Pază

Printre pânzele cortului se împrăştie bucăţi din lumina lămpii, printre copaci bucăţi din lumina lunii, ambele atât de puternice şi totuşi, absente pe lângă Dumnezeul în doliu ce stă de pază. Pământul scrâşneşte din dinţi la fiecare pas pe care-l fac şi din oră-n oră îmi mai scuipă în faţă un copac pe care trebuie, într-un ultim moment, să-l evit. În timp ce merg văd cum sufletul mi se scurge pe nări în şiroaie mici şi albe.

Fac cercuri la dreapta şi la stânga. Ritual repetat de mii de ori şi care mai trebuie repetat de alte mii de ori până se face schimbul de gardă. La început metalul puştii făcea frigul şi mai greu dar acum observ cum frigul face puşca şi mai grea şi îmi arcuieşte coloana şi umerii spre pământ. Vântul îşi bate joc de orice gram de atenţie de care mai pot să dau dovadă.

Un prim zgomot mult aşteptat. Simt cum braţele mi se spală în adrenalină. Pun a doua mână pe puşcă şi mă îndrept înspre zgomot: în spatele cortului. Dar parcă mă învârt în cerc fără rost. Şi totuşi o aud cum respiră. Cum de nu lasă urme în zăpadă? Ce creatură şopteşte aşa sălbatic cântece de leagăn?

Celălalt paznic îmi aude din somn paşii şi se trezeşte, respiratul fiarei dispare. Alarmă falsă: ceea ce părea a fi un porc mistreţ era un biet sforăit. Înapoi la învârtit, cel din cort îţi reia somnul. Îmi permit o mică pauză şi mă uit în sus. Norii au decis să mi se alăture la pelerinaj. Acum lampa arată doar trunchiurile şi crengile foarte bătrâne şi grele, şi ce e mai sus se uneşte, sub scuza negrului, cu restul universului. Simt toată presiunea deasupra capului şi îmi e într-un fel ciudat să mă gândesc la însemnătatea noastră neînsemnată: nişte microbi mici pe spatele unei pietre care e aruncată de nu ştim cine, nu ştim unde.

Cortul foşneşte şi-i strig să se culce că mai are o oră şi schimbăm tura. Două pietre negre lucesc în direcţia mea, se închid şi se deschid. Îmi pare că-s ochii unui câine rătăcit. Arunc de jos o piatră fiindcă mă gândesc eu, nu ştiu cum, că ar putea fi o idee bună.

Piatra asta, pe partea pe care nu era albă de la zăpadă, avea încă muşchi verde. Şi în momentul în care era în aer am şi uitat de câine: mă gândeam de ce am ales-o tocmai pe aia, de cum de s-a nimerit să fie verde pe o parte, sau de ce e aruncată nevinovată-ntr-o direcţie nevinovată. Piatra e încă în aer şi câinele nici nu clipeşte. Vântul o mai ajută şi ajunge în capul lui, fix între ochi.

După cum a urlat e mai mult demon decât animal. Ochii-i sar de două ori în aer şi mă prăbuşesc. Oasele îmi pârâie şi îmi simt coastele cum mi se cos în plămâni. Mă adulmecă şi îi simt respiraţia oribilă. Apă de gură şi muşeţel.

Îmi bagă colţii în faţă şi îmi prinde capul între canini, mă aruncă şi picioarele mi se strecoară în pământ. Îl aud cum îşi face vânt. Inconştient reuşesc să ajung la puşcă, fără să fiu capabil să o îndrept spre ceva anume. Adevărata lumină vine din ţeavă. Sperie noaptea, păsările pe care probabil tocmai le-am trezit. Sperie vântul şi sperie hainele negre de pe Dumnezeu. Pot să îl văd în lumina asta şi pe monstru: urs cu bot roşu şi labe albe îndreptându-se spre faţa mea. Blana se mişcă în şuvoaie şi se scutură de zăpadă la împerecherea cu glonţului. Nici nu îl simte şi sare din nou. De data asta mă nimereşte din plin cu toată greutatea lăbii pe creştet.

Lumina prafului de puşcă se ascunde, împreună cu norii, după copaci. Stelele-mi ţin lumânare la cap, de parcă aş fi, măcar în secunda asta, un pic mai mult decât un germene pe o piatră.