Nisipul din sandale (I)

- Ai bănuit că o să te aduc aici?
- Nu. E atât de frumos...
Siluetele pescarilor se amestecau cu marea, care-i înghiţea preţ de câteva minute, apoi îi reda ţărmului, plictisită. Fata avea ochii umezi, iar eşarfa i se încolăcea tot mai tare în jurul gâtului, ca un boa flămând. Simţea că se micşorează până la dimensiunea buzunarelor lui. Îl privea şi acum tot pe furiş, abia reuşind să-i desluşească ochii. O intimida până şi medalionul de la gâtul lui. Pentru prima dată, mergea în picioarele goale pe nisip, fără să-i fie frică de mustrarea mamei, al cărei glas răsuna acum stins, dintr-o scoică: Nu aşa. Pune şosete, ai să răceşti.
- Nu trebuie să ne fie teamă de singurătate.
Doamne, ce aiurea sună vocea lui, parcă ar veni de la capătul lumii.
- Eu nu mă tem de nimic.
S-a îmbujorat, iar eşarfa a strȃns-o şi mai mult. A făcut cȃteva calcule. El era prea mare şi ea prea mică. Amândoi nu încăpeau într-o coajă de cocos.
A tras-o uşor către el. Din nou, acel miros familiar de alge. L-a întrebat odată dacă s-a parfumat, dar el a ridicat din umeri spunând că vine din altă parte.
De ce nu sunt şi eu mai înaltă şi mai cultă?

Au ajuns în faţa unui dig. Scrutând orizontul, a văzut digul cum se scutură fioros, şi deschide o gură imensă, cu dinţi din stalactite şi smalţ. Dacă n-ar fi fost ţărmul, ar fi înaintat cu siguranţă spre ei. Intuia că are un plan. În fond, o momise până aici. Retrăia momentele întâlnirii la gară, apoi ale călătoriei cu trenul. Nu ştia dacă visase, ori fusese aievea atingerea timidă a unor buze reci pe fruntea sa. Se jena de roşeaţa din obraji, pe care el i-o studia cu blândeţe. Cândva, şi-a atins obrazul, sperând că rotocolul trandafiriu de emoţie se va lua. În schimb în palmă a zărit doar o pată violet.

- De ce eşti atât de secretos?
Braţul lui s-a retras pentru câteva clipe. Era enervant când cădea pe gânduri minute în şir. Cred că n-am ştiut niciodată ce are în cap, dacă sunt paie, ghemotoace sau bijuterii. Pentru o fracţiune de secundă, o peliculă semi-compactă l-a învăluit şi întregul lui trup a devenit o hologramă bruiată de straturi de ceaţă. Fata a clipit înfricoşată şi a închis ochii. Când şi-a ridicat pleoapele, era la fel de material ca primă dată când îl întâlnise, sprijinit de un zid, fluierând a pagubă.

- Enigmaticul are farmec până în momentul în care devine un secret în pielea goală.
- Ce tot mormăi acolo? a tresărit ea, intrigată.
El a continuat absent:
- Când ştii prea mult se pierde din farmec. Te-ai speriat când telefonul a sunat în miez de noapte, dar te-ai înspăimântat când ai aflat că te iubesc. Acum ştii. Acum e altfel.
Îl înţelegea - îşi zicea ea. El era diferit, ca şi ea.
- Dacă vezi o pasăre trecând prin dreptul soarelui la apus, cineva drag se gândeşte la tine.
- Eu mă gândeam la cât de mult îmi doresc o bicicletă nouă. Aşa că cine ţi-a zis asta te-a informat prost, s-a amuzat el melancolic.
- Mereu ai refuzat să fii superstiţios, s-a bosumflat ea.

Fata s-a strâmbat şi a desenat în aer un cap de pisică. Acum că se aşezase în nisip, printre melcii de mare, el i se părea o statuie uriaşă. I-a întins braţul şi mâna ei firavă, jumătate din a lui, s-a topit în palma caldă, bronzată. În ochii lui sclipea ceva nedefinit.
- Să mergem.

S-au plimbat de-a lungul castelelor de nisip. Soarele atârna de un nor în formă de saltimbanc. Nu se mai zărea nici un contur. Orizontul se topise în recifele de corali. Au ajuns la începutul timpurilor, sau cel puţin aşa o minţise el.
- Încă te mai ustură tălpile?
- Nu, dar cred că mi-a intrat o stea de mare în sanda. De-asta mi le-am scos.
- Nu-i nimic, toate trec...
- N-am să uit niciodată vacanţa asta, a rostit ea, potrivindu-şi eşarfa.

Dintr-o dată, el s-a oprit cu o mişcare mecanică, îndreptându-şi privirea spre un şir de stânci presărate în mare la o distanţă de câţiva metri.
Oare de ce s-a oprit? De ce mă evită? Avea o senzaţie ciudată, ca şi când gândurile i se dizolvau şi se amestecau între ele, aşa cum se mai amestecă nisipul cu apa mării. O încerca un fior pornit din locul unde ştia că se găseşte inima ei. Unde sunt? Încerca să-şi amintească ce făcuse când a deschis ochii de dimineaţă, înainte de călătoria lor. Nu era prima dată când memoria îi juca feste. Totuşi acum era altceva. Acum însuşi timpul ameninţa să o şteargă din calendarul său. Adevărul e că niciodată n-am ştiut cine sunt. Am avut o idee vagă în privinţa asta şi am trăit mereu prin Aron. Mă întreb dacă existăm doar în virtutea unei legi organice sau suntem mai întâi suflete care se îmbracă în carne.

Aron privea în continuare la stânci. Mâinile îi tremurau uşor. A şoptit ca pentru sine:
- Sunt lucruri nespuse... lucruri pe care ar fi trebuit să ţi le mărturisesc demult. Am fost un laş.
Fata a mângâiat cu unghiile mov braţul acelui om pe care credea că îl iubise dintotdeauna. Dar celălalt n-a mai întors capul spre ea, nici măcar nu a tresărit ca altă dată când îl surprindea cu câte un gest şi el o ridica în braţe zicându-i că lumea a început cu litera E: E-ma. De ce a devenit atât de rece?
- Uneori distrugem ceea ce iubim. Ne jucăm de-a zeii doar pentru că am fost înzestraţi cu acea cunoaştere care altora le este interzisă.
Despre ce vorbeşte? Se întâmplă ceva. Ca atunci când te uiţi la un film şi ştii intuitiv că bărbatul care fumează liniştit o ţigară îi va spune femeii cu pălărie elegantă că o părăseşte. No more, darling. We're through.
- Te rog, nu mă dispreţui pentru ce o să-ţi spun, pentru ce am făcut...
- Nu mă mai iubeşti! A ţipat Ema şi s-a ghemuit la picioarele lui.
Aron a zâmbit atent. Cu degetul mic i-a atins vârful genelor.
- Nu e aşa de simplu... Cum mă poţi iubi? Nu ştii aproape nimic despre mine.
- Îmi e de ajuns ce ştiu. Nu vreau mai mult.
- Am fost profesorul tău, Ema. Ai trăit prin mine. Ar trebui să mă urăşti, dar tu nu poţi urî. Nu eşti făcută pentru asta. Ascultă-mă şi să ai răbdare cu mine. Nu vreau iertare. Această confesiune este ultimul meu dar pentru tine şi condamnarea mea. E sfârşitul amândurora. Te rog, nu vorbi. Nu spune nimic, doar mergi cu mine.

L-a urmat ca o fantomă, aşteptând resemnată ca eşarfa vişinie să îi facă o favoare, curmându-i viaţa. Au ajuns la poalele trupurilor masive de piatră, unde s-au aşezat într-un rotocol săpat de alge în nisip. A ȋncălţat din nou sandalele, dar o strângeau îngrozitor. Ar fi vrut să le azvârle direct în apă, dar ştia că nu mai poate, că e prea slabă.
Poate o să mă preschimb într-o sirenă.

Vocea lui a răsunat din adâncul mării:
- Am fost mereu un copil trist. Mereu m-am întrebat dacă această condiţie a firii se moşteneşte, dacă nu cumva există un germen al tristeţii care ne pătrunde în momentul naşterii, sau poate şi mai devreme. Se spune că starea de spirit a părinţilor din intimitatea concepţiei se reflectă în viitoarea fiinţă ce va veni pe lume. Părinţii mei s-au cunoscut într-o perioadă nefastă pentru amândoi. Tatăl mamei mele murise de curând într-un accident destul de bizar. Cei doi martori au bâiguit speriaţi o poveste despre un corb care l-a atacat în plină zi, în timp ce se pregătea să traverseze o străduţă lăturalnică. Până ca oamenii să-i poată fi de ajutor, pasărea blestemată i-a scos ochii. Pesemne din cauza şocului, pe bunicul meu l-a lăsat inima. Întâmplarea a ajuns un fel de legendă locală, s-au scris şi articole de ziar pe subiectul ăsta, iar puştanii din zonă fredonau uneori cântece înnegurate despre corbul care a evadat din poveştile lui Poe făcând victime în rândul muncitorilor de la fabrică.

S-au mai auzit cazuri asemănătoare, dar nu la fel de dramatice, implicând vechea fabrică de lumânări unde a lucrat tatăl femeii care avea să îmi fie mamă. Un tânăr angajat a observat într-o seară o mică pasăre care se zbătea la intrarea în hală. Era neobişnuit să vezi o vietate în interiorul unei clădiri unde bărbaţii trudesc printre utilaje, cu pielea aspră mirosind a ceară. Vrând să o ia în palme, aceasta a dat drumul din cioc unui ochi de păpuşă, apoi a îngânat ultimul tril. Alţi muncitori se plângeau că aud păsări fluturându-şi aripile în spatele lor, dar când se întorceau brusc, nu zăreau nimic. Una peste alta, s-a clădit zvonul conform căruia fabrica de lumânări era bântuită.

Mama nu a vorbit niciodată despre acea zi. Ce am aflat s-a datorat unchiului meu. Tot el mi-a istorisit şi cum s-a petrecut întâlnirea dintre părinţii mei. Tatăl meu a fost mereu un om sobru, dintre aceia care îşi calculează existenţa cu precizia unui ceasornicar şi îşi aranjează singuri cravata. S-a întâmplat şi cu el ce se întâmplă cu toţi bărbaţii serioşi la o anumită vârstă: l-a copleşit din senin nebunia idealismului. A încropit o afacere cu antichităţi sortită din start eşecului. Când realitatea a ajuns din urmă visul şi "mica insulă de comori" (cum îşi numise mica prăvălie) s-a scufundat, tatăl meu a îmbrăţişat disperarea ca un copil care îşi strânge la piept perna căutând alinare. S-a hotărât în cele din urmă să ceară ajutorul unui psiholog. Aşa a întâlnit-o pe mama.

Te întrebi de ce nu ţi-am mărturisit până acum că am avut o mamă, că cineva mi-a îngăduit să mă agăţ cu degetele de pieptul ei şi să-i alint cârlionţii din dreptul buzelor. Într-un fel, nici eu nu am cunoscut-o, deşi s-a insinuat în mintea mea ca un abur otrăvitor. Eu nu am supt lapte ca alţi copii, ci sânge - sângele prelins de pe tălpile Iisus-ului răstignit pe perete în camera mea.

Prima amintire pe care o am cu femeia care m-a adăpostit în carnea ei este o fâşie violet ce înconjura o talie fermecătoare, de viespe, cum se spune. Trupul nu se voia descoperit, ci doar spionat. Ştia că o privesc şi mă învăţa un joc secret, pe care doar oamenii singuri îl stăpânesc. Nimic altceva nu o mai ascundea de ochii mei curioşi decât o bucată de material mov. Pe sânii dezveliţi, tresărind din când în când cu un spasm nedefinit, îi alunecau lacrimi. S-ar fi zis că plouă, însă eram conştient că mă aflu în casă, într-un soi de cocon protector unde mă sufocam. Ani de-a rândul m-a obsedat imaginea şalului mov încolăcindu-i-se pe piele şi goliciunea ei sfidătoare.

Tatăl meu a murit când aveam şase ani. A adormit ţinând un almanah vechi şi nu s-a mai trezit nici când mi-am pus la ureche palma lui stângă, aşa cum făceam când voiam să aud marea. Îmi povestea mereu despre aventuri pe mări şi oceane îndepărtate. N-am auzit nimic în afara unui şuierat surd, ca un tren care se apropie de o gară părăsită. De atunci am păstrat sunetul morţii într-o cutie. A fost singurul om care m-a iubit. A furat pentru sine şi iubirea mamei mele. Cred că ăsta e motivul pentru care după dispariţia sa, mama a rămas o umbră ce se agăţa de mine amintindu-mi în permanenţă că voi pieri. La scurt timp după înmormântare au început jocurile ei. De fapt, dacă stau să mă gândesc, au început mult mai devreme, încă de pe vremea când se dăruia bărbatului de lângă ea cu nonşalanţa unei vânzătoare de vise. Nu am fost un copil dorit, ci o dorinţă putredă care a luat forma unui copil.

Când am împlinit şapte ani, mama a dansat lângă mormântul bunicului meu şi mi-a spus că viaţa mea se va schimba definitiv, că voi merge la şcoală şi voi fi primul om care zboară pe lună. Era fericită, dar nu ştiam de ce. Pe drum îmi murmurase câteva cuvinte pe o voce necunoscută: mai e puţin şi e gata... Taina veşniciei ne aşteaptă! Mai e puţin şi e gata... Abia mult timp după aceea mi s-a dezvăluit înţelesul acestor vorbe. Din nefericire nici nu am fost dat la şcoală şi cu siguranţă nu am călătorit pe lună, deşi în unele nopţi eram atât de singur, încât mă visam rostogolindu-mă fericit pe minunatul astru.

Într-o după-amiază de toamnă, am surprins-o gesticulând nervos în faţa unui bătrân. Mă întorceam de afară - sosisem cu două pâini. Cu greu o mai recunoşteam din spatele acelei măşti unde îşi înghesuise nebunia frumoasă din ultimele zile. Am desluşit un dialog furtunos, mai curând un război între două glasuri:
- Unde ţi-a fost capul? Mi-ai promis, nemernicule!
- A fost fiul meu, l-am iubit ca pe ochii din cap. Cum poţi să crezi că nu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă?
- Evident că nu ai făcut-o! Nu ai studiat îndeajuns, ţi-ai băut minţile. Dacă ţi-ai fi preţuit măcar talentul, acum ar fi fost în viaţă...
Văzându-mă, amândoi au tăcut speriaţi. De atunci mi s-a interzis să intru în camera ei. Ori de câte ori întrebam cine e domnul în vârstă, mama se strâmba şi mă închidea între cei patru pereţi unde aveam să ispăşesc o vină ancestrală. Apoi au început jocurile...

Aveam aproape opt ani când mama a dat buzna peste mine şi mi-a poruncit să îngenunchez. M-am uitat la pantofii ei roşii, în timp ce primeam, cuminte, o rafală de lovituri. Ştiam că în durerea pricinuită de ele zace moartea mamei mele, cea pe care şi-o dorise cu ardoare de când mă născuse. După ce mi-am pierdut cunoştinţa, probabil că sufletul meu s-a hotărât să îmi ridice trupul de la picioarele patului, pentru că m-am trezit cufundat în cearşaful moale. Pe noptieră am adulmecat trei prăjituri. Sub farfurie am găsit o scrisoare. Era de la femeia cu pantofii roşii. Îşi cerea iertare şi îmi explica, printr-un scris dezordonat, că nu a fost în apele ei în ultima vreme şi se va revanşa printr-o plimbare în parc. În încheiere se plângea că aşa se întâmplă cu oamenii singuri, se pierd cu firea.

Au trecut trei zile până să o revăd. M-am bucurat de această libertate aproape necuvenită. Mi-am permis să cotrobăi în şifonierul interzis, unde am dat peste zeci de fotografii vechi înfăţişând un bărbat înalt şi melancolic, în diferite ipostaze: pe bancă, în bibliotecă, sprijinit de un zid sau la intrarea într-o clădire ce semăna cu o uzină. Am întors fotografiile, dar nu am dibuit nimic scris pe hârtia scorojită. Spatele mă durea îngrozitor, dar încă nu o uram. Nu mi-era nici milă de ea. Aşteptam momentul în care avea să cedeze în sfârşit şi să-mi îngăduie să-i savurez slăbiciunea. Bănuiam demult că îmi ascunde multe lucruri care m-ar fi putut transforma peste noapte într-un copil bătrân. Am răscolit ore în şir camera Ei, a stăpânei mele, a zeiţei, a târfei. Batiste parfumate, rochii jumulite, sticle goale de băutură şi alte nimicuri. Speram, ca în filmele cu detectivi, să descopăr răspunsul într-o cutie de carton tăinuită sub duşumea. Însă nu aveam decât opt ani şi viaţa se pregătea să mă înghită cu tot cu întrebări.

Într-un final, am izbucnit în plâns şi am decupat câteva rochii, azvârlindu-le apoi pe fereastră. Presimţeam că mă bucuram de ultima mea răzbunare inocentă. Obiectele ei se spulberau în mâinile mele şi pentru prima dată în mult timp, o posedam eu pe ea. Dintr-o dată m-a fulgerat un gând şi mi-am strecurat degetele în spatele oglinzii, de unde am apucat o carte. Unchiul meu mă învăţase să citesc, dar nu reuşeam să descifrez nimic din însemnele de pe copertă şi din cuprinsul cărţii. Paginile extrem de fragile erau pline de simboluri şi desene adesea fără nicio noimă. Într-una din ilustraţii, un bătrân îmbrăcat în haine lungi şi stând la o masă amesteca într-un recipient. Lângă el se aflau nenumărate volume deschise şi instrumente de lucru. Dintr-un motiv inexplicabil, mă simţeam absorbit de acea imagine. Voiam să o îndes cu totul în mintea mea, de unde aveam să o las să mă inunde până în vârful degetelor. Şi aş fi făcut-o, dacă silueta mamei mele nu s-ar fi prefigurat din spatele uşii. Am îndesat la loc cartea.

Nu mai văzusem până atunci o colivie, cu atât mai puţin o fiinţă vie care se zbate înăuntru. Mama nici nu băgase de seamă prezenţa mea. Făcându-şi loc printre ruinele camerei ei, îşi conduse paşii către fereastră, aşezând colivia pe o măsuţă de alături.
- Este un canar Gloster. L-am luat la jumătate de preţ. Va fi noul tău prieten. Acum du-te te rog în camera ta şi fă-l să se simtă bine-venit.

Am părăsit grăbit încăperea, refugiindu-mă în patul meu moale. Îmi încleştasem mâinile pe gratiile subţiri şi mă uitam hipnotizat la mogâldeaţa care scurma cu gheruţele într-o grămăjoară de nisip. I-am dat şi un nume: Philip pentru că era firav şi semăna cu un cântăreţ francez. Nu aveam prieteni şi nu pentru că aş fi fost un copil dezagreabil, doar că nu mi se îngăduia să ies afară decât sâmbetele şi duminicile. După slujba de duminică la care mama participa cu o evlavie ascunsă sub rochia de catifea roşie, mergeam în parc să prindem apusul soarelui. Sâmbăta treceam pe la cunoscuţi de-ai mamei. De fiecare dată un alt bărbat, dar veşnic acelaşi fum de ţigară în care se formeză conturul a doi oameni strâns îmbrăţişaţi. Ganguri, piaţete obscure şi străduţe abia vizibile - sunt doar câteva din adresele noastre.

Uneori copiii din vecini mă chemau să mă joc cu mingea sau de-a v-aţi-ascunselea. Eu le răspundeam trist că am teme de făcut, dar toţi ştiau că nu mă duc la şcoală. Am fost poreclit "Orfanul" sau "Sălbaticul", mai ales că îmi purtam părul încâlcit şi împrăştiat în toate direcţiile lumii. Aş fi vrut să le strig: mă ţine captiv, mă va transforma într-un mic monstru, ca ea... vă rog, salvaţi-mă până nu e prea târziu. Săpaţi un tunel până la mine cu lopăţelele voastre colorate! Nu am făcut-o însă. Nu mi-am plâns nici o clipă zidirea, ba chiar m-am arătat superior celorlalţi, ca şi când suferinţa mea îmi oferea un privilegiu aparte.

Philip avea un ochi bolnav. Vedea viaţa doar pe jumătate, aşa cum eu o trăiam pe jumătate. L-am îndrăgit ca pe un frate şi i-am spus poveşti înainte de culcare. El mi-a murmurat cântece despre călătoriile sale în junglă şi aventurile de la polul nord, printre foci şi urşi polari. Surprinzător, mama s-a preocupat de soarta micuţului meu infirm cu o dăruire greu de imaginat. Zilnic i-a cumpărat hrană şi a aşezat-o atent pe marginea noptierei, ba şi-a extins grija şi către mine, verificând dacă mă simt bine, dacă nu cumva am febră sau îmi doresc să ies afară să mă joc cu ceilalţi copii. M-am bucurat de libertate după o lungă perioadă de convalescenţă - fusesem bolnav de o singurătate cronică. Puştii de prin vecini nu m-au mai ocolit. Au dispărut treptat şi jignitoarele porecle pe care le-au înlocuit cu zâmbete sincere. Am devenit preferatul grupului datorită bazaconiilor pe care le inventam.

M-am gândit că pasărea a schimbat ceva în ea, că a declanşat acel instinct matern decimat de psihoză. Într-un fel, eram gelos pe ea pentru iubirea pe care o trezise în acea femeie rece. Trăiam o scindare a conştiinţei de-a lungul unei bizare depersonalizări. Mama mea nu mă iubea, dar proiecta în mine o candoare care îmi dădea sentimentul de împlinire. Întotdeauna a avut toane, dar acum căzuse pradă unei transe ce-i ştirbea din voluptatea egocentrică şi o banaliza. A renunţat la rochiile scumpe şi la pantofii roşii. Weekend-urile ni le petreceam adesea în mici excursii unde îl luam şi pe noul membru al familiei. La o săptămână după ce exilul meu luase sfârşit, am înghiţit de două ori în sec şi am bâiguit o întrebare care mă bântuia încă din ziua în care mă răzbunasem pe obiectele mamei mele:

- Am fost supărat pe tine şi m-am uitat unde nu aveam voie. Am găsit o carte... în spatele oglinzii. Despre ce e vorba în ea?
Braţele care mă înconjurau s-au retras.
- Nu trebuie să ştii nimic despre acea carte! Hai, e deja ora prânzului.

În seara aceea Philip a fost foarte tăcut. Mama nu a mai făcut prăjituri şi s-a închis în cameră. I-am cerut iertare prin gaura cheii, dar nu mi-au răspuns decât pulpele ei care au mimat un refuz intransigent, ghemuindu-se sub plapumă. Ochiul meu i-a căutat în zadar figura ei vag feminină. M-am întors la canarul prăfuit şi l-am cuprins între palme, urmărindu-i respiraţia. Părea de două ori mai mic, aproape că mi se topea în mâini. A scos un piuit şi s-a răsucit pe o parte.

Ema simţea ceva ce depăşea tristeţea, trecând dincolo de ea. Se aruncă asupra lui Aron şi-l îmbrăţişă ca pe un copil de opt ani, dar nu zise nimic. Îi promisese că va asculta atent această confesiune, fără să o întrerupă.
- Nu murise, dar era bolnav şi îmi cerea să renunţ la el. Cum nu puteam face asta, căuta să fugă de mine înfăşurându-se într-o amorţeală grea. Spre dimineaţă s-a întâmplat un lucru ciudat. Philip s-a ridicat şi a zburat agitat până în vârful coliviei. Voia să evadeze - o ultimă forţare a destinului. Mi s-a făcut milă de creatura ce se agăţa de viaţă cu îndârjirea cu care îndurasem loviturile mamei înainte ca gleznele ei suple să se evapore în spatele uşii. În mine s-a iscat speranţa că micul meu prieten se va face bine. Era de datoria mea să îl salvez dăruindu-i libertatea. Am făcut acelaşi gest pe care îl făceam mereu, dar nu am reuşit să deschid colivia. Oricât de mult m-am străduit, nu am reuşit să deschid nenorocita aia de colivie... Îmi înlocuise cheia. Canarul se izbea de închisoarea sa, traversând-o în spirale.

Atunci am urlat cu tot suflul de care era capabil un trup fragil de copil. În cele din urmă clanţa s-a încovoiat şi uşa s-a deschis. Silueta umbroasă mi s-a adresat glacial:
- Dragul meu, acum e vremea să plângi. Philip o să moară, dar înainte să o facă, te va învăţa o lecţie importantă. Aron, toţi oamenii se nasc şi sfârşesc singuri. Chiar şi studiile psihologice au ajuns la această concluzie.
- Mamă, te rog, dă-mi cheiţa!
- Priveşte cum se zbate. Ştie că orice libertate este o iluzie. Îl iubeşti, dar nu mai poţi face nimic pentru el. Se joacă cu tine, Aron. Îşi doreşte ca tu să plângi pentru că suferinzii sunt egoişti, vor să împartă cu alţii durerea. Într-o zi îmi vei mulţumi.

Prea slab în faţa furiei care clocotea în mine, m-am repezit asupra călăului de lângă mine. Pumnii mei mici şi-au croit drum în fâşiile de catifea, vrând să sfărâme zidul din spatele cărnii. Dar zidul a rămas neclintit şi o ploaie de palme calde s-a abătut asupra mea, după care uşa s-a închis şi în urma ei am auzit un clinchet. Am strâns în braţe căsuţa lui Philip, cu care împărţisem atâtea clipe de libertate. Pasărea îşi anunţa zborul final lovindu-se cu putere de gratii.

Cuvintele mamei mele îmi răsunau încă în minte cu un ecou morbid: Aron, toţi oamenii se nasc şi sfârşesc singuri. Disperarea mea s-a prefăcut într-un soi de curiozitate apăsătoare. Mi-am aţintit ochii asupra prizonierului timp de două ore nesfârşite, până ce Philip şi-a epuizat zborul şi a căzut frânt. Iisus răstignit îmi zâmbea amar de pe crucea cocoţată pe peretele de la răsărit. Aş fi vrut să mă simt vinovat, dar eram amorţit. Tot ce trăisem vreodată golisem în acele două ore.

Am adormit la picioarele patului. De dimineaţă, în locul lui Philip am găsit o mică vrabie albă, vioaie şi gălăgioasă. Mi-a fost greu, dar am acoperit golul săpat în mine cu ciripitul caraghios al noului-venit. Nu a durat însă nici trei zile până ca vrabia să-şi piardă din elan, plonjând într-o stare letargică. A doua zi s-a stins. Curând am priceput că eu însumi eram închis într-o colivie uriaşă, condamnat pentru eternitate la spectacolul grotesc al morţii.

Nu eram lăsat cu niciun chip să ies afară, nici să vizitez camera mamei mele. Cu siguranţă prietenii mei din vecini m-au socotit ucis de o soartă nemiloasă, pentru că le povestisem că tatăl meu era un vampir care omora şi răpea copii. Mama chemase un profesor care îmi preda cinci materii şi pe care îl rugam de fiecare dată să îmi dea drumul, dar bărbatul îmi cerea iertare, scuzându-se că e plătit doar ca să mă înveţe carte, că nu are voie să treacă peste cuvântul doamnei.

Odată ce am deprins cititul, m-am ascuns în paginile cărţilor. Uneori îmi reveneau în minte simbolurile bizare din cartea îndesată după oglindă, ca o chemare din trecut. Astfel s-au scurs ani de singurătate strivitoare şi jocuri interzise oamenilor vii. N-am să mă opresc asupra perioadei înnegurate care a urmat, dar trebuie să ştii că de aici a pornit totul... Poate aşa vei înţelege de ce am făcut ce am făcut, de ce nu mai putem fi împreună.

Pierdusem demult noţiunea timpului, când am realizat că fruntea îmi arde şi nu mă pot ridica din pat, din cauza ameţelilor cumplite. Printre gene am desluşit două siluete, aparent un bărbat şi o femeie. Mi-a atras atenţia vocea tristă a bărbatului:
- Bietul băiat, bietul băiat... Ce-ai făcut, Antonia? L-ai tras şi pe el după tine în nebunia ta. Gata, s-a terminat, Aron vine cu mine.
Femeia plângea în hohote şi bâiguia ceva într-o limbă străină.
- Dacă nu mi-l dai de bunăvoie, am să le spun tuturor ce faci. A-am s-o fac!
Brusc am fost săltat de două braţe tremurânde. Probabil că începusem să delirez, pentru că protectorul meu a exclamat:
- Nici nu mai ştie ce-i cu el, vorbeşte în dodii. Bietul copil... Dă-mi cartea, ţie nu-ţi mai e de folos.

Femeia a ieşit în grabă trântind uşa. A revenit cu o carte în mâini şi i-am auzit pantofii înţepând podeaua. Atunci am ştiut că e mama mea. Aveam încă privirea tulbure, dar am recunoscut însemnele ciudate care mă obsedaseră cândva. Bărbatul i-a smuls volumul şi ne-am îndepărtat pentru totdeauna de casa întunecoasă în care noaptea răsunau aripi.

Când am deschis ochii, la căpătâiul meu stătea bătrânul pe care îl întâlnisem prima dată în hol, într-o discuţie aprinsă cu mama mea. Acum nu mai aveam nici un dubiu că el mă adusese aici. Mă aflam într-o cameră cu mobilă veche şi geamuri asemenea unor vitralii. O droaie de instrumente erau împrăştiate pe jos alături de câteva hărţi desfăcute şi pahare pe jumătate goale. Bătrânul s-a înviorat şi m-a bătut pe umăr vădit încurcat.
- Văd că eşti bine. Mă bucur, mă bucur. Am să-ţi aduc nişte ceai cald.
Omuleţul s-a făcut nevăzut printr-o perdea care s-a despicat în două la atingerea trupului său butucănos. Mi-am întors capul spre una din ferestre, admirând timid perdeaua scuturată de vânt. Aproape că uitasem cu desăvârşire cum arată soarele atunci când e liber să strălucească până la picioarele patului. Mă durea capul, dar scăpasem de ameţeli. Mă căzneam să-mi reconstruiesc o bună bucată din viaţă.

Perdeaua s-a crăpat din nou şi gazda mea s-a ivit cu o tăviţă. Aroma băuturii m-a învăluit şi atunci mi-am amintit de ceaiul tatălui meu şi de degetele lui subţiri înfăşurate în jurul ceştii. Bătrânul mi s-a adresat serios:
- Ştii cum te cheamă?
I-am răspuns suspicios:
- Aron Rosswald. Tu cine eşti?
- Sunt bunicul tău. Tatăl tău a fost fiul meu. Nu ţi-au zis? Da, da, nu aveau cum. Era mai bine să...

Îmi vâjâia capul. Niciodată nu am ştiut mai nimic despre familia mea. Cine era acel bătrân misterios şi de ce tatăl meu îmi spusese că a murit? Dintr-o dată m-a copleşit o disperare amară şi l-am strâns de braţ pe generosul meu răpitor:
- Te rog, nu mă duce înapoi la ea!
Bunicul meu mi-a răsfirat părul printr-un gest care se voia afectuos şi a continuat absent:

- Familia ta este una de renume, însă renumele ei nu a pătruns dincolo de jurămintele depuse de membrii ei începând cu anul 1874. Este în natura noastră să păstrăm secrete pentru că altfel ne-am expune unor repercusiuni neplăcute. Sunt mulţi care nu apreciază tradiţiile vechi pe care le onorăm. Mama ta şi-a nesocotit originea nobilă şi a fost pedespită...Dar acum odihneşte-te, copil drag.

Pedepsită cum? Mă pregăteam să dau drumul şuvoiului de întrebări, dar bătrânul m-a învelit şi s-a evaporat în lumina soarelui. Un somn greu, venit parcă din ceaşca de ceai, m-a doborât şi pentru câteva ore am dispărut şi eu. Am revenit printre cei vii abia de dimineaţă. Mă aflam în altă cameră, mult mai aerisită.
- Cum a dormit domnul? m-a întâmpinat gazda mea vrând să mă înveselească.
- Unde sunt?
- Eşti în Camera celor trei oglinzi.

Într-adevăr, observasem trei oglinzi dispuse pe câte un perete, fiecare cu alte ornamente pe margine.
- Dacă te poziţionezi în mijlocul lor, la o distanţă egală de fiecare din acestea, vei vedea că nu îţi zăreşti reflexia în nici una din ele.
Am crezut că bătrânul a luat-o razna de tot. Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, cel care îşi spunea bunicul meu m-a luat de mână şi în câteva clipe am avut sub tălpi covorul moale. Eram fix în mijlocul oglinzilor şi am constatat îngrozit că imaginea mea nu se reflecta pe suprafaţa acestora.
- Ehe, un truc interesant, nu? De-asta trebuie să fii mândru că faci parte din familia Rosswald. Ia spune-mi, ce cărţi îţi place să citeşti?
- Cele de ştiinţă... astronomie, astrologie, dar şi ştiinţele oculte. O dată chiar am invocat un spirit, am rânjit eu ironic.
Bătrânul a dat din cap cu subînţeles.
- Tatăl meu mi-a zis că ai murit, mi-am făcut eu curaj schimbând subiectul.
- Ştiu, băiete, ai multe întrebări. O să-ţi răspund în măsura în care jurământul îmi dă voie. Nu ai încă optsprezece ani. Tatăl tău nu a fost de acord cu obiceiurile noastre. A fost mereu un spirit rebel. Nu a mai vrut să audă de mine. Mi-a spus că sunt un moşneag fără minte şi că o să mă închidă într-un azil. Oricât de mult m-a durut, l-am renegat şi eu ca fiu. Într-un fel, l-am ucis...

Bătrânul şi-a şters o lacrimă.
- Când planurile lui de viitor au eşuat, mi-a căutat iertarea, dar era prea târziu. Apoi a cunoscut-o pe mama ta. Destinul a făcut ca Antonia să se iniţieze în tainele familiei noastre, graţie unei legături cu un verişor îndepărtat de-al tatălui tău. El era Thio.
În tabloul de deasupra celei de-a doua oglinzi am identificat cu surprindere figura bărbatului din fotografiile mamei mele. Acel puzzle din care luasem fiinţă se îmbrăca în mici înţelesuri. Dar marea întrebare gravita neîndurătoare deasupra mea, ca bătrânul corb din poemele lui E.A. Poe:
- De ce m-a urât?
Fruntea zbârcită s-a chircit sub greutatea unui adevăr neîngăduit.
- A văzut în tine un mare talent, ceva ce ea nu ar fi putut stăpâni vreodată. A fost mereu o femeie slabă...
Bătrânul se îndreptase spre fereastră şi părea că se roagă. O tăcere stânjenitoare s-a lăsat între noi. Luând loc pe o sofa îngălbenită, m-am prefăcut că tuşesc. Celălalt a tresărit îngrijorat.
- Când stăteam dincolo, am murmurat eu, am dat peste o carte cu simboluri şi eram curios să ştiu ce este.
- Nu trebuia s-o vezi... Uită de ea. Eu am un drum de făcut. Dacă vrei să locuieşti cu mine, te voi ruga să respecţi câteva reguli. Mănâncă sănătos, studiază cărţile pe care ţi le dau, nu îmi pune întrebări despre ceea ce fac şi nu încerca să îmi iei urma. Altfel voi fi nevoit să te izgonesc.

Nu era de glumit cu acel bătrânel care îmi arăta trucuri şi îmi turna somnifere în ceai. M-am dovedit un chiriaş ascultător. În fiecare dimineaţă găseam pe o măsuţă pâine cu gem, fursecuri şi brânză. Prânzul şi cina erau mai bogate. Purtam haine scumpe, iar materialele de lectură nu îmi displăceau deloc. Majoritatea acopereau pasiunea mea pentru astronomie şi ştiinţele oculte.

Obişnuinţa mi-a retezat orice nelămurire cu privire la destinaţia bătrânului. Erau zile în care pleca la răsăritul soarelui, altele în care o zbughea în miez de noapte, cărând o sacoşă plină cu dumnezeu ştie ce. Fremătam de curiozitate. Îmi doream să îi strivesc secretul între degete şi să i-l presar apoi triumfător pe ghetele frumos lăcuite. Mi-era însă teamă că voi fi abandonat în "lumea de dincolo", cum numeam acum tot ceea ce exista în spatele uşii de la intrare.
Descoperisem că sufăr de agorafobie, astfel că orice tentativă de a mă aventura afară era sortită eşecului. Preferam să vieţuiesc ca un pustnic, la umbra pereţilor ornaţi cu diverse bizarerii. Din când în când mă amuzam în Camera celor trei oglinzi, sperând că voi reuşi să aflu mecanismul care stătea la baza nemaipomenitei iluzii. Mă chinuiau des coşmarurile. Visam mereu o colivie şi două aripi ce se zbat între gratiile sale. Cineva mă spiona ascuns după o cortină. Pe gât simţeam unghiile unei femei şi atunci mă trezeam. Ca să-mi alung frica, răsfoiam o carte despre întemeietorii magiei albe. Bunicul meu vorbea puţin, dar era o companie plăcută. Mă lega de el un soi de afecţiune reţinută.