Scop

Mă tot seacă gândul cum că noi am fost creaţi pentru- sau, mai bine zis, că universul a fost creat pentru un anume scop. Şi mă gândesc că poate nu e o chestie atât de serioasă precum sună. Eu cred că se joacă cu noi. Dacă scopul universului e ceva despre care nu va şti nimeni nimic, atunci cum ar fi... ca totul să existe doar fiindcă un copil obez dintr-un sat din judeţul  (oricare judeţ) chiar trebuia să se scarpine cu inelarul de la mâna stângă în nara dreaptă, şi după, să-şi şteargă mucii de peretele şcolii. Şi după, printr-un mic poof totul să dispară cum a şi apărut. Sau să nu fie niciun sfârşit şi pur şi simplu universul să continue să existe fără ca nimeni să nu ştie că nimic nu mai are scop, că deja s-a întâmplat tot ce trebuia să se-ntâmple.

Sau poate s-a întâmplat deja. Poate un om al peşterilor a mâncat exact când trebuia un mic ou stricat de prepeliţo-crocodilo-mamută şi a avut crampe. Şi tot ce a fost după nu a avut niciun scop, şi nici nu o să mai aibă. Ar fi amuzant să ştim că toate jurămintele şi promisiunile şi toţi ăia care au murit pentru un ţel sau pentru o ţară, pur şi simplu nu vor fi niciodată mai buni şi importanţi decât crampele Alesului.

Şi în primul rând, de ce să fim atât de egoişti şi să ne gândim la oameni? Poate totul este legat de o frunză care a putrezit la momentul potrivit, în locul potrivit, şi l-a satisfăcut pe Dumnezeu. Sau o piatră s-a rostogolit de pe un dâmbuleţ exact cât trebuie şi la ungiul potrivit planului divin.

Aş mai scrie câteva exemple dar chiar îmi e somn şi mâine am teză. Pe scurt: nici nu ştii cine e centrul universului.