Bomboanele lui Paul

Povestea pe care v-o spun s-a întâmplat cu mai bine de 20 de ani.
Povestea pe care v-o spun s-a întâmplat azi şi se întâmplă dintotdeauna. Mergeam către piaţă... deşi, nu ştiu exact dacă ar trebui să îi spun aşa acelui loc în care anual pe data de 25 decembrie se adună oamenii doar pentru a face schimb de bomboane, pentru a fura sau pentru a fi prinşi doar cu ambalaje, care mai apoi le pot aduce ani grei de detenţie. Mereu ţin bomboanele la piept, adică în buzunarul stâng de la palton am trei, iar în cel drept încă două. Maică-mea îmi zicea cu mult timp în urmă, acum muuulţi ani, poate înainte să fi avut loc Marea Prăbuşire a Economiei, cauzată tot unor conflicte ale departamentelor de restituire a bomboanelor, aşa, îmi spunea că sunt imatur, că nu voi reuşi să am niciodată mai mult de 5 şi că voi rămâne mereu un adult întârziat pierdut într-o mare nebuloasă a timpului, până când moartea mă va împături ca pe un ambalaj şi mă va arunca la cel mai apropiat coş de gunoi. Mereu mi-l dădea exemplu pe frate-meu, Paul, care acum studiază Medicina, în domeniul detartrajului şi eliminării reziduurilor dulci, şi care până la vârsta de 15 ani acumulase mai mult decât am reuşit eu până acum. Doamne, cât aş fi vrut să fiu ca Paul. Îmi doream din tot sufletul să îl întrec, să îi arăt mamei că până şi un fabricant de ambalaje / mai apoi şomer, ar reuşi să îşi depăşească fratele pururi premiant, la învăţământul primar, gimnazial, liceal şi mai apoi universitar... Dar, am realizat ceva. Bomboanele în toată deplinătatea lor, şi oricât de scumpe ar fi, oricât de greu s-ar câştiga, nu mai reprezintă nimic pentru mine. E adevărat, bomboanele îţi aduc inteligenţă, îţi aduc fericire, îţi aduc sănătate, noroc, agilitate, carismă, atrag oameni influenţi de partea ta, îţi pot cumpăra cheia spre succes... Dar tot bomboanele ne distrug ca oameni, sau cel puţin, mă distrug.

La naştere, fratele meu a primit bomboana care îi aducea darul ambiţiei, tatăl meu pe cea a simţului artei, mama pe cea a gândirii raţionale... Eu am fost singurul din familia mea care nu a primit vreun dar extraordinar, căci pe bomboana mea scria bunătate. Dar toţi oamenii se nasc buni, deci a fost o totală viclenie din partea Camerei să îmi dea acest titlu. Camera e formată din 30 de oameni, cei mai puternici şi cei mai faimoşi deţinători de bomboane. Unii s-au lansat datorită calităţilor extraordinare pe care le-au avut, alţii pe căi mai puţin cinstite. Ultimul om care a intrat în această Cameră a făcut-o cu 20 de ani înainte să mă nasc eu, deci putem spune că toţi aceşti membri ai Camerei sunt nişte veterani, nişte bătrâni care au crescut în putere după Marea Prăbuşire a Economiei.

Bomboanele nu au gust. Şi v-o spun drept, fiindcă am încercat-o pe a mea. La 7 ani am primit bomboana respectului faţă de mediu (drept să vă spun, nu ştiu ce mediu, fiindcă nu prea exista nimic natural în oraşul nostru) şi într-una din zile, din lipsă de ocupaţie şi fiindcă oricum nu prea mă ajuta, i-am desfăcut ambalajul verde şi am pus-o pe limbă. Îmi aduc aminte că aproape a sfârâit când mi-a atins cerul gurii într-o îmbrăţişare strânsă, intensă şi plină de cruzimea unui copil care e curios să afle adevărul. Apoi, nu am mai simţit nimic. Era ca o bucată sfărămicioasă de piatră, era stearpă şi lipsită de vreun gust... Mulţi îmi spuseseră că bomboanele au gust în funcţie de cel care le deţine. Dacă eşti un om bun, bomboana e dulce, în schimb dacă eşti viclean, bomboana poate deveni sărată sau acră. Probabil nişte mituri ale bătrânilor, căci eu nu am simţit nimic şi ca atare am scuipat-o. S-a rupt în zeci şi sute de bucăţele. Maică-mea a auzit zgomotul produs de ciocnirea cu cimentul şi m-a apucat de păr. O săptămână întreagă nu am mai ieşit din casă, în ciuda explicaţiilor pe care le-am oferit. Mama era înzestrată cu gândire raţională, dar era violentă de cele mai multe ori, deci s-a prins că tot ce voiam să fac era să încerc gustul şi nimic mai mult. Frate-meu nu a făcut nicio greşeală în toată viaţa lui. Mama nu s-a atins nici măcar cu un deget de părul său blond, iar la ultimele statistici Paul era printre cei mai bine cotaţi din oraş la capitolul număr / calitate bomboane. Asta e o parte din lista care a fost furnizată pe site-ul Institutului de numărare şi contorizare a Bomboanelor:

Paul Daniel - profesor doctor, medic în domeniul detartrajului dentar, 45 de ani. Bomboane obţinute de-a lungul carierei:
bomboana ambiţiei (1937 / Notthingham) - acordată la naştere;
bomboana carismei (1940 / Manchester) - acordată în urma solicitării din partea mătuşii sale, Avril;
bomboana inocenţei (1942 / Notthingham) - acordată în urma solicitării domnului John McGommery, care a constatat inocenţa de care tânărul Paul, în vârstă de 5 ani dădea dovadă;
bomboana inteligenţei (1947 / Notthingham) - acordată în urma rezultatelor excepţionale la învăţătură;
bomboana perseverenţei (1952 / Londra) - datorită mutării cu studiile în capitala Angliei;
bomboana călătorului (1957 / Berlin) - acordată în urma călătoriilor prin următoarele ţări: Anglia, Franţa, Belgia, Germania;
bomboana sănătăţii (1960 / New Orleans) - datorită studiilor pe care Paul le face în Medicină;
...

Ultima scrisă era:
bomboana geniului marcant pentru un domeniu (1982 / Washington D.C.) - în urma obţinerii titlului PhD în domeniul Medicinei aplicate.

Lista cuprindea 32 de bomboane, mai mult sau mai puţin importante, dar care îl cotau pe Paul drept al doilea cel mai puternic om din Washington D.C. şi la nivel naţional al treisprezecelea cel mai influent om. Era interesant faptul că fratele meu reuşise ca până la 45 de ani să ajungă atât de departe. Cei mai mulţi de pe această listă aveau peste 80 de ani şi Garreth Henrich, cel mai puternic om din lume avea peste 123 de ani. Da, bomboanele te fac să trăieşti muuuult timp. Se spune că cei care rămân fără nicio bomboană mor după mai puţin de 3 zile. În acest interval de timp, Camera le acordă şansa de a-şi recupera măcar una dintre bomboane. Unele îţi adaugă o zi în plus de trăit, altele un an, iar altele poate chiar zece. Nu există vreo listă care să îţi spună cât de mult poţi trăi în funcţie de bomboanele obţinute, căci astfel totul ar putea îndemna la fraude.

Într-o zi voi reuşi să îl depăşesc pe frate-meu... dar până atunci trebuie să cumpăr un kilogram de ambalaje roz pentru decoraţiunile de pom. Iarna împodobim trestiile pe care le creştem pe timp de vară. Avem hectare întregi cu trestii de zahăr, cu arbori dulci (aşa le spunem arborilor de cacao) şi sute de arini cu plantaţii de sfeclă de zahăr. Apoi, în zona industrială avem laboratoare de obţinere a glucozei, a coloranţilor artificiali şi a aromelor nutritive. Aceste fabrici sunt adevăraţi mastodonţi de beton şi fier armat. Nu au o arhitectură anume, forma este una neregulată. Unele sunt tetraedre, iar altele au formă elipsoidală. Toate se completează una pe alta şi dau o singură impresie, aceea de bomboană ambalată. Eu lucrez în sectorul care seamănă cu codiţa din lateral stânga a unei bomboane. Toate fabricile sunt vopsite fie în galben, fie în roşu, astfel încât se completează într-un joc de zebră.

Mereu m-am mirat cum au apărut bomboanele. Domnul Gill, şeful meu, de altfel, mi-a explicat că acum milioane de ani, au existat doar doi oameni, o femeie şi un bărbat (drept vă spun că nu îmi mai amintesc numele lor). Se spune că ar fi fost inocenţi, că nu ar fi existat vreun motiv pentru care să aibă vreo necesitate, fie de bucurie, de sănătate, agilitate, carismă, de şarm şi altele, dar deodată totul s-a schimbat. Cei doi oameni s-au apropiat unul de altul, de parcă între ei ar fi existat doi magneţi de poli opuşi. Unul a căzut în braţele celuilalt, iar cel mai probabil bărbatul şi-a atins buzele în formă de bezele de gura caramelizată a femeii. În atingerea dintre cei doi s-a format prima bomboană existentă şi de altfel, singura bomboană cu mesaj negativ din tot Universul. "Distrugerea", aşa se numea, şi era învelită într-un ambalaj negru, împodobit cu unele punctuleţe galbene sau crem, de forma stelelor. Totul s-a năruit pentru omenire în acea zi. Cei doi au trebuit să o ia de la capăt, să îşi întemeieze o nouă lume şi să culeagă toate bomboanele pentru a opri degradarea treptată a vieţii. Dar distrugerea nu încetează în nicio clipă, iar la final totul se va termina prin dispariţia oricărei bomboane. Oricum, astea-s mai mult poveşti. Eu nu sunt o fire aşa religioasă încât să cred inepţiile domnului Gill, un bătrân înfundat şi morocănos, care trăieşte doar din resturile de bomboane pe care alţii le aduc la fabrică. Eu sunt doar un biet muncitor, eu sunt doar un biet lucrător...

Eu sunt...
...
Cine sunt eu de fapt?

Mereu m-am întrebat asta. Mulţi mi-au zis că sunt un ratat. Că nu voi avea mai mult decât alţii niciodată. Mi-au zis că sunt în urmă, că am probleme psihice, că sunt noncoformist şi voi fi conformat doar prin forţă şi violenţă de către alţii. De fapt, eu sunt un om de vârstă mijlocie (am 52 de ani) care se luptă cu un copil. Mă uit în oglindă şi îmi spun că bomboanele nu mă vor ajuta vreodată. Eu sunt copilul pe care îl văd când închid ochii. Sunt copilul frustrat şi care a fost mereu comparat cu alţii. Alţii au fost mereu bomboanele din viaţa mea, eu doar un ambalaj transparent. Sunt acel copil de acum 45 de ani care a fost curios să guste bomboana banală, bomboana verde. Cel care a crezut că gustul îi va năpădi porii şi îi va smulge firele de păr din cap, într-un extaz care îţi dereglează simţirile, dar care s-a ales cu păr rupt doar de către maică-sa. Mai am foarte puţină ciocolată şi foarte puţine ambalaje pe care să scriu.

Azi dimineaţă am trecut pe lângă piaţă. Un copil era lovit de către un bătăuş stradal. Îi fura până şi ultimele bombonele împăturite într-o folie albă de staniol. Era un copil micuţ, cu ochi albaştri, ciufulit, cu o zgârietură foarte urâtă deasupra arcadei. Avea un cojoc maro, care îi împăturea corpul firav în multe straturi. După ce bătăuşul l-a jefuit, l-a ridicat de gulerul cămăşuţei pe care o purta şi l-a izbit de pământ. Era plin de sânge. Am fugit spre el şi i-am întins mâna. Am desfăcut bomboana pe care scria Respect, am aşezat bucăţica de ciocolată în buzunar, iar ambalajul i l-am transformat în pansament. După un sfert de oră şi-a revenit în simţiri. Mi-a zis că îl cheamă David. I-am zis că mă cheamă Gabriel. L-am minţit, numele meu adevărat nu e acesta, dar aşa prefer să mi se spună. Mi-a mai spus că mai are doar o bomboană pe care o ţine mereu sub căciulă, dar şi că ai lui l-au părăsit de mulţi ani pe străzi fiindcă era "incompetent" şi soră-sa îl întrecea în orice domeniu. Avea 7 ani. Am scos bomboana Respect şi am împăturit-o într-unul din ambalajele roz pe care le cumpărasem pentru brad. Am mai scos o bomboană violet pe care scria Altruism şi i-am pus-o în buzunarul drept. O altă bomboană, de această dată roşie i-am aşezat-o în palma micuţă şi neagră. S-a uitat cu ochi mari la mine. "Sănătate?! Dar asta e o bomboană foarte rară! Domnule, trebuie să o păstraţi. I-am zâmbit şi am de înţeles că de acum e bomboana lui, în timp ce îl sfătuiam cum să îşi ascundă micile averi astfel încât nimeni să nu-l mai prade. Am scos din palton ultimele două bomboane şi i le-am arătat. L-am întrebat ce are sub căciulă, iar el mi-a zis că ar face schimb oricând cu mine. Ne-am înţeles şi am convenit să îi dau o bomboană albastră şi una verde cu maro pentru cea roşie de sub căciulă. Nu am desfăcut-o, nici nu m-am uitat la ea. L-am ţinut de mână şi l-am dus în staţia de tramvai căci trebuia să ajungă în alt district. M-a îmbrăţişat. Avea ochii plini de lacrimi, iar semnul de pe arcadă se micşora şi se mărea odată cu expiraţiile sale. Am mai scos din punga de un kilogram de ambalaje încă vreo 20 pe care i le-am pus în buzunar. Cu câteva mi-am şters ochii (căci şi mie îmi venea să plâng), iar cu altele i-am şters ochii lui. I-am întins mâna, iar el şi-a apropiat-o de a mea tremurând. Apoi a urcat în tramvai şi nu l-am mai văzut.

Povestea pe care v-o spun s-a întâmplat cu mai bine de 20 de ani.
Acum am 92 de ani. Soarta a făcut ca totul să se schimbe. De la o singură bomboană rămasă am ajuns la câteva zeci. Sunt pe lista celor mai importanţi oameni. Fratele meu, Paul, s-a stins acum trei săptămâni. Am fost la înmormântarea lui şi am plâns. Iar astăzi, mă îndreptam spre cimitirul său, coborând pe aleea Pieţei. Lumea mă salută, eu salut lumea. V-am spus că sunt destul de cunoscut. În mijlocul aglomeraţiei, am văzut un copil micuţ jefuit de un bătăuş barbar. Un bărbat de vârstă mijlocie a fugit şi l-a ridicat pe cel mic. I-a întins mâna sa neagră şi au făcut schimb de bomboane. I-a pus una verde sub căciula portocalie pe care o ţinea pe cap. M-am uitat prosteşte la ei. Ceva s-a întâmplat cu mine aşa că am fugit spre cei doi. E greu să fugi la 92 de ani, dar încă o duc bine. Văzându-mă, aceştia s-au crispat. Probabil e o mirare să vezi un moşneag bine, aranjat, cu pălărie şi baston care se apropie în fugă şi se înghesuie prin mulţime doar pentru a vedea un conflict comun. Am pus servieta pe genunchi şi am scos o pungă întreagă de bomboane vişinii, albastre, galbene, portocalii. Am pus-o între ei, în timp ce toţi cei din jur aveau o faţă confuză. Unii strigau că sunt nebun, unele femei plângeau, bărbaţii mă înjurau fiindcă nu am împărţit şi cu alţii darurile mele. I-am strâns mâna neagră bărbatului de vârstă mijlocie şi am plecat. Ajuns în faţa cimitirului, m-am dus ţintă către mormântul lui Paul. Mi-am dat jos pălăria pentru a mă închina, iar din ea a căzut o bomboană roşie. I-am citit ambalajul pentru prima oară în viaţa mea. I-am tras cu putere codiţele ambalajului şi s-a desfăcut ca un diamant rubiniu. Am pus-o pe limbă şi într-o încleştare a dinţilor am simţit cum totul începe, cum totul ajunge la echilibru, cum totul se termină... Gustul era unul aparte, nu mai avusesem niciodată senzaţia aceea, îmi circula prin tot trupul şi mă făcea să mă cutremur la gândul că sfârşitul meu se apropie. Mi-am ridicat bastonul, l-am înfipt în lutul moale, iar în vârful său am lăsat ambalajul. S-a făcut întuneric, iar reflexia lunii mi-a dezgolit trupul moale şi galben asemenea scrisului cursiv de pe bomboană: Fericire.