Eternitate şi cuptoare

- Scuze, frate, chiar îmi pare rău. Preotu' ăla din cartierul tău n-a înţeles prea bine ce scrie în Biblie şi vorbea căcat... nu e vina ta că nu ai crezut.
- E ok. Şi... asta mă scuteşte de judecată şi de-alea?
- Man, chiar îmi pare rău. Nu e vina ta dar tot tre' să urmezi procedura. Chestiile astea se întâmplă din ce în ce mai des şi mă enervează că nu ştiu ce pot să fac. Mă rog, ce poa' să facă un pescar, ştii ce zic?
- Nu-i nimic. (oftez) Ei... cam asta a fost nu?
- Mda, naşpa. Poate ne mai auzim.
- Ok. Atunci, cred că mai bine mă duc jos, nu?
- Mda, cam aşa cred.

Se lasă o pauză penibilă şi după câteva minute de uitat în gol se aude un clopoţel de cuptor, parcă anunţând că s-a terminat de copt friptura.
- Ei, cred că a murit următoru'. Eu tre' să mă car. Drum bun, frate! Dumnezeu fie cu tine!

Scările astea albe care merg tot în jos fac bucle şi arată de parcă coboară câţiva kilometri serioşi. Aud cum paznicul mă strigă:
- Man, poţi să iei liftu' dacă vrei.

Dau din cap să-i mulţumesc şi mă urc în lift. Se închide şi porneşte fără să apăs pe nimic. Cât cobor mă gândesc că... poate asta a fost tot. Aia e, viaţa s-a dus. Şi acum, cine ştie ce e acolo, în iad. Pe măsură ce liftul coboară, podeaua se încălzeşte şi cabina se umple de abur. Încep să tuşesc şi un alt clopoţel îmi anunţă sosirea. Uşile se deschid şi aburii dau pe-afară.
- Fii antenă, ăsta a coborât cu tot cu nori.

Trei oameni cât se poate de normali se uită la mine şi râd. Unu' e puţin mai roşu în obraji, altuia îi atârnă cureaua pe la spate şi ultimu' are un păr încâlcit de i se ridică în două vârticuşuri lângă frunte, de parcă ar avea coarne.
- Tu tre' să fii dracu! le zic.
- Eşti aici să anunţi ceva de la Şefu', sau... rămâi? zice cel cu coadă improvizată.
- Rămân, cred.

Cel din mijloc scoate din buzunar o lumânare şi se apropie. Strigă în cor:
- Eternitate fericităăă!

Aşteaptă să suflu, aşa că suflu. Ceilalţi aruncă în mine cu confetti.
- Deci aici e party?
- Nu tot timpu', zice primu'.
- Adică tot timpu', zice cel din mijloc.
- Nu chiar tot timpul, dar tot timpul.

Din nou, o pauză penibilă.
- Ce stai? Hai, gata, treci la biciuit.
- Fuck. Cam asta o să fac aici tot restul timpului, nu?

Unul dintre draci se uită la mine şi pufneşte.
- Asta e imposibil. Aici o să-ţi petreci eternitatea.
- E imposibil să fii toată eternitatea biciuit... pur şi simplu, zice altul.
- Adică o să mă lăsaţi să mă odihnesc, din când în când?
- Uite ce e, tipule, noi nu o să vrem să te lăsăm fiindcă treaba noastră e să te chinuim. Tot ce zicem e că o să-ţi petreci mult timp aici... uitându-mă la ceas aş zice că mai ai... cam un infinit de ore şi 5 minute. E 100% probabil să ne oprim şi să jucăm poker cu tine, ştii ce zic?
- Ook. Deci vreţi să jucăm poker?
- Nu, noi vrem să te biciuim... eternitatea vrea să jucăm poker, nu noi.
- Ok, deci o să jucăm sau nu poker?
- Sigur, şansele o arată.
- Deci toată faza aia cu cazanele şi furcile e falsă?
- E foarte probabil să te băgăm în cazane, sigur. Dar e foarte probabil şi să-ţi dăm o bere rece înainte, dacă înţelegi ce zic.
- Asta până când o să scapi de aici, zice altul.
- O să scap?
- Sigur. După cât timp ai aici, o să scapi şi o să te prindem şi o să repeţi asta până când o să ne plictisim. După o să te îndrăgosteşti de una din fetele noastre şi o să ne fii ginere, după o să o trădezi şi copilul o să se apuce de droguri. Sau poate o să trăiţi fericiţi. Cel mai probabil ambele.
- Woaw, sună mai bine.
- Uite ce e, eternitatea face din iad un adevărat loc al oportunităţilor.
- Ce tare, în rai cum e?
- Consultând şansele, nu e nicio diferenţă. Doar că raiul e mai sus şi iadul e mai jos.

Un alt drac începe să râdă:
- Deocamdată.
- Super, şi cu ce începem?
- Mai întâi te biciuim.