Suferinţele păduchelui Warther

Am strâns cu mare grijă câteva din ultimele gânduri ale tânărului păduche Warther. Din cele scrise în ultimele sale zile, nu putem să nu-i admirăm spiritul, cum ne e imposibil să nu-i deplângem soarta.
Înainte de a vă împărtăşi scrisorile dispărutului, trebuie să spun ceva despre indicaţiile legate de timpul acestor corespondenţe. Notarea este doar orientativă, întrucât nu suntem siguri dacă ceea ce au perceput cei doi ca alternanţă între noapte şi zi era chiar fenomenul cosmic sau doar punerea şi scoaterea pălăriei de pe capul noii gazde a coloniei de păduchi.

Dragă prietene. Chiar ieri am ajuns în noua colonie, dar greutăţile întâmpinate pe drum par să compenseze. Cutiile lui Lis au venit astăzi dimineaţă, iar acum cei mici o ajută să despacheteze. Casa este umilă, podeaua e plină de mătreaţă, dar credem că este un semn bun, pare foarte improbabil ca noua noastră casă să facă des duş. Cât despre grădină... ei bine, dragă prietene, trebuie să îţi mărturisesc că e absolut minunată. Pădurile din zonă nu sunt foarte dese şi din când în când se întrezăresc câteva luminişuri unde cu siguranţă vom ţine câteva picnicuri cu copiii, imediat după ce reuşim să ne instalăm. Nu sunt atât de mari cât să le spunem chelii, dar destul încât să vezi lumina soarelui, să simţi vântul unui nou început. Casa noastră e chiar spre margine, din camera copiilor poţi vedea urechile cum se ridică până aproape să zgârie norii. Suntem mulţumiţi. Suntem atât de mulţumiţi! Voi începe munca cât de repede terminăm cu despachetatul. Îţi voi scrie cât de curând.
Cu drag, Warther.

Dragă prietene. Ne-am instalat. Noua noastră casă este divină. Mâncarea este abundentă, putem lua tot ce vrem fără să provocăm mari mâncărimi. De când am venit nu am întâmpinat nicio furtună, nici măcar şampon uscat.
Lis şi cu mine suntem mândri să îţi spunem că avem două ouă. Sperăm la două femele, ne gândim să le numim Sabin şi Gertrude. Ceilalţi copii sunt bine, Bill se pregăteşte de cursuri de pian iar Ann a început să ţopăie. Îi aşteptăm cu nerăbdare primele cuvinte. Cu o grădină atât de fertilă, am avut timp să las vânatul spre a scrie din nou. Sper să îmi trimiţi păreri sincere.
"Simt în sufletul meu o minunată linişte, o linişte ce se aseamănă dulcii dimineţi a primăverii, de care mă bucur din toată inima." Natura însăşi mi se dăruieşte, şi atât mă bucur că am învăţat să o privim cu adevărat, atât mă bucur că am învăţat să ne bucurăm de lucrurile simple în viaţă. Mă uit la rădăcinile lemnoase care se împletesc greu în scalp şi îmi e atât de greu să cred că aceste firele bătrâne, atât de bătrâne, nu se află aici încă de la începutul timpului. Nu-mi vine să cred că pământul pe care mă odihnesc acum a avut şi el un început, a avut şi el un timp în care n-a existat. Cum îmi pot spune însumi că firele au avut o tinereţe, că s-au trezit şi ele din aceeaşi neştire pe care o avem şi noi în ou. Cum îmi pot spune că plăcile pământului păduchios o să se termine vreodată din a coexista cu noi. Le văd cu atâtea bunătăţi oferindu-se nouă, încât nu cred că a fost pregătit un sfârşit rasei noastre. Se spune că întrebările existenţiale nu vin decât din nelinişte, dar crede-mă că nu este păduche care să le fi simţit mai odihnit şi mai apăsat ca mine în aceste momente de dulce odihnă. Dragul meu prieten, dacă vrem să ne spunem că pentru a reuşi să-i scăpăm absurdului, trebuie să ne considerăm un Sisif fericit, atunci crede-mă că mie mi-a fost dat să împing cea mai dulce şi uşoară piatră. Totul îmi e atât de clar încât nici penele nu-mi pot rosti mai bine destinul.
Cu drag, Warther

Dragă prietene, în zori ne-am ridicat ochii peste noii membri ai familiei, scoşi din ou şi dormind cu picioruşele întinse spre mama lor. M-am înduioşat atât de tare! Chiar un băieţel şi o fetiţă, exact cum ne-am dorit! Sabin doarme ca o prinţesă toată ziua iar micuţul Edward deja gângureşte. Suntem toţi atât de fericiţi! Când îmi arată cleştişorii mă imaginez chiar pe mine în braţele bătrânei mele mame, cum o strâng şi o îmbib în fericire. Să-i vezi cum zâmbesc când razele de lumină li se aşază pe ochi, sunt ceva cu totul sfânt. Miracolul vieţii! Câtă puritate au în trupuşoare, cât de neatinşi sunt de păcatele lumii. Deşi ştiu că greşesc, îmi vine să cred că nu sunt făcuţi din aceeaşi carne ca a noastră, îmi vine să cred că nu-mi recunosc fiinţa plină de îndoieli în puritatea lor. Sunt gata să-mi petrec fiecare secundă care mi-a fost dată în veghe. Nu mă satur din a-i privi în timp ce dorm şi din a şti că sunt bine şi departe de orice rău al lumii crude.
Cu drag, Warther.

Dragă prietene, cu cât îmi văd mai mult familia nederanjată de nimic cu atât neliniştea începe să-mi pună la îndoială sufletul. De când suntem aici nu am avut parte de nicio vărsare de apă. Mă îngrijorează, niciun pârâu şi nicio bulă de săpun. Este poate prea bine ca să fie adevărat.
Îmi amintesc cu mare drag de zilele când muşcam împreună de cucuiele puroioase ale micului Johnavan din coloniile de Est. Cum fugeam de unghiile lungi şi murdare, cum ne ancoram în răni infectate când ne stropea cu apă rece. Acum, parcă muşc de un cal mort. Deşi sunt recunoscător, căci nu mai sunt nici eu ce-am fost odată în ceea ce-mi priveşte articulaţiile, sincer, simt că totul e fără pic de rezistenţă. Nu simt că munca noastră este destul de observată. Sunt convins că o să-mi pot creşte familia minunat dacă recoltele continuă în acelaşi număr, dar o, dragul meu prieten, cum îi voi putea învăţa pe cei mici ce înseamnă cu adevărat să vânezi, cum îi voi învăţa să sape, cum îi voi învăţa să muşte? Raiul ăsta nu are cum să fie până la nesfârşit. Îmi fac prea multe griji pentru viitorul nostru aici.
Sunt convins totuşi că lucrurile vor reveni la normal şi că îţi voi spune din nou despre cum se dezvoltă micuţii. Sunt cu adevărat nişte îngeri.
Aştept scrisori din partea ta,
Cu drag, Warther.

Dragă prietene, suntem sănătoşi. Am primit ultima ta scrisoare, mă bucur neînchipuit că tu şi Marcia sunteţi bine. Vai, ţi-am scris atât în ultimul timp, crede-mă, căci nu pot închide un ochi. Dar tot ce scriu mi se pare lipsit de sens, mi se pare că plasa mediocrităţii se împleteşte în jurul meu cu cât timpul trece pe lângă mine fără să pot să fac ceva. Cu toţii suntem sănătoşi, deci nu cred că scriitorul destinului ar trebui să-mi permită să spun atâtea cuvinte de nemulţumire. Dar sunt atât de extenuat, iar singurul lucru pe care îl fac zi de zi este să visez cu ochii deschişi pe scaunul din faţa verandei, fără să scot un cuvânt, blestemând încontinuu fertilitatea divină a pământului. Lis şi copiii mă întreabă constant dacă sunt bine dar îţi mărturisesc că nu-mi pot găsi putere să le răspund.
Mai nou, un coş a răsărit într-un luminiş chiar lângă casa noastră iar ţâşnetul lui se îndreaptă direct spre uşa din spate a casei noastre. Nimeni nu mai are nevoie de vânat, Sabin şi Edward sunt aproape obezi şi ceilalţi îi urmează atât de aproape. Fiecare încrestătură de chitină le e cu atât mai mare de la o zi la alta încât simt că explodează. Oh, dragul meu prieten, cred că păcătuiesc. Am fost binecuvântat cu nişte copii atât de sănătoşi iar eu nu pot decât să văd răul unde nu e niciun rău. Îmi urăsc ochii căci nu pot să le vadă bucuria, şi urechile căci nu-i aud râzând. Pielea mea nu-i mai atinge şi limba nu se mai îndoie să guste nimic din bucătăria lui Lis. Slăbesc din ce în ce mai tare, dar nu mă îngrijorez nicicum. Simt că ceea ce simt acum e un nor mare, gros şi negru care va trece peste puţin timp.
Cu ultimele fărâmi de optimism, Warther.

Dragă prietene, eşti singurul cu care mai pot vorbi. Din nefolosinţa-mi şi poate din nepăsarea lor, nimeni din familie nu-mi mai adresează nicio vorbă. Dar nu numai atât, nu vor să se uite, nici nu vor să mă recunoască ca o fiinţă ce respiră. Imaginează-ţi durerea-mi când am auzit-o pe Lis spunându-le copiilor că tatăl lor suferă şi că e mai bine pentru toţi să fiu lăsat în pace până îmi revin. Sufletul îmi e amar. Aş fi vrut să le spun, aş fi vrut să le strig dar neputinţa mi-a pus o pecete peste gură şi mi-a lăsat doar o lacrimă să-mi evadeze din trup. Mă simt atât de neputincios.
Mă feresc să-ţi scriu în preajma lor căci nu ar înţelege de ce vreau atât să continuăm să vorbim. Ţi-am înţeles sfaturile dar nu pot, crede-mă, să las sentimentul de aici şi să vin spre clinica de care-mi spuneai. Nu pot, ceea ce m-a pedepsit e aici. Şi ceea ce îmi dă fărâma de putere, tot aici e.
Încă de când eram mici şi luam cursurile de etică în Pădurile Creţe, am înţeles că bărbatul trebuie să fie un stâlp de îndrumare şi de susţinere pentru toată familia, şi încă de atunci mi-am asumat rolul cu sfinţenie, pe când mamele noastre îi mai plângeau pe taţii căzuţi în Marea Deratizare. Nu pot să părăsesc totul fiindcă nu pot să mă părăsesc pe mine, cel de atunci.
Scuze sincere, Warther.

Am plecat. Nu mă îndrept spre tine, nu cred că aş fi decât o piedică. În spatele meu, acasă, nimeni nu are nevoie de mine şi am crezut că asta e singura cale pe care pot să o aleg cu ultimii stropi de mândrie. Nu îţi spun încotro mă duc, doar îţi mărturisesc că scriu aceste cuvinte la umbra unor sprâncene stufoase. A fost uşor să mă strecor căci familia nu se ocupa decât cu mâncarea şi somnul, iar drumul peste deşertul frunţii nu a fost atât de aspru pe cât m-am aşteptat. Sunt obosit, stors de puteri, şi refuz cu orice preţ să mă înfrupt din pământul ăsta malefic, născător de lenevie şi desbinator de principii!
Nu ştiu încotro mă îndreaptă paşii, Warther.


Dragă Warther, nu am mai primit nimic de la tine de peste 20 de zile şi mi-am făcut atâtea griji, având în vedere ultimile scrisori pe care mi le-ai trimis. Am reuşit să iau legătura cu Lis, te caută zi şi noapte şi îţi plâng cu atâta patimă lipsa. Te rog să te întorci. Îţi trimit această scrisoare cu ultima adresă de la care mi-ai scris şi sper că te vei întoarce bine şi nevătămat,
Te implor nu mă abandona,
Cu drag,...