul croşetînd un fular.
"Fiţi amabilă, o rugă, spuneţi-mi cum ajung la Kuryk?!"

Tipa mormăi, fără să lase andrelele din mînă:
"De unde să ştiu eu, cetăţene, dar ce, îs Mafalda? Ajungi cum ai poftă, pe jos, cu autoturismul sau călare pe-un asin!"
"Vreau să ajung în Kuryk, am bilet de odihnă plătit cu ziua!"

De data asta ea lăsă andrele şi se răsti:
"Păi, de ce nu zici aşa, cetăţene şi mă faci să-mi pierd vremea? Poate mai aşteptă şi alţii la rînd!"

El întoarse capul dar în spatele lui nu se mai afla niciun solicitant aşa că reluă întrebarea.
"Ce mare scofală", ţipă femeia, "de-a dreptul enervată, iei autobusul din staţie şi mergi spre Ustyurt, dar nu mergi pînă-n capăt, te dai jos la Kizan şi de-acolo hopa-şa ai ajuns în Kuryk!"

În staţia de autobus află că cursa de Ustyurt plecase în urmă cu jumătate de oră, iar următoarea avea să sosească a doua zi. Un băietan roşcovan, cu nasul cîrn şi o şapcă din stofă ecosez aşezată pe vîrful capului îi spuse:
"Nu te necăji, tăicuţule, io-s şofer pe-o basculantă şi te duc pînă în Kuryk, că şi-aşa am drum într-acolo! Încarc nişte ciment şi plecăm îndată. Te costă zece ruble, başca antigelul!"
"La ce-ţi trebuieşte antigel în toiul verii?", se miră călătorul.

Şoferul rîse şi-i explică pe-ndelete:
"Antigelul, unu special, de preferat Stolychnaia, vezi-bine, e pentru mine, nu pentru motor!"
"Dumneata bei la volan şi vrei să mă urc în maşina pe care o conduci?!", se scandaliză Bezvkusniov.
"Niciodată la volan, tăicuţule, numai înainte şi după!"

Cîr-mîr, se învoiră. Tînărul se ţinu de cuvînt, nu bău niciun strop din sticla de vodcă. O aşeză pe bordul autocamionului şi, din cînd în cînd îi arunca priviri la fel de drăgăstoase ca acelea aruncate de un flăcău, iubitei sale. De condus, conducea ca un bezmetic, fără să-i pese de hîrtoapele din şosea sau de celelalte autovehicule aflate în drum. "Să mă ferească ei, bombănea, că-s mai mare şi am şi încărcătură!" Cînd ajunseră la destinaţie îi plăti amatorului de "antigel" şi coborî. Înainte de a se îndepărta, apucă să-l vadă destupînd sticla şi turnîndu-şi cu o viteză uimitoare, jumătate din conţinut pe gîtlej. Merse pînă într-o intersecţie pustie, unde dădu peste un miliţian care-şi pierdea vremea, aşezat pe o lădiţă, cu o gazetă pe genunchi.
"Fiţi amabil, cetăţene miliţian", îl abordă el, "puteţi să mă informaţi încotro s-o apuc spre hotelul Vostok?"
"Unul care dă ture... din şase litere", mormăi vajnicul apărător al legii şi ordinii, fără să-şi ridice privirile de pe pagina cu cuvinte încrucişate, "începe cu tî şi se sfîrşeşte tot cu tî!"

Îl lăsă baltă şi o luă drept înainte pînă se trezi dinaintea unei clădiri impunătoare, din beton cenuşiu cu o scară monumentală din granit siberian. Scara, holul pustiu şi biroul recepţiei aveau un aer trist, de muzeu prăfuit şi demult nevizitat. În spatele biroului un ins între două vîrste, cam negricios consuma conţinutul unei conserve de hamsii cu ceapă.
"Hotel Vostock?", se interesă Bezvkusniov.
"Hotel Vostock!", repetă papagaliceşte celălalt între două dumicaturi. Îşi şterse degetele unsuroase de poalele sacoului, apoi deschise un catastif gros şi-l întrebă:
"Numele, domiciliul stabil, starea civilă, ocupaţia actuală?"
"Bezvkusniov, Alexandr Petrovici, Volvograd, bulevardul Stepka Razin, numărul treizeci şi doi be, celibatar, funcţionar gradul doi."

Negriciosul închise registrul cu un plesnet sec:
"Camera pe care aţi rezervat-o s-a dat altei persoane... aţi sosit cu o întîrziere de douăsprezece ceasuri... îmi pare rău dar astea-s regulile în industria hotelieră!"

Bezvkusniov simţi că-l ia cu leşin:
"Şi eu ce fac acum, unde mă cazez? Nu puteţi să-mi daţi altă cameră?"
"Regret, dar n-au rămas decît camere matrimoniale, cu două paturi!"
"Daţi-mi, atunci o matrimonială dacă-i vreuna liberă!"
"Vă dau dacă-mi plătiţi diferenţa de preţ, face şaizeci de ruble pe zi!"

Greu încercatul amator de odihnă estivală oftă prelung dar îşi scoase portmoneul, plăti apoi înşfăcă cheia camerei şi se îndreptă într-acolo. Nu-i păsă că fereastra camerei nu se închidea, că-n baie îşi făcuse cuib o familie de gîndaci domestici, iar aşternuturile părea că fuseseră ultima oară schimbate pe vremea cînd ofiţerii albi ai lui Deninkin făcuseră popas aici. Se trînti în pat şi adormi de îndată. Nu apucă să doarmă însă decît vreo două-trei ceasuri fiindcă îl trezi o larmă neaşteptată. De afară se auzeau bubuit de talgere şi muzică de trompetă de credeai că trece o întreagă garnizoană. Ieşi în balcon şi, într-adevăr văzu o fanfară militară care dădea un concert inopinat sub ferestrele hotelului
"Nu vă supăraţi", strigă Bezvkusniov, "nu s-ar putea să cîntaţi mai încet? E trecut de miezul nopţii şi-s tare obosit de călătorie, aş vrea să dorm!"

Tambur-majorul îi făcu un semn prietenesc fluturînd o sticlă de şampanie în direcţia lui:
"Hai cu noi la petrecere, tăicuţule... o viaţă ai şi pe aia vrei s-o dormi!?"

Se trînti din nou în pat, astupîndu-şi urechile cu o pernă dar nu izbuti să aţipească decît în zori cînd intră un pescăruş pe fereastra întredeschisă. Se sculă şi se spălă cum putu, căci duşul era defect iar prin robinete curgea o apă ruginie, apoi coborî în sala de mese. Era aproape pustie, se pare că petrecăreţii din noapte trecută se odihneau încă, numai într-un colţ doi kazahi în cojocele de oaie îşi sorbeau ceaiul în tăcere. Se aşeză la o masă şi aşteptă cam jumătate de oră pînă cînd un ospătar tinerel, după înfăţişare rudă negreşit cu negriciosul de la recepţie, catadicsi să-l întrebe ce doreşte să mănînce.
"Adu-mi te rog nişte batog afumat şi-o salată de icre!", îi ceru el.
"Azi e joi, iar joia nu servim peşte. Pot să vă aduc pastramă de oaie sau nişte sîngerete!"

După micul dejun îşi îmbrăcă slipul, luă un prosop de baie şi ieşi în pragul hotelului.
"Încotro să o apuc spre mare?", îl întrebă pe recepţioner care se chinuia să alunge cu prosop nişte muşte verzui care se oploşiseră între perdele.
"Spre mare?" se miră acesta, "Dar ce vreţi să faceţi acolo?"

Bezvkusniov îi explică pe scurt că venise să facă băi de soare şi de mare, o adevărată binefacere pentru un organism ostenit ca al lui.
"Nu ştiu de-i o binefacere să te bată soarele în creştet dar apa-i murdară de cînd umblă în draci petroliştii pe-acilea!"

El se încăpăţînă însă să ajungă pe plajă, că doar de asta venise pe litoral şi află cu acest prilej că de cînd cu lucrările hidrotehnice dintre rîurile Amu Daria şi Sîr Daria, nivelul Caspicei scăzuse cu douăzeci de metri sub cel al Oceanului Planetar, iar Kurykul care în urmă cu douăzeci de ani se găsea la trei paşi de plajă, acum se depărtase binişor.

După doi-trei kilometri de mers printre tufe de scaieţi ajunse pe plajă rămase cu gura căscată. Nici urmă de umbreluţe de soare sau de turişti dezbrăcaţi întinşi pe nisip. De fapt, nici nisip nu vedeai, ci doar o întindere de trei kilometri de glod negru care emana o duhoare mai puternică decît cea emisă a unui abator în luna lui cuptor. Bezvkusniov trînti prosopul pe nămolul întărit şi aruncă o privire deznădăjduită spre largul mării. Valurile se înşirau domoale şi cenuşii, puţind a alge putrede şi a păcură, deloc îmbietoare pentru un scăldat. O luă din loc şi se îndreptă spre o mică peninsulă unde zăcea o epavă ruginită. Pe punte, un zdrahon cu părul negru şi creţ, îmbrăcat într-un tricou găurit, care izbea în tablele groase cu un baros. Bubuiturile asurzitoare se auzeau pînă hăt departe ca zgomotul unei furtuni.
"Bună ziua", îl salută el, "puteţi să mă informaţi încotro se află cel mai apropiat sat de pescari!"

Insul se opri şi-l măsură mirat:
"Ce treabă ai matale acolo?"
"Numai aşa, în vizită... poate mănînc şi-un borş de peşte cum numai pescarii ştiu să facă!"

Celălalt începu să rîdă şi rîse pînă-i dădură lacrimile:
"Bată-te să te bată de glumeţ... sat pescăresc zici? Păi, de cînd se desfiinţă brigada de taliane se împrăştiară toţi unde văzură cu ochii, nu găseşti picior de pescar pe-aici...
"Dar cu ruginătura asta ce-ai de gînd de-o ciocăneşti aşa amarnic?", se interesă turistul nostru.
"Dacă nu-i rost de prins peşte din ce vrei să-mi duc zilele? O fac bucăţi şi-o vînd la fier vechi, că tot nu-i de folos nimănui... cică la Krivoirog e-un munte de ruginături de-astea de peste mări şi ţări!"

Bezvkusniov se întoarse la hotel şi se trînti în aşternuturile slinoase gîndind deznădăjduit: "La ce naiba oi fi bătut atîta amar de drum? Nu tu plajă, nu tu foşnet de valuri... nici măcar de-o ciorbă pescărească n-am parte!"

Totuşi, un gînd optimist îşi făcu loc prin mintea lui plictisită:
"Musai să vizitez Povorotgorodul, barem cu atîta să m-aleg din concediul ăsta!"

Se îmbrăcă şi coborî la recepţie. Cînd îi auzi doleanţa negriciosul se scărpină meditativ în creştet.
"Dacă ţineţi cu tot dinadinsul, vă poate duce nepotu-miu, Grişa, cu motocicleta lui pînă acolo, dar vă costă douăzeci de ruble, că-i departe!"

Grişa, singurul ospătar din hotel, se tocmi şi ceru cincizeci de ruble, chipurile, pe lîngă benzină trebuia să cumpere şi-o bujie nouă, dar Bezvkusniov era atît de nerăbdător, încît i-ar fi dat şi de zece ori pe atît. Îmbrăcă costumul de voiaj nou-nouţ, îşi luă şi aparatul de fotografiat Zenit şi se înghesui în ataşul MZ-ului 175. Nici dacă ar fi participat la expediţia celor zece mii de eleni conduşi de Xenophon prin Mesopotamia n-ar fi fost mai entuziasmat. Drumul, ce-i drept, era o înşiruire de urcuşuri, coborîşuri, întoarceri şi ocoluri demne de Anabasis, încît după trei ore de mers prin praf şi pietre părea că motociclistul s-ar fi rătăcit. Ajunseră pe culmea unui dîmb sterp, plin de ciulini, iar în vale zăriră un şir de barăci din tablă, acoperite cu carton asfaltat. În mijlocul acelor clădiri modeste zăcea o sondă înconjurată de o baltă circulară de păcură. Locul avea un aer straniu, se vedea că petroliştii care locuiseră vremelnic acolo plecaseră în grabă şi, după toate indiciile, era populat doar de stăncuţe, huhurezi şi popîndăi de stepă.
"Iaca şi Povorotgorodul!", zise Grişa scoţîndu-şi ochelarii de protecţie plini de colb.

Călătorului nu-i venea să creadă şi-l întrebă:
"Ăsta-i Povorotgorodul? Nu se poate... nişte barăci ca vai de ele! Pesemne că te-nşeli, tinere, Povorotgorodul e un oraş mirific, un loc de basm, pe care de-l vizitezi nu-l uiţi în veci!"
"Nu mă-nşel nene, la intrare se află şi-o tablă cu numele, alb pe negru!"

Porni din nou motorul motocicletei şi-l duse să vadă îndeaproape locul. Lui Bezvkusniov îi dădură lacrimile de deznădejde şi scînci:
"Ce să fac eu aici? Ce amintiri pot dobîndi?"
"Ai putea să faci o baie în tăul cu păcură. Cică ar face bine la reumatisme!", zise Grişa mestecînd alene un fir de grîu sălbatic.

Cînd se întoarse în Volvograd, colegii de la Institutul regional de planificare şi planificare îl iscodiră de cum intră pe uşă:
"Eiii, Saşa, cum a fost în concediu? Ai vizitat Povorotgorodul?"
"L-am vizitat", spuse Bezvkusniov, "şi-ntr-adevăr este aşa cum se povesteşte: un oraş mirific, cum altul n-am văzut pînă acum!"