- Mi se întâmpla uneori... primăvara. Simţeam cum se zbate ceva ce nu-mi aparţinea. Şi totuşi... totuşi...
- Înţeleg. Ce vi s-a spus?
- Deşi m-au avertizat să ţin totul secret, nu am mai putut. Se întâmpla de prea mult timp, mai ales primăvara. Ştiţi, odată aveam o pălărie de paie. Am fost afară. Soarele bătea uşor spre violet. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată, pare că aduce ploaie, dar nu e decât un moft cromatic. Mi-am luat o carte foarte groasă despre un pustnic cu nume egiptean care iubea, ca şi Pygmalion, rodul propriei creaţii, o femeie de cristal. M-am aşezat la umbra unui cireş japonez. Aveam aşa ceva în apropiere. Ţineam mult la acea pălărie. Era deosebită în felul ei, atemporală aş putea spune. Atunci am început să lăcrimez. De la prea mult violet cred. Am simţit cum se zbate... şi o rafală mi-a zburat pălăria. A fost ultima dată când am văzut-o.
- Îmi pare rău.
- Nu-i nimic. Am înţeles că se mai fac pălării asemănătoare. Când m-a vizitat Ana, terminasem cea mai recentă pictură a mea, un peisaj de primăvară. Încercasem să uit de ultima întâmplare şi să mă axez pe activităţile care îmi făceau plăcere şi mă rupeau de lume. Dar nu a durat prea mult până au sosit din nou...
- Cine?
- Ele... zbaterile... tremurânde, flămânde...
- La fel ca şi până atunci sau ceva se schimbase?
- Într-adevăr, dacă puneţi problema astfel, parcă nu mai erau la fel. Acum erau mai intense. Cu cât apăsam mai tare tuşele, cu cât respiram mai adânc mirosul de ocru şi de turcoaz, cu atât mai tare se proiectau în mine. Erau viclene, ca nişte fantome însetate de oase, de vene. Am încercat să le pictez. Nu pe ele, ci senzaţiile. M-am gândit că aş putea să le închid în culoare, în tablou, dar am eşuat lamentabil. M-am apucat să lecturez cu voluptate volume întregi de proză, poeme, ziare, doar-doar oi reuşi să le storcesc între două foi, ca pe nişte muşte patetice ce erau. Însă nu mi-au dat pace.
- Totuşi, ce vi s-a spus?
- M-am dus la un vraci cunoscut pentru tratamente secrete şi eficiente. Mi-am pus un pardesiu bleu şi ochelari de soare. Înţelegeţi de ce. Începuse să bată la ochi... Râdeţi? Ştiu, e chiar hilar. Vraciul m-a întâmpinat cu o încreţire a frunţii, asemănătoare unui spasm cadaveric. Cred că bănuia ceva.
- Dar cum ar fi putut bănui?
- Nu e foarte greu, când te naşti cu un ochi în frunte. Omuleţul nu era prost deloc, ştia că ochii unei femei ascund multe, mai ales când au o culoare ca a mea. Avea o casă bizară, care aducea a moschee, dar îi lipsea caracterul sacru. M-a condus într-o cameră scundă, în care parcă te scufundai, căci era sub nivelul podelei. Mi-a dat o pereche de papuci roşii, cu iz oriental, atenţionându-mă să păşesc extrem de atent, ca şi când aş fi pătruns în odaia unui muribund. Însă la fiecare pas pe care îl făceam, podeaua scârţâia lugubru. Dacă aţi auzit vreodată tânguitul unei vrăbii strivite de o greutate... Simţeam o apăsare în moalele capului. Vraciul mă spiona din când în când, zâmbind laconic. Era diabolic. Ştia, cu siguranţă ştia!
Odată pătrunşi în camera scufundată, apăsarea a dispărut. Am zărit imediat un fotoliu cu două braţe aproape umane. Se prelungeau în câte trei degete lungi, lemnoase. Mi-a fost teamă să mă aşez, dar vraciul a insistat. M-am aşezat, dar nu mi-am proptit mâinile de celelalte. Ar fi fost prea mult... Mi-a adus un cufăr pe care l-am deschis cu oarece dificultate. Nu m-am aşteptat să găsesc în el apă cu reflexe violete. Mi-a dat de înţeles prin câteva gesturi că vrea să îmi clătesc ochii. Am făcut întocmai, şi câteva minute mai târziu, obiectele din cameră au început să-şi piardă forma şi nuanţele. Chiar şi vraciul devenea mai estompat, până ce nu a mai rămas din el decât o schijă de lumină. Orbisem.
A urmat o perioadă liniştită, după atâta timp. M-am deprins rapid cu mersul prin casă. Nu mă mai loveam de mobilă, şi chiar mă tundeam singură.
Şi... am reluat vizitele la domnul Roi. Nu ne mai vorbiserăm de foarte multă vreme. Vedeţi dumneavoastră, îşi pierduse ambele mâini într-un accident neobişnuit. De aceea avea două proteze din sticlă. Întotdeauna i-au plăcut lucrurile rafinate. În acea vreme am fost fericită. Nicio zbatere. Luam masa împreună şi ne povesteam cele mai absurde lucruri. Domnului Roi nu îi păsa că sunt oarbă, iar mie nu îmi păsa că nu putea să mă cuprindă în braţe. M-a ajutat să cos, să împletesc, şi sub îndrumările lui, am reînceput să pictez. Vă întrebaţi cum. El îmi dicta. Există transe în care unii oameni levitează, altele în care comunică telepatic cu spiritele celor morţi. Noi pictam împreună. Îmi petreceam zile în şir tricotând ori ascultându-l pe domnul Roi cum îmi citeşte. În câte o noapte, îmi cânta la pian o baladă de pe vremea menestrelilor. Îşi putea mişca degetele, muşchii mai transmiteau încă impulsuri fantomei mâinii.
Eram atât de fericită! Nu ne vizita nimeni în afară de băiatul care aducea uleiuri pentru pictură. Domnul Roi a început să îmi dea lecţii de latină şi greacă veche. Uneori ne vorbeam doar în latină. O singură dată am ieşit oficial. A fost ceva spontan, o plimbare cu barca, un lac familiar nouă, unde văzusem cândva o lebădă neagră. Soarele îmi brăzda pleoapele ca mâna unui pianist. Mi-l imaginam violet pentru că nu era la fel de cald ca altă dată. După ce am ajuns acasă, s-a întâmplat. Tragedia... Ne-am aşezat la gura sobei. Flăcările trosneau cuminţi. Nu-mi dau seama cum, dintr-o dată, o mică bucată de jăratec a făcut un salt mortal, până pe obrazul meu. Am tresărit. Nu am realizat că în mişcarea mea bruscă, l-am dărâmat pe domnul Roi... Un val de cioburi mi s-a spart de timpane, ca de nişte stânci monstruoase. Am ştiut atunci că totul este pierdut. Totuşi, m-am aplecat cu disperare să strâng fragmentele de sticlă şi mi-am îmbrăcat mâinile într-o mantie de sânge cald. Să închizi bine uşa, să nu intre şobolanii!
Au fost ultimele lui cuvinte. Le-am auzit în fiecare noapte de când am abandonat locuinţa domnului Roi. Undeva în colţul ochiului, au început să mă zgârie cioburile împrăştiate pe covor, lângă sobă... Şi pentru întâia oară, după o jumătate de an de orbire, am văzut culori. Roşu, albastru, verde, violet... mai ales violet. Dar ele s-au întors... şi odată cu cu ele şi vederea mea.
- Care a fost primul lucru pe care l-aţi văzut?
- Oh...îmi aduc bine aminte. A fost un tablou pe care l-am realizat împreună cu domnul Roi. Acum îl desluşeam foarte clar: doi tineri pe malul unui lac, contemplând o bărcuţă de hârtie. Tălpile fetei sunt roşii, dar urma lăsată de ele este trandafirie...
- Nu v-a fost greu?
- Greu?
- Să vedeţi din nou.
- Ba da. Mi-a trebuit mult să mă obişnuiesc cu luminile puternice. Uneori mă ascundeam în cea mai întunecată cameră şi mă închipuiam o cârtiţă oarbă, moţăind în intestinele pământului. Doar că ele m-au găsit şi acolo.
- Vă referiţi la...?
- Da. Netrebnicele, diabolicele...
- Pe vraci nu l-aţi mai căutat?
- Am fost la el. Am bătut la uşă. Mi-a răspuns o femeie chircită parcă de greutatea casei, care m-a informat că domnul s-a mutat. Nu mi s-a dat vreo adresă. Ochii mei o speriau. Am plecat tristă. Nu îl învinovăţesc. A încercat să mă ajute, dar nu s-a putut. Problema mea nu este una tocmai... obişnuită.
- Credeţi că vraciul a fugit de dumneavoastră?
- Poate. Cred că a obosit.
- Mă iertaţi, am fost deplasat. V-aţi mai dus la cineva?
- Da, am fost la nenumăraţi doctori, dar răspunsul a fost mereu acelaşi: doamnă, nu aveţi nimic. Am fost chiar şi la un preot, dar nici spovedania nu m-a ajutat.
După un timp, am primit o vizită de la sora mea. Îi murise soţul, dar refuza să poarte haine de doliu. Era o fire boemă, îi plăceau culorile deschise. Eu nu am fost niciodată ca ea. Am început să ieşim amândouă în oraş, ne-am dus la operă până am epuizat toate spectacolele, ne-am plimbat pe aleile parcurilor, am luat lecţii de canto.
Dar ele au continuat să vină... Sora mea ştia, dar le punea pe seama surmenării şi a singurătăţii. Într-o zi însă i-am dat de gândit, după o izbucnire nervoasă. Aveam mai mulţi invitaţi, eram la masă. Am aruncat cu un pahar în cineva. S-a spart de perete în mii de bucăţi. De atunci sora mea m-a rugat în genunchi să nu mai ies din casă, pentru a nu mai face rău altcuiva. Am ascultat-o, căci era şi dorinţa mea. Am petrecut mult timp singură în camera de la etaj, unde citeam cu nesaţ tot ce apucam.
Şi poate aş fi putrezit acolo, într-o rochie de satin, dacă nu ar fi fost Felix... Era un băiat delicat şi inteligent. Venise la noi cu fratele său, care îi făcea avansuri surorii mele. Ştia să cânte la vioară, îl auzeam de sus. A vrut să mă vadă. A fost singurul care mi-a simţit zbaterea. A vibrat în el, la fel ca vioara, dar mult mai aprig. I-a cerut printre lacrimi surorii mele să îl lase să mă zărească, fie şi preţ de o clipă. Încuviinţarea a sosit mai repede decât mă aşteptam. Sora mea îşi pierduse demult urma în cearşaful cald al bărbatului nou. Eu eram o umbră zăvorâtă.
Citeam o poveste cu prinţese, când am văzut uşa camerei mele deschizându-se timid. Felix tremura, la fel ca şi mine, la fel ca şi ochiul meu. Mi-a cuprins mâinile strâns, şi căzând în genunchi lângă mine, mi-a sărutat unghiile cu ardoarea unui vânător de relicve preţioase. O oră întreagă am rămas astfel încremeniţi. Zâmbind. Ştiind. Într-un final, Felix m-a privit şi i-am surprins ochii îmbătrâniţi, ca şi când ar fi stat martori naşterii universului, de-a lungul a mii de ani lumină. Privirea lui trecuse dincolo de mine. Simţeam cum un vultur îmi străbătuse măruntaiele, ieşind cu sufletul meu în cioc. N-am să uit niciodată ce mi-a spus...
- Vă ascult...
- De ce? De ce suferi singură? Nu ştii că mai sunt şi alţii ca tine? Vino cu mine. Ai să vezi.
Am ieşit din palatul searbăd - două păpuşi fără ochi. Am fugit. Doamne, cât am fugit! Ni s-au topit pantofii, ne-au sângerat tălpile. Nu ne-am oprit decât în faţa unui bărbat înalt, cu pălărie de paie. Am vorbit mult cu acest individ misterios. Mi-a spus lucruri extraordinare pe care, auzindu-le a doua oară, nu le-aş mai putea înţelege. Nici acum nu pot fi încredinţată că nu a fost decât un vis. Dar nu poate fi... pentru că am aflat...
- Aţi aflat?
- ...
- Doamnă?
- Zbaterile... de ce mi se întâmplă primăvara, de ce îmi tulbură ochiul...
- Dacă doriţi să facem o pauză, nu este nicio problemă. Vă pot lăsa să vă odihniţi, avem o cameră de aşteptare.
- Nu, nu este nevoie.
- Vă daţi seama că ceea ce îmi veţi spune poate produce o schimbare... ireversibilă.
- Da, dar nu-mi mai este teamă. Felix a deschis porţile, eu l-am urmat. M-a eliberat. Omul cu pălărie de paie m-a adormit. Mi-a dat să beau ceva. Când m-am trezit, Felix mă ţinea de mână. S-a terminat, mi-a spus. Am observat că strângea ceva în cealaltă mână. L-am rugat să-şi descleşteze pumnul. Atunci am văzut...
- Ce era?
- Un fluture.
- Nu înţeleg...
- L-am avut dintotdeauna. La început a fost un cocon, eram mică. Dar în timp a vrut să zboare. Mai ales primăvara, când oamenii speră.
- Iar acum?
- Acum e prea târziu.
- Şi Felix? V-aţi mai întâlnit cu el?
- Domnule, mă amuzaţi. Credeam ca ştiţi că oamenii ca noi nu trăiesc mult. La fel ca fluturii. Îşi scutură aripile de câteva ori, apoi se retrag să moară.
Bărbatul a lăsat deoparte caietul, privind pierdut la perdeaua care flutura în adierea vântului.
