Satul numit Oraş

Prin anul 1982.04(6), oraşul ăsta obişnuia să fie plin de câini. Adică, despre ce vorbesc, nu era niciun oraş, era un sat în toată regula. Avea nume de oraş, se chema: "Oraş". Satul "Oraş". Acum că mă gândesc, cred că ştiu de ce toată lumea îi spunea oraş...

Am uitat de câini! După cum am spus, satul ăsta obişnuia să fie plin de câini! Spun obişnuia fiindcă au cam dispărut. De tot. Şi n-a fost vina hingherilor, au murit din lipsă de mâncare. Înainte păzeau fermele, asta era treaba lor. Şi pentru asta primeau cât să aibă din ce trăi, două bucăţi mici de mămăligă rece pe lătrătură, plus şpagă în zilele în care se mai fâţâia prin curte vreun nepot. O viaţă decentă, zic eu. Peste noapte, managerii câinilor şi-au luat baticul şi cizmele pline cu balegă şi au fost înlocuiţi de băietani graşi cu cămăşi ude pe la subsuori. Peste ferme s-a turnat beton, iar câinii, din lipsa de muncă, au rămas fără mâncare. Au dispărut.

Bine, acum nu ştiu dacă pur şi simplu au plecat sau sunt chiar mai bine, văzându-şi de cozile lor printr-un salon de înfrumuseţare, cu bigudiuri şi programări făcute de babele de prin blocurile de beton. Cert e că nu-i mai auzim cum latră.
(şi-aşa, oficial, satul "Oraş" a devenit oraş)

Au mai rămas totuşi trei ferme prăfuite. Două la marginea oraşului, cu vaci mulse cu stetoscopul, şi ferma noastră din centru. Suntem zece în total: eu mă ocup cu poveştile de genul ăsta, Gunter se ocupă de tot ce ţine de fermă şi Guşter e contabilul care ne mai numără din când în când.

Şeful e Gunter. Nu vorbeşte mult, dar când vorbeşte mi se pare că are-un accent de neamţ. Sau Guşter era neamţu', nu mai ţin bine minte.

Cât despre fermă, avem doi kilometri pătraţi de teren, plini cu conopidă. Sau mai puţin... Sigur e că doi mai erau la ultima numărătoare. Primăria ne-a luat câinii şi acum ne dispare conopida cu tot cu pământul de sub picioare, asta dacă nu tragem imediat... Acuma vă explic:

Despre câini! I-au luat după ce a intrat în funcţie noul primar, domnul Gupter, dintr-o familie de nemţi, cred. După ce s-au dat legi noi a venit din partea statului un control de la protecţia animalelor. Au văzut că nu avem bigudiuri, nici gel de duş, aşa că ne-au luat câinii. Aşa, pur şi simplu. Şi ştiţi cum se duce conopida când n-ai câini, mai ales dacă ai teren în mijlocul oraşului... Staţi să vă explic:

Am pierdut jumătate de recoltă numai în primul an! De la probleme financiare am fost nevoiţi să renunţăm la diferite utilităţi. Apa şi căldura au fost primele picate. Ne-am vândut după aceea greblele, furcile... Am avut cum să păstrăm tractorul, după aceea domnul Guşter a calculat că nu mai avem bani de benzină. După ce-am vândut şi tractorul ne-am dat seama că nu mai avem de ce să cumpărăm benzină. Din banii de benzină ne-am luat puşti pentru recoltele următoare... Hai să vă explic:

Conopidele sunt nişte plante foarte pretenţioase, şi inteligente pe deasupra. Pe lângă mofturile de la cină, ştiu foarte bine când a venit vremea recoltei. Află din locuri necunoscute încă de noi, fermierii. Află data şi ora în care domnul Gunter şi-a plănuit să treacă cu sapa peste căpăţânile lor. Domnul Guşter spune că trag noaptea cu urechea, cunosc intenţiile fermierilor după sforăitul lor. Şi totuşi... Evadările ar fi imposibile în prezenţa caninilor unui prieten canin. Au o frică pentru aşa ceva, şi de cele mai multe ori zgomotul scuturatului din coadă le face să stea în pământ. Şi de când s-au prins de reformele din Oraş, numai în pământ nu mai stau.

Când sunt sigure că e timpul, dau să fugă. Prima dată câteva conopide mai coapte, două-trei. Dimineaţa se pot vedea urmele de tenişi pe pământ. În noaptea următoare, câte cinci, câte zece, şi tot aşa, şi-n prima săptămână pleacă primul sfert de grădină. În dezavantajul conopdelor, domnul fermier Gunter ştie că acum e momentul în care s-au hotărât să plece toate cele rămase. Se trezesc pe la miezul nopţii şi o iau la fugă.

Înainte de ziua recoltei, la ora 1 şi-un pic dimineaţa suntem treziţi, toţi şase. Ne luăm puştile şi ne pregătim să băgăm ciorba-n ele de conopide. Domnul Gunter trage din prima puşcă şi eu le încarc pe celelalte trei. Am tras într-un singur an, în primul meu an de la fermă, da' n-am nimerit nimic fiindcă atunci când se-aude zgomot de la puşcă închid ochii. Reflex de apărare, n-am ce-i face. Nici ca încărcător uman nu sunt super, când aud puşca domnului Gunter închid ochii şi mă zgudui cu totul, dar e tot ce pot face. Guşter e mai atent, nu închide ochii. Ar fi un fermier bun dacă nu ar şti să numere. Acum se uită la conopidele căzute şi face calcule să vadă câte mai sunt. După câte spune c-au mai rămas s-ar putea să mai dureze, poate chiar până mâine dimineaţă. Nu ne mişcăm fiindcă se alunecă pe zeamă de conopidă. Aşa şi-a rupt gâtul fostul muncitor de aici, Guzter. Era neamţ.

Acum, cât stau şi-ncarc puşti cu ochii-nchişi, mă simt din nou un adevărat fermier. Am făcut atâta zgomot încât câinii cu bigudiuri s-au trezit. În satul Oraş se aude din nou lătrat.